Iulia lui Mihai


Din ciclul “drumul cu mine si eu mereu pe drum” o sa scriu despre Alba Iulia. Adica Iulia cea Alba a lui Mihai. Ma gandeam acum cativa ani cand am fost pentru prima data acolo, de ce a ales tata Mihai tocmai orasul asta sa faca el Marea Unire acolo?

Si uite ca incerc sa-mi dau un raspuns: in tren, spre Iulia cea Alba. Sase ore de mers, cu intarzierile de rigoare, o gramada de chestii care fug pe langa mine, aceeasi intrebare. Ce are oare orasul asta atat de special incat sa merite o Unire?

Reusesc sa ma cazez intr-o camera despre care, in acea noapte aveam sa spun: “Cazare. Camera in care nu ma simt ca la hotel. Ci ca acasa. Poate acasa e mai nou pentru mine, o camera de hotel. Imi place. O sa mai vin aici. Pacat ca stau doar o noapte.”

Las pentru cateva ore camera undeva intr-un sertar al ochiului si pornesc la drum. Ma urc in taxi, ajung in centru. Stiam bine unde vreau sa ajung. Problema era ca aveam la dispozitie doar 3 ore sa vizitez tot centrul! Nu merge, decat daca alergi, va spun!



Ma duc intai la cetate! Cetatea bastionara de tip Vauban “Alba Carolina”. O sa scriu despre cetate cu toate detaliile construirii ei, cu alta ocazie. Acum va spun ca a fost ridicata de catre Regele Carol al VI-lea de Habsburg, pe locul unