Dragoste la prima vedere!

Am trăit în câteva locuri până acum. Și, chiar dacă fără să vreau, valurile m-au adus pentru o vreme aproape de țărm, în liniștea unei ploi reci ca cea de azi trebuie să-mi recunosc deschis iubirile vechi. Acelea pe care nu le uiți niciodată.

Alba Iulia! A fost orașul afimării mele. Deși Bucureștiul mi-a mâncat 10 ani din viață, nu a fost în stare să scoată din mine ce a reușit Iulia cea Albă, într-un singur week-end. Acolo am debutat ca poet. Acolo mi-am văzut pentru prima dată fotografiile împânzind un oraș întreg. Acolo am simțit că respir. Și, chiar dacă tot acolo am avut și ceva dezamăgiri, ele nu au fost niciodată atât de mari cât să mă facă să nu-l iubesc. I-am dedicat un an și jumătate din viață. Defapt...cred că i-am dedicat cu mult mai multe. O disertație, pentru un master, făcut la Cluj. Un ghid turistic al județului Alba, la care am colaborat. M-am îndrăgostit acolo. De istorie și un cal negru. Am făcut sute de oameni să se simtă români la lansarea cărții mele. Am făcut (sper eu) doi oameni fericiți pentru tot restul vieții, punându-și sentimentele într-un inel, dăruit în fața unui oraș întreg. Mulțumesc Dane și ție, Luci, pentru ajutor și complot! Tot Iuliei i-am dedicat nopți întregi, petrecute într-un muzeu, studiind istoria ei și prelucrând fotografii. Și m-a răsplătit, alegându-mă să-i fiu primul fotograf oficial de după 1989, care să-i aducă în arhivă momentul 1 Decembrie, acum cinci ani...

Aș putea continua așa încă ceva vreme. Cert e că Alba Iulia mi-a dat aripi. Și inspirație. Și multă voință atunci când poate nu aveam deloc. Alba e o poezie colorată pentru mine. A scris mai multe versuri în inima mea decât am scris eu despre orice alt loc drag mie. E o grădină plină de liniște, cu poduri de lemn, pe care pașii mei sfredelind întunericul nopților, s-au semnat pentru veșnicie. Alba are poteci printre bastioane și creneluri în ziduri roșcate de cărămidă veche. Iulia are muzee și săli pline de istorie, Uniri memorabile și tunuri încă funcționale. Are parade austriece în care gărzile patrulează cu cai frizieni zilnic, prin cetate. La ore fixe. Precizia vestului... Mai are trenuri care duceau departe suflete dragi, dar le aduceau în viașa mea, pentru totdeauna. Are și oameni dragi, care au înțeles că singura șansă a orașului este să strălucească exact ca odinioară, dacă vrea să trăiască! Oamenii aceștia care ți se înfiltrează până în cele mai întotrocheate cotloane ale sufletului știu să muncească. Știu să prețuiască munca și știu tare bine să-și recunoască valorile. Ale lor și ale altora. M-a impresionat întotdeauna deschiderea cu care m-au primit, pe mine, o munteancă trăită în București... Nu mai plecați urechea la tot soiul de răutăți! E drept că nu peste tot oamenii sunt așa, dar ardelenii pe care i-am cunoscut eu, nu numai aici, nu-i exclud din viețile lor pe munteni. Nu-i privesc cu dispreț doar pentru că vin din Capitală. Ci știu să-și deschidă porțile și sufletele pentru ei. Sau poate pentru aceia care merită....

Au fost vremuri în care, oricând m-aș fi suit în mașină și aș fi rămas acolo, fără să mă uit înapoi. Dar....

Am cunoscut Sibiul. Defapt, făcusem cunoștință cu el cu mult dinainte să ajung în Alba. Și nu știu de ce, dar în timp a devenit orașul în care aș vrea să trăiesc. E o contradicție, știu, un paradox insuportabil să renunți la prima iubire, în favoarea unui...adjuvant. Dar vezi, pentru mine Sibiul nu e un adjuvant. Ce-i drept, nu-i nici prima iubire. Nici nu mi-a dat aripi. În schimb e orașul libertății mele. N-am muncit pentru el, decât într-un singur proiect. Nu m-am îndrăgostit aici. Mi-am pierdut o însă două iubiri. 

N-am stat niciodată în Sibiu mai mult de câteva zile, consecutiv. Cu toate astea, în 2009 am fost aici în fiecare lună de vară. Aici mi-am căpătat peticul de piele albastru. Și pentru Sibiul ăsta mi-am pierdut un job pentru care muncisem încă din adolescență. Dar, în ziua aceea, Sibiul mi-a redat libertatea. Atât de prețuită și scump plătită. Ce are Sibiul de mă fascinează așa? Avantajul înălțimilor. Turnuri înalte, poate nu chiar ca unele din Bistrița, dar cu numai câțiva metri mai scunde. Suficient pentru un zbor pe deasupra lumii. Acoperișuri colorate și mozaicate. Ochi care nu dorm niciodată. Străzi pietruite și poduri pline de minciuni. Piațete cochete și înghețată perfectă. Un aer boem, pe care nu l-aș compara decât cu romantismul parizian. Mult fier forjat. candelabre stradale pe care le ador. Și numai datorită Sibiului am ajuns să fac o pasiune pentru ele. Are sași orașul ăsta, oamenii aceia care au dat culoare vieții ordonate. Are bresle care încă își mai păstrează originile în construcții pe care locuitorii orașului au știut să și le țină vii.

Mereu m-am întrebat, cum au reușit? Mereu m-au fascinat arhitectura și micile artificii ale curților interioare din Sibiu. Tare strașnici trebuie să mai fi fost vechii lui întemeietori! Să nu uit de faimosul Brukenthal! Da, trebuie să recunosc că, dacă aș locui aici, o bună bucată de vreme aș fi nevoită să plătesc chirie în acest muzeu. Pentru că nu m-aș putea dezlipi de el, nici măcar la căderea nopții. Aici, culoarea și exuberanța, efervescența și bunul gust se reflectă în orice obiect. Îmi amintesc că, la una dintre vizite, am stat nu mai puțin de cinci ore vizitând doar partea de artă... etaje întregi de tablouri, pânze sau uleiuri, țesături ori ferestre largi, te poartă pe nevăzute în universuri paralele total cu lumea exterioară. Aici uiți fără să vrei de timp. Și tot aici, trăiești în afara lui, devenind nemuritor. Ești deopotrivă în epoca medievală, la curtea vreunui baron local, cât și în antichitate, asistând înfrigurat la răstignirea unui fiu de Dumnezeu. Ești rege și scrib, maestru și calfă, guvernator și cerșetor...

N-ai putea trăi aici dacă nu iubești arta. Sau istoria. Sau sașii. Sau frumosul din tine, care în Sibiu se exteriorizează, făcându-te să te îndrăgostești la orice colț de stradă, de el. Pentru mine, Sibiul e Parisul îndrăgostiților. Iar vara, dacă nimerești pe micile alei cu măsuțe rotunde și broderii fine, cu pianine care-ți îmbată auzul picurându-ți licori lirice în suflet vei fi captiv pe veci! Pentru că Sibiul știe să-și păstreze aproape admiratorii exact ca o domniță nepângărită, ce-și privește pretendenții din cel mai înalt turn, dar nu coboară decât pentru cei mai puternici dintre ei! Aș trăi oricând în Sibiu. Și aș știi să-i înalț aripile la fel de sus pe cât mi-a redat el mie, odinioară, libertatea!

Însă, câteodată mă gândesc și la Hunedoara, acel colț magic al Ardealului, în care se învârt tot felul de legende și astăzi. Ce-i drept, trebuie să recunosc, că Hunedoara nu oferă prea multe oamenilor foarte activi. Însă compensează prin magie. Prin lucruri inexplicabile. Prin momente care îți taie respirația. Și, mai ales, printr-un castel unde se nasc încă, poveștile. Am locuri dragi în Hunedoara. Și oameni și mai dragi. Am un leagăn, doar al meu, care m-a vrăjit atât de tare într-o noapte încât nu-i mai țin minte decât scârțâitul... Mai am o cameră în care mi-am scris o bună parte din viață. Un turn de castel în care, într-o noapte am fost o domniță ce a avut din înălțimi, lumea la picioare. Iar ziua, o regină adevărată. Mai am un pod în care pașii mei au ridicat colbul vremii, sprijiniți de o Stâncă. Am un sediu al unei asociații, unde am trăit clipe de neuitat, cu aromă de cafea și amar grapefruit, învăluit în rotocoale de fum și sigle pentru evenimente. Un pod, nu de lemn, pe care dimineața îmi zoream inima să mi-o ia înainte până la castel, doar pentru a se odihni într-o mare verde.

Hunedoara e un alt oraș care a scris istorie în mine. Și, de data aceasta, nu pe a lui, mai mult decât pentru a și-o lua înapoi, din scrierile mele. Aici l-am cunoscut pe Capistrano, am stat la masă cu Iancu, i-am oblojit rănile lui Matia și am zâmbit, prea mult, ca odinioară diminețile, într-o sufragerie cu scaune din lemn masiv și priviri furate în semicerc... 

Nu m-aș muta aici vreodată. În schimb, aș veni în fiecare vară, doar pentru că, o parte din mine vrea să fie regină zi și noapte. Aș scrie aici, o vreme, pentru că Hunedoara merită să primească ce oferă ea oamenilor: Magie. Vrăji. Povești. Eternitate. E un loc încremenit parcă, în vremuri care s-ar cere demult uitate. Însă Hunedoara se încăpățânează să fie orașul contrastelor. Al cârciumilor deschise la șase dimineața, la aproape orice colț de stradă, în antiteză cu porțile masive ale unui castel ce a scris istorie în țara aceasta. Poate e bine așa. Poate ăsta e farmecul Hunedoarei. Încremenirea aceasta, înverșunarea cu care se opintește prezentului, poate tocmai asta e cheia către misterul ei. Am privit-o de sus, de la înălțimea istoriei ei. Am admirat-o și ziua, mergând pe firul apelor care o brăzdează. Am adorat-o noaptea, când mirosea a trandafiri și parfum de dulceață de crini și tuberoze, a licori tari și destăinuiri interzise. Și toate s-au semnat în sufletul meu, cu litere de foc și  flăcări însângerate.

Câteodată mă văd trăind precum un prieten drag, o vreme într-un oraș, o altă vreme în altul, doar pentru a-mi scrie poveștile. Doar pentru a le face parte din ele. Așa cum știu că face un scriitor adevărat. Hunedoara e unul dintre locurile în care aș face oricând asta. Chiar dacă, ar fi și numai.....pentru o vreme.

Ar trebui să mai povestesc și despre Brașovul care mă primea în fiecare sâmbătă, timp de un an aproape, să iau prânzul într-o poezie muzicală de-a sa: La Bella Musica! Sau despre zidurile lui, turnul sașilor unde mi-am încremenit ochii în marea de albastru săsesc a obiectelor expuse acolo, sau despre prietenia care m-a legat pentru totdeauna de el, printr-o Cafea cu Gheață! Aș povesti despre Biserica cea Neagră, pe care ani buni o consideram un sanctuar interzis mie, până anul acesta când, autoarea cafelei cu gheață mi-a deschis porțile ei, purtându-mă înapoi pe firul copilăriei ei din școala germană. Mi-a plăcut la nebunie acolo. Îmi place Brașovul împodobit iarna, Brașovul care găzduiește piețe de Crăciun, întocmai ca cele din Praga. Îmi place cafeaua în patru culori de la Biblioteque și hotelurile lui, care-mi găzduiau pe vremuri, delegațiile. E un oraș cu multe secrete, destul de bine ascunse, pe care mi-ar place să le descopăr în timp. 

Și poate ar trebui să amintesc și despre Deva, pe care anul acesta am cunoscut-o mai îndeaproape. Despre cetatea ei, nu foarte fericit renovată, din punct de vedere istoric, dar care, pentru un scriitor, deschide numeroase perspective. Despre acel om excepțional care mi-a prezentat orașul ăsta, despre multitudinea de obiective turistice din jurul lui pe care o regăsiți în articolele mele, sau despre cum am simțit că prietenia înseamnă cu totul altceva decât deschiderea unei uși și prăjituri mâncate în grabă, de pe portbagajul unei mașini.

Sunt destule locuri despre care aș putea povesti zile în șir. Și, multe dintre ele sunt legate de Transilvania. Nu am uitat nici de Apusenii Muzei mele, dar pentru ei, voi dedica alte capitole. Pe scurt, recomandarea mea ar suna așa: dacă iubești Ardealul, vizitează-l în tihnă! Dacă vrei să vezi cel mai frumos oraș din România, mergi în Alba Iulia și cunoaște-ți istoria! Dacă vrei amintiri care să te răscolească o viață întreagă, fii rege/regină pentru o zi, în Hunedoara! Dar, dacă vrei să trăiești colorat, în tihnă, frumos și așezat, ia-ți Muza de mână, alege-ți o casă cu curte interioară plină de mușcate, o pianină și rămâi în Sibiu! Va fi dragoste la prima vedere. Dar va dura în schimb, o viață!

Elisabeta Rizea – Tăcerea care a învins Tortura Roşie!

E linişte acum la Nucşoara, în Argeş. O mână de oameni, îşi deretică palma de pământ de prin ogrăzi, cât e ziua de lungă. Nu se mai aud ţipete la Nucşoara, decât poate cele ale copiilor care aleargă acum, liberi, pe uliţe. Şi nici nu mai şuieră gloanţe ca altădată, înfigându-se în trupurile de lemn ale caselor sau, în cele de carne, ale oamenilor nevinovaţi. Iar noptile, singurele zgomote care le mai tulbură somnul localnicilor sunt cântecele cocoşilor, ce parcă anunţă şi acum, ceasurile trădărilor întunecate şi sosirea maşinilor negre ale Securităţii, gata să stingă pentru totdeauna, şi glasurile, şi sufletele celor care au preţuit libertatea, mai mult decât propriile vieţi.

Acum, Nucşoara mai păstrează poveşti scrise cu sânge, doar prin gândurile puţinor oameni. Rude ale “partizanilor”, ale “Haiducilor Muscelului” sau ale foştilor turnători la Securitate. Istoria s-a scris şi sub ochii lor, deşi, unii dintre ei, erau pe atunci, doar nişte copii. Cei trecuţi azi în nefiinţă, au lăsat însă moştenire, în fiecare perete de casă, în fiecare ulucă desprinsă din gard sau creangă aplecată de vânt, parte din atrocităţile săvârşite de comunişti. Să vorbească în locul lor. Să nu se uite. Şi să nu-i răzbune….

Casa Elisabetei Rizea, de la Nucșoara

Elisabeta Rizea este una dintre acele femei deţinut politic care a luptat cu propriile forţe, împotriva regimului comunist şi prigoanei acestuia, asupra celor care nu au lăsat ochii în pământ, în semn de supunere. Sufletul ei a vibrat toată viaţa în concordanţă cu principii solide, cu dragostea de neam şi de pământul pe care, l-a scăldat în lacrimi şi sânge. 12 ani de chin a îndurat, bătăi şi torturi, privare de libertate şi foamete, confiscarea tuturor bunurilor, dar nicio clipă nu a cedat presiunii anchetatorilor săi.

Născută la Domneşti, în 1912, Elisabeta Rizea, nepoata liderului ţărănist Gheroghe Şuţa şi-a început lupta împotriva comuniştilor alături de grupul de rezistenţă Arnăuţoiu-Arsenescu, după ce regimul comunist i-au ucis unchiul, în 1948. Căsătorită cu Gheorghe Rizea, condamnat la 14 ani de închisoare, unul dintre “băieţii din munţi” cum îi numea pe Haiducii Muscelului, Elisabeta era o femeie simplă, cu şapte clase primare. Suficient cât şă-şi iubească glia. Suficient cât să recunoască nedreptatea. 10 ani au stat Haiducii ascunşi în munţi. Şi în tot timpul acesta, când nu era la închisoare, Elisabeta Rizea îi ajuta cu merinde. Cu haine. Cu informaţii. Le trimitea bani şi suferea pentru ei, torturi de neimaginat.

La adăpostul nopţii sărea gardurile grădinilor, îşi punea viaţa în pericol, pentru a le trirmite celor din munţi, cele necesare supravieţuirii. A fost pârâtă la Securitate şi de atunci, o viaţă întreagă nu a mai ştiut ce-i liniştea.

Jurământ de tăcere, până dincolo de mormânt

Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Gheorghe Rizea şi mulţi alţii, cu o mână pe cruce şi cu alta pe carabină au depus într-o noapte jurământ să lupte împotriva regimului comunist. Elisabeta era afară, de pază, dar a jurat cu inima deschisă, într-o altă noapte, în casa domnului Petrică. În 1949 au început să urce în munţi. Unul câte unul. După cum îi căuta Securitatea. Iar Elisabeta se îngrijea mereu să ajungă la ei, tot ce afla de la alţii. Punea bilete într-o scorbură de copac din Valea Morii, pe care o numeau “căsuţa poştală”. Aşa aflau Haiducii orice mişcare a Securităţii, aşa ştiau când trebuie să fugă sau ce se întâmplă în lipsa lor, cu cei rămaşi acasă. În schimb, de câte ori a fost anchetată, nimic din ce ştia despre Haiduci sau ascunzătorile lor n-a spus. Bătută în repetate rânduri, până când trupul îi era carne vie, lăsată inconştientă, torturată şi pusă în lanţuri, Elisabeta Rizea şi-a dus jurământul drept cruce, o viaţă întreagă.

"Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi". (Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Humanitas 1993).

"Îi iert dacă Dumnezeu îi iartă"

Urma lăsată de glonțul care a trecut prin ușa Elisabetei Rizea

A văzut moartea ochii în repetate rânduri. A pierdut tot ce agonisise o viaţă. Şi-a rupt bucăţi din sufletul ei, când şi-a văzut mama plângând la căpătâiul ei, în spital, pentru rănile ce le suferise. Şi-a sfâşiat inima când fata ei, Laurenţia a ajuns în închisoare, pentru un sac de mălai. Sau când soţul ei, Rizea Gheorghe şi-a ascuns sub saltea izmenele, pline de piele, carne şi sânge. A îndurat toate, la fel ca sfinţii martiri, făcându-şi cruce cu limba în cerul gurii. “Şi mă rugam la Dumnezeu sa mă ajute să nu spun nimic". În schimb, pentru comunişti, viaţa ei nu valora nici cât un glonţ (“Fire- ai a dracu’ de bandită, acum te-aş împuşca dar costă glonţu’ 3 lei”).

Elisabeta Rizea a îndurat chinurile închisorii, timp de 12 ani. A stat în celula de maximă securitate de la Piteşti, timp de şapte ani şi încă cinci, în diferite închisori. A fost declarată, alături de soţul ei, “duşman al poporului”, iar casa, denumită “casă de bandiţi”. A fost condamnată la moarte în 1961, după prinderea lui Gheorghe Arsenescu şi, ulterior, condamnată la 25 de ani de muncă silnică, fiindu-I confiscată toată averea. A stat în condiţii inumane, alături de doamna Ion Mihalache, mama fraţilor Arnăuţoiu, Maria Plop şi alte femei deţinut politic, în închisoarea de la Mislea.

A muncit în închisorile prin care a trecut (Piteşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Mislea) în locul celor care, slăbiţi de bătăi, torturi şi foamete, îşi duceau ultimile clipe, cu ochii pironiţi asupra întunericului care le-a ţinut loc de cer. Nu a văzut ani la rândul lumina soarelui, sau cerul, iar parteneri de conversaţii i-au fost doar tăcerea, uşile trântite pentru a băga groaza în suflete şi sunetele bocancilor pe cimentul rece.

“Doamne, dacă mi se lungeşte viaţa…să trăiesc numai o săptâmână, dar să nu-mi mai fie frică de nimeni, numa’ de Dumnezeu”…

Elisabeta Rizea a fost graţiată prin decretul din 1964 şi, timp de încă 30 de ani, a fost persecutată şi vânată de Securitate. A murit la 91 de ani, ducând cu ea, dincolo de mormânt, secrete adânci şi o viaţă de chinuri. Căpitanul Cîrnu a murit spânzurat. Haiducii Muscelului, executaţi. Mulţi dintre călăii Securităţii au trecut la cele veşnice înaintea Elisabetei Rizea. Schingiuită, torturată, terifiată pe viaţă de maşinile negre şi tresele roşii, leoaica din Carpaţi nu a luptat pe front. Viaţa i-a fost, cea mai cruntă linie întâi. Nu a salvat oameni de la moarte. Le-a prelungit însă, multora, vieţile. Nu s-a sacrificat pe ea, pentru cineva anume. Ci pentru un întreg popor, mult prea subjugat de teroarea roşie. A luptat pentru principiile ei, acelea care astăzi ni se par, valori relative. A respectat până la moarte un jurământ. Şi a crezut, până dincolo de ea, în Dumnezeu. Şi-a dorit să se limpezească lumea. Şi lumea nu s-a limpezit…

Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti, la putere, şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletul!“.

E linişte la Nucşoara. Prea linişte parcă, într-un loc unde sângele strigă în fiecare pumn de pământ. Elisabeta Rizea nu mai e. Însă jerfta vieţii ei, lacrimile care i-au fost ani buni, singura coajă de pâine, nu pot fi date uitării. A luptat o viaţă pentru libertate. Aceea de care acum se bucură copiii care se joacă pe uliţele satului. A luptat pentru pământul ei. Acela pe care azi, alţii îl muncesc şi nu, urmaşii ei. A luptat pentru viaţă. Aceea pe care ar fi vrut să o prelungească, măcar cu o saptămână în care să nu-i mai fie frică. Acea viaţă pe care azi, Nucşoara i-o datorează. Şi în care noi suntem datori să nu o uităm!

* Articol publicat în nr. 1 al ziarului Esențial, Câmpulung Muscel, 2014

 

    

 

"Între Isarlâk şi Bestiar" ajunge la Pitești!

Ne face plăcere să vă invităm miercuri 30 septembrie, ora 17.00, la Complexul Expozițional "Casa Cărții" din Pitești, unde are loc vernisajul expoziției de pictură "Între Isarlâk şi Bestiar".

Expune Cristina Ionescu-Berechet, absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, secţia Conservare-Restaurare, artist vizual, activă în domeniile picturii, educaţiei plastice, fotografiei şi ilustraţiei de carte pentru copii. A participat la diferite expoziţii (de grup) naţionale şi internaţionale de pictură şi fotografie, având totodată şi trei expoziţii personale de fotografie, la Bucureşti (Teatrul Naţional şi Centrul Uniunii Arhitecţilor) şi Câmpulung (Galeria Arta).

Între Isarlâk şi Bestiar vă invită să păşiţi într-un tărâm în care frumosul, ornamentele minuţios realizate şi parfumul unei epoci uitate, se întâlnesc în mod fericit. Făpturi mitologice, izvoare fermecate, bărbi şi conduri, toate acestea şi-au găsit locul aici, undeva între Orient şi Occident, între mitologie şi istorie.

Cum (de ce) m-am îndrăgostit de Rembrandt?

     

  

Seducător, șarmant, inegalabil. Așa l-aș caracteriza pe olandezul care a uimit o lume întreagă prin creațiile sale, încă din timpul vieții. Era un miez de noapte, de acum câteva luni când am fost întrebată dacă vreau să scriu catalogul expoziției "Rembrandt - Apogeul artei gravurii". Și am acceptat, fără să clipesc. 

Știam despre el atunci, cam cât știe un om care a auzit că în Evul Mediu, Olanda se mândrea cu picturile semnate de către marele artist. Și mai știam, că a avut o soție, pe nume Saskia. De a doua zi am început studiul. Biografie, tehnică, trăiri, expuneri, forme de expresie. Și, pe măsură ce citeam, ca într-o vrajă adâncă mi se strecura în suflet. Încă de la primele cărți, de la primele rânduri, am știut că este dragoste de-o viață. 

Catalogul l-am scris în două zile. Studiul pentru el, a durat mai mult însă. Dar, din momentul în care am început să scriu textul, nu m-am oprit decât atunci când și ultima picătură de admirație a fost așternută pe hârtie. Da, majoritatea textului l-am scris pe hârtie, nu la laptop. Cam așa fac mereu cu materialele de suflet. Aveam hârtii despre el, împrăștiate peste tot și muzică de Handel în urechi. Prima care m-a atras, a fost viața sa tumultoasă. A cunoscut mărirea și decăderea. A trăit în mijlocul oamenilor, până la sfârșitul vieții și totodată, departe de ei, în spații în care creația are loc liber să se exprime. El a ales pictura. Dar, ceea ce l-a făcut cunoscut a fost însă gravura. M-am gândit mult la ce anume l-a făcut pe Rembrandt să fie un artist complet? Complexitatea lucrărilor sale? Nicidecum. Compozițiile bine alcătuite? Cu siguranță. Dar asta nu îl diferențiază detașat, de alți artisti. Ci faptul că, fie și numai într-o singură capodoperă de-a sa, pe care am privi-o, Rembrandt a reușit să adune dintr-o sinură atingere a muzei, toată creativitatea ancestrală care a străbătut secolele până la el. 

De la desenele rupestre din peşteri, la impresionanta artă antică, egipteană, greacă sau romanică, şi până la desăvârşirea ei în evul mediu târziu, Rembrandt a reuşit, prin tuşe fine, pline de substanţă, să înmagazineze în lucrările sale, toată cunoaşterea creativă de care au dat dovadă înaintaşii săi. Aceleaşi linii simple, frânte, le vom regăsi şi pe pereţii peşterilor împodobite acum mii de ani de primii oameni. Însă, Rembrandt reuşeşte să le aducă din pragul de schiţe, de încercări timide, la apogeul unei complexităţi aproape ireale. Privind o singură gravură de-a lui Rembrandt şi astăzi ai avea dificultăţi în a-i recunoaşte tehnica în care a fost realizată: grafică, dăltiţă, sau pointe-sèche (vârf uscat/punct rece). Iar în ceea ce priveşte picturile, jocurile de lumini şi umbre, tonurile calde folosite, expresivitatea şi naturaleţea chipurilor, trăsăturile ce transmit viaţă dincolo de pânza pe care au fost realizate, toate ne îndreptăţesc să considerăm talentul lui Rembrandt, încununarea de netăgăduit a acestei arte, ce a trecut proba vremii, din trecutul istoriei, până la el.

Mai apoi a venit momentul în care Rembrandt a ajuns la Câmpulung Muscel. Era tot târziu, în noapte, când Muzeul Municipal i-a deschis ușa cea mare și grea a istoriei, pentru a-l primi timp de o lună și jumătate. Lucrările sale au venit în cutii grele, păzite strașnic, atât de jandarmi cât și de ochiul vigilent al directorului muzeului. Nu și-a lăsat angajații să se lupte singuri cu greutatea artei lui Rembrandt ci, a arătat tuturor cum se prețuiește o asemenea valoare. Priveam cutiile acelea imense și inima îmi bătea frenetic. Eram la distanță de doar un capac mare de lemn, de mai noua mea dragoste.

A doua zi, a început amenajarea expoziției. Prima lucrare scoasă din cutie, a văzut lumina vremelnicei sale case, din mâna mea. Și ultima agățată de panouri, la fel. Pe prima însă, n-am să o uit niciodată. Era un peisaj din Amsterdam. Nu știu dacă tremuram de emoție sau, pur si simplu, mă transpusesem în peisajul acela, departe de Câmpulung, printre mori de vânt care amestecau aerul cu mirosul de cerneală proaspăt aplicată pe o plăcuță de cupru.

Atunci am auzit pentru prima dată, cum sună o placă de cupru, scrijelită cu acul de gravură, de mâna lui Rembrandt. Nicio muzică din lumea asta nu ar putea vreodată să egaleze acel sunet, venit de peste veacuri, cu ajutorul unui petec de hârtie, pe care fusese imprimat. Da, muzica poate fi imortalizată pe hârtie. Și nu în note precise, aranjate pe portativ, ci cu ajutorul unui geniu al gravurii, precum Rembrandt. Zeci de linii, dacă nu sute chiar, stăteau orânduite în fața mea, puse pe petecul acela de hârtie, de o mână nevăzută, care reușise să transmită chiar și după atâta veacuri, emoție, culoare, timp dincolo de timp. Am simțit vântul cum îmi mângâia fața, doar uitându-mă la morile acelea. L-am văzut pe Rembrandt, cum stă cu placa de cupru pe genunchi, cocoțat pe un deal, dincolo de orizontul format de depozitele East India Company. Și ținând în mână prima gravură de-a lui, am știut că nu va mai fi cale de întoarcere. 

Am rămas să ajut la organizarea expoziției. 273 de gravuri în total. 79 de scene religioase au împodobit holul cel mare al Muzeului din Câmpulung. Acestea din urmă cel puțin, toate au trecut prin mâna mea. Și, la fiecare, am simțit emoția, înfrigurarea, tumultul, introspecția și toată aplecarea lui Rembrandt către divinitatea care l-a înzestrat cu un asemenea talent. Am prins un alt miez de noapte în compania lui. Eram trei prieteni, trei oameni care îl iubeau pe Rembrandt, fiecare în felul lui. Nu am simțit prea tare oboseala. Și către ora 12, ne miram cum mai stăteam agățați de scări înalte, să punem gravurile pe panouri. Atunci am înțeles: pasiunea e singura flacără care știe să ardă acolo unde toate celelalte simțuri nu mai ajung. 

A venit și ziua vernisajului... Ambasadorul Olandei în România, secretari de stat, reprezentantul colecționarului, primarul orașului, presă, invitați, camere video, fash-uri, protocol zero, cămăși albe, inimi tremurânde. Și peste toate, toți țineau în mâini, catalogul expoziției. Eram atentă la fiecare cuvânt, fiecare privire plină de curiozitate a celor care au venit să-l cunoască pe Rembrandt. Dar, ascuns după coloanele impunătoare ale muzeului, l-am văzut pe El. Pe Rembrandt. Privea iscoditor, curios, interesat, atent, la lumea nouă pe care o avea în fața-i. Eram subiecte deja, pentru alte capodopere semnate de el, probabil din alte sfere. Pe măsură ce urcam treptele la etaj, chipuri cunoscute priveau din spatele geamurilor de sticlă ale gravurilor. Erau portretele mamei artistului, ale Saskiei, erau diferiți oameni pe care Rembrandt îi întâlnise în drumurile sale prin Amsterdam. Personaje din sene alegorice....Faust, Antigona, Medeea, chipuri orientale, cerșetori, portrete ale unor personalitați ale vremii; toate creau lumea plină de magie care l-a fermecat pe Rembrandt atât de tare încât să le imortalizeze pentru posteritate, pe plăcuțele de cupru. Nu poți descrie în cuvinte ce simți în preajma unui asemenea geniu. 

Și nici nu vă pot povesti cum, într-o seară, după ce toți vizitatorii plecaseră demult, m-am dus să stau de vorbă cu Rembrandt. Doar eu cu el. Priveam atent fiecare detaliu. Fiecare linie frântă, abia conturată, sau tușele apăsate, pline de greutate, care creau chipuri, sau peisaje. I-am privit fiecare autoportret în parte. I-am simțit auto-analizele, din fiecare privire, din fiecare umbră care îi mai apărea pe chip, odată cu trecerea vremii.

M-a luat pentru o clipă de mână și m-a purtat, înapoi în timp, pe ulițele Amsterdamului de Ev Mediu. M-a dus în atelierul alchimistului, să-i iscodesc cărțile vechi și sufletul plin de uimire în fața acelei apariții "nefirești". M-a dus la el acasă, unde, cuminți, tablouri impresionante își așteptau beneficiarii. M-a invitat chiar și în atelierul lui, acolo unde își păstra muzele. Un bust de femeie, reprezentând sculptura. Elemente ce aminteau de o altă artă frumoasă, arhitectura. Dar, ceea ce am remarcat încă de la intrarea în acest spațiu, era felul în care Rembrandt se așezase pe un scaun, cu placa de gravură pe genunchi și privea în sus, către muza atribuită artei pe care a îndrăgit-o atât de mult. Avea 33 de ani când a redat acest spațiu. L-am cunoscut în apogeul vârstei sale cristice, l-am cunoscut pictând primari și regi, l-am văzut nemulțumit de lucrări pe care le refăcea cu o naturalețe aparte, până când zâmbetul și mulțumirea i se așterneau pe chip. Și l-am îndrăgit și mai tare, cu fiecare ipostaza prin care m-a purtat.

Peste ceva vreme, l-am văzut dansând ușor, pe ritmuri de muzică barocă, în același muzeu care i-a fost până astăzi, gazdă. Concertul organizat acolo, în prezența lui și, în cinstea moștenirii lăsate de el, a mișcat până și cele mai scrupuloase inimi. A fost un moment magic, în care Saskia nu și-a mai putut stăpâni nemișcarea. În care toate personajele redate de el, au coborât printre invitați, au lăsat deoparte toate îndeletnicirile și au fost, pentru câteva zeci de minute, suflete vii, de dincolo de vreme. S-au amestecat cu invitații. Copiii au îmbogățit muzeul cu chicotele lor, făcând holul cel mare să răsune până și în cele mai îndepărtate cotloane. Femeile și-au lăsat deoparte tigăile cu clătite, cerșetorii au uitat de bolile și neajunsurile vieții de atunci. Saskia și-a îmbrățișat soțul, ca după o lungă perioadă de tăcere. Mama artistului, mai rezervată, privea circumspectă la toate aceste întâmplări. Nu știa prea bine, dacă să coboare printre muritorii de rând, sau, să își privească mândră odrasla evocată la Câmpulung. I-am surprins însă, un zâmbet timid, și o licărire de bucurie, prinsă ușor de colțul unui ochi, de o linie subțire, zgâriată în cupru.

Acum, Rembrandt se pregătește să plece către alte zări. Să cunoască alți oameni. Să facă alte inimi să se îndrăgostească de geniul lui. Ușile muzeului s-au închis, pentru a strânge de pe panouri, munca și dragostea de-o viață. N-am putut să plec, fără să ma mai uit o dată în urmă. Rembrandt mă petrecea din pragul muzeului, scoțându-și pălăria cu boruri largi și făcând o reverență ușoară. Eu ar trebui să mă înclin în fața lui. I-am mulțumit. Mi-a zâmbit. Am știut atunci, că indiferent din care colț al lumii ar fi, indiferent de peste câte veacuri ar veni, Rembrandt este unul dintre nemuritori. Și pentru câteva clipe doar, Rembrandt scris în cupru muzica lumii si a semnat în cartea eternității și de la Câmpulung. Pentru mine! Și pentru cine a avut ochi și suflet să-l vadă!

Orașul și Hrisoavele sale de piatră: de la Negru Vodă la Crucea Jurământului

Se întâmplă azi în Câmpulung Muscel, începând cu ora 17, în holul Primăriei vechii capitale. Este încă o lecție de istorie, în care Ștefan Ionescu - Berechet, alături de invitatul său special, arhitectul Dan D. Ionescu vor aduce în lumina prezentului, momente importante pentru Câmpulung, înscrise în cartea istoriei, de data aceasta cu file de piatră, încă din evul mediu. 

Manifestarea vine să prefațeze împlinirea a 800 de ani de la prima atestare documentară a orașului, eveniment care va fi sărbătorit anul viitor. Și cum un astfel de moment trebuia ilustrat și nu doar dezbătut, soții Berechet (Cristina și Ștefan) v-au pregătit și o impresionantă expoziție de fotografie! Nu vă rămâne altceva de făcut, decât să fiți prezenți astăzi, la Câmpulung, pentru încă un act cultural deosebit, dăruit acestui oraș!

Eveniment realizat în colaborare cu Primăria Câmpulung Muscel, cu sprijinul Editurii Ars Docendi Universitatea București!

Biserica Ortodoxă din Băgaciu, jud. Cluj

Pe o ploaie mocănească, de toamnă în toată regula, făceam documentare prin județul Cluj, alături de prietenul de la Ghid Video Turistic. După câteva zile de umblat prin ploaie și noroaie, răbdarea noastră ajunsese la capăt. Însă surpriza am întâlnit-o în comuna Pălatca, Satul Băgaciu. 

Ulițele erau tăcute. Doar picăturile de ploaie mai spărgeau liniștea. Din când în când, în depărtare se mai auzea câte un câine lătrând, probabil pitit în cine știe ce cotloane. Îți intra în oase ploaia asta... Noroiul amesteca culorile frunzelor căzute, cu povești bine ascunse în spetele gardurilor. Căutam o biserică veche, de lemn, așezată pe un deal. Drumul către ea, trecea prin curtea unor localnici, aceiași care păstrau cu sfințenie și cheia lăcașului. I-am găsit prin ogradă, pentru că treaba într-o gospodărie, nu ține cont de vreme. Și nici de ani. Grigore are 91 de ani, iar soția lui, Maria, 85. Iși duc cum pot bătrânețile în sătucul acela ardelean. Bucuroși de oaspeți, ne-au arătat drumul și ne-au dat cheia. Am urcat dealul din spatele căsuței lor, până la vechea bisericuță, cu pași apăsați, în covorul pictat parcă de un artist desăvârșit, nevăzut. 

Ușa de lemn, scârțâia din toate încheieturile. Nu s-a deschis, decât ca să ne strecurăm înauntru. Acoperișul se lăsase peste ea, dărâmat fiind de timpuri și...nepăsarea umană. Știam de la cei doi paznici că aici nu se mai țin slujbe. Am pășit cu sfială, dincolo de ușa cea grea. Încă aveam în mână, cheia aceea de fier, care ne purtase într-o altă lume. 

Interiorul încă mai era împodobit cu ștergare frumos lucrate, semne ale unor vechi îndeletniciri tradiționale. De pe pereții tapetați cu motive florale, ochi iscoditori ne privesc din icoane cine știe decând, agățate acolo! Probabil nu mai văzuseră țipenie de om, decând lumea! Le privim atent, căci dincolo de ochii lor iscoditori, se ascunde o pictură frumoasă, mărturie a unui artist din veacurile trecute. O simplitate redată maiestuos, în chipuri expresive și pline de culoare. O moștenire lăsată de izbeliște, păstrată cu sfințenie doar de niște bârne de lemn și de doi bătrâni. O liniște nefirească se așternuse, netulburată decât de pașii noștri, pe scândurile de lemn, care trosneau sub ei. Cu toate acestea, toate vorbeau în jurul nostru. Hainele preoțești, așezate în altar, așteptau parcă să fie iar folosite, la slujbe. Niște cărți vechi, cărora ploile le scorojiseră coperțile, încă păstrau mărturii ale unor vremuri în care aici, slujbele încă se mai țineau în slavona veche. Mi-au amintit de vechile scrieri: “Unde sunt doi care se roagă în numele Meu sunt și Eu în mijlocul lor”… Aici însă era încă Dumnezeu, chiar dacă oamenii plecaseră demult! O sfințenie a locului, fără oameni. Sfințenie dobândită în veacuri de rugăciuni, închinate aici. Sfințenie, dincolo de vreme.

Singura legătură cu lumea reală, exterioară, era un geam spart, probabil tot de greutatea bârnelor din acoperiș. Sau a vreunei crengi nărăvașe. Cine să mai vină în locul acesta în care pare că și timpul a uitat să mai treacă? Cei doi bătrânei, nu mai urcaseră dealul acela de ceva vreme, din cauza bătrâneților. 

Se lasă seara în Băgaciu. Am încuiat cu grijă, lăsând liniștea la locul ei. Să se aștearnă peste toate, trecându-le în istorie. Am coborât dealul din spatele casei. Maria încă suspină, căci biserica ei cea odinioară mândră, azi stă paragină și va cădea și ea pradă vremelniciei. Grigore, sfios, ne cercetează cu atenție.... cineva e interesat după atâta vreme, de soarta vechiului lăcaș. Chiar și numai pentru câteva fotografii, care peste ani, vor aminti probabil că în locul acela, odinioară ortodocșii își ridicau împreună, rugile, către cer. Am închinat câteva vorbe cu cei doi paznici și i-am lăsat în prag, petrecându-ne fericiți că cineva le-a mai trecut pragul casei. Lor și bisericuței atât de dragi lor. E toamnă în Ardeal. Iar bisericuța cea de lemn din Băgaciu își deapănă în tăcere poveștile. Cui mai trece, din vreme în vreme, de ușa cea veche...

***************************

Biserica Ortodoxă de Lemn din Băgaciu aparține de Parohia Sava, jud. Cluj, unde preot paroh este Chira Niță. Ultima dată când am vorbit cu el, căuta fonduri pentru reparația acestui lăcaș. Ajutor nu a prea găsit nici la superiorii lui ierarhici de la Cluj, nici la Primărie. Prea multe nu se cunosc despre istoria bisericii. Din documentele pe care le-am primit de la Primăria Comunei Geaca, se pare că a fost contruită în jurul anului 1700 și are hramul Sfinții Mihail și Gavriil. Biserica nu a fost pictată pe interior, excepție făcând ușile împărătești. Nu se știe însă cine a fost ctitorul bisericii și nici dacă aceasta a fost strămutată în Băgaciu, din alt sat. 

Cei care doresc să ajute la restaurarea ei, pot lua legătura cu preotul paroh Chira Niță, Parohia Ortodoxă Sava, sat Sava, Comuna Pălatca, nr 123, Jud. Cluj.

Susa Foto: romaniasphotos.blogspot.com

Rembrandt, un univers într-un singur muzeu!

Seară magică la Câmpulung! Expoziţia Rembrandt - apogeul artei gravurii şi-a deschis aseară porţile pentru toţi aceia care o aşteptau cu nerăbdare. A fost o poveste cu ambasadori, secretari de stat, muzică clasică, oameni pasionaţi de artă, şi multă istorie gravată.

N-am putea spune cu exactitate ce a impresionat mai tare: atmosfera selectă, bunul gust, cadrul ambiental care a întrecut aşteptările tuturor sau faptul că, fiecare privire, fiecare zâmbet era îndreptat cu mare atenţie către panourile pe care erau aşezate cele 273 de gravuri. Rembrandt era fericit. Parcă îi şi vedeam ochii ageri sclipind a mulţumire din spatele fiecărei lucrări. Ne privea atent, curios, iscoditor, de peste secole, pentru ca, undeva, departe de ochii noştri, să-şi poată completa temele gravurilor, cu noi şi noi personaje.

Preţ de câteva ore, Muzeul Municipal Câmpulung a reuşit să transforme din nou vechea urbe, într-o capitală importantă, de data aceasta, culturală. Rembrandt nu se dezvăluie oricui. Nu păşeşte orice prag. Dar aseară, în prezenţa invitaţilor, şi-a ridicat frumos vestita pălărie cu boruri largi şi a salutat omagiul care i-a fost adus, la mai bine de 400 de ani de la naşterea sa. Istorie s-a scris aici, la Câmpulung, pentru spaţiul cultural românesc. Şi, dincolo de sticla sub care a fost aşezată fiecare gravură, am putut descoperi trăiri intense, personaje din alte vremuri, situaţii şi locuri îndrăgite de artist; într-un cuvânt, o poartă către universul pe care acesta, l-a adus prin timp, la Câmpulung.

Rembrandt - este mai mult decât un artist. Este atingerea cu care Divinitatea a dat viaţă, unei simple plăci de cupru. Nimeni altul nu a mai reuşit să exprime cu asemenea graţie, inflexiunile, trăirile şi emoţiile sufleteşti aşa cum a făcut-o Rembrandt! Iar pentrtu toate acestea, îl puteţi admira până pe 21 septembrie, numai la Câmpulung Muscel!

Rembrandt, marea întâlnire!

O zi istorică pentru Câmpulung Muscel este aceasta în care, nimeni altul decât Rembrandt Van Rijn îşi va întâmpina vizitatorii la Muzeul Municipal din Câmpulung! Cele 273 de gravuri semnate de către marele artist şi restaurate de Amand Durand vor face deliciul publicului larg în fiecare zi a săptămânii, începând de mâine dimineaţă, de la ora 9! Programul de vizitare este 9-19, preţul unui bilet este de 20 de lei, iar elevii şi studenţii vor achita numai 10 lei! Expoziţia este deschisă de marţi până duminică, până în data de 21 septembrie. Vă aşteptăm să descoperiţi din tainele artei gravurii, adusă la apogeu de artistul nepereche al Olandei!

Un muzeu pentru Rembrandt

A mai rămas doar o zi până când Rembrandt Van Rijn îşi va întâmpina vizitatorii cu cele 273 de gravuri atât de minuţios realizate! Aproape un întreg muzeu îi stă la dispoziţie la Câmpulung Muscel, pentru a prezenta întregii Muntenii, o parte importantă din moştenirea artistică universală.

Gravurile semnate Rembrandt au dat faţă nouă Muzeului Municipal, pregătirile s-au încheiat  iar artistul nepereche al Olandei a semnat încă o dată în cartea de onoare a României şi Muscelului. Acela care a mânuit cu atâta măiestrie acul de gravură şi dăltiţa, reuşind dintr-o simplă placă de cupru să aducă arta gravurii pe cele mai înalte culmi ale creaţiei aşteaptă alături de Saskia şi alte personaje care i-au îmbogăţit parcursul vieţii, să scrie şi aici, la Câmpulung, încă o filă din istoria artei atât de mult îndrăgită de el!

Rembrandt, van Rijn - două zile!

Numai două zile ne mai despart de întâlnirea memorabilă cu Rembrandt Van Rijn, artistul nepereche al Olandei! La Muzeul Municipal Câmpulung Muscel pregătirile sunt în toi, iar cele 273 de gravuri ale celebrului artist sunt gata să îşi întâmpine vizitatorii, de săptămâna viitoare! 

Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fără inestimabilul ajutor pe care un alt gravor celebru, Amand Durand l-a conferit artei universale, restaurând şi salvând de la pieire, gravurile lui Rembrandt. Solicitat de curatorul Muzeului Luvru din Paris, Amand Durand a reuşit printr-o tehnică excepţională să transpună gravurile lui Rembrandt, de pe plăcile de cupru, pe hârtie realizată manual. I-au fost necesare nu mai puţin de şase luni pentru a transpune o singură imagine de pe micile plăci de cupru pe care, Rembrandt a adus arta gravurii la apogeu, cu ajutorul unui ac şi a unei simple dăltiţe.

Fără ajutorul de nepreţuit al lui Amand Durand, Rembrand nu ar fi putut să se prezinte lumii, prin lucrările sale deosebite. Drept urmare, vă invităm să îi descoperiţi secretele, să îi apreciaţi munca şi să îi cinstim împreună memoria, la mai bine de 400 de ani de la naşterea sa!

Rembrandt - apogeul artei gravurii

 

Au mai rămas numai trei zile până la marea întâlnire cu gravorul nepereche al Olandei, Rembrandt Van Rijn! Cele 273 de gravuri ale sale, își vor întâmpina vizitatorii la Muzeul Municipal Câmpulung Muscel! Vernisajul expoziției Rembrandt - Apogeul artei gravurii va avea loc luni, 11 august, iar de marți, ușile muzeului se vor deschide larg pentru cei care vor dor să îl întâmpine pe Rembrandt la Câmpulung! Lucrările sale vor fi expuse în șapte secțiuni diferite: Autoportrete, Scene religioase - Sfinți, Alegorii și scene de luptă, Peisaje, Tipuri de personaje și Scene de Gen, Nuduri, Portrete și Studii de Cap.

Expoziția este pentru a doua oară în România, iar pentru orașul Câmpulung reprezintă un eveniment istoric, care plasează vechea capitală a întemeietorilor de țară pe harta culturală a României!

REMBRANDT VINE LA CÂMPULUNG!

A trăit mărirea, şi decăderea. A trecut peste timp, uitare, schimbare şi a reuşit să stea, dincolo de secole, în faţa unei lumi întregi! O viaţă închinată creaţiei. O creaţie închinată Omului. Acesta este Rembrandt, Omul care a ridicat prin arta sa, Omul, la adevărata condiţie, de fiinţă desăvârşită!

Acum, la mai bine de 400 de ani de la naştere, Rembrandt vine pentru a doua oară în România! Vă aşteaptă în Muntenia, la Muzeul Municipal Câmpulung Muscel, între 11 august - 21 septembrie să-l cunoaşteţi, să-l admiraţi şi să-i preţuiţi munca de-o viaţă! 273 de gravuri vă vor fi martorii de necontestat ai geniului său artistic, care a reuşit să aducă această formă de exprimare, la cele mai înalte şi subtile cote ale sale!

Veniţi să-l vedeţi Rembrandt, nimeni altul, decât gravorul nepereche al Olandei! Veniţi să-l omagiem pe Rembrandt, "părintele" gravurii, ridicată la rang de desăvârşire!

Vernisajul expoziţiei va avea loc în data de 11 august 2014, începând cu orele 18.00, la Muzeul Municipal Câmpulung!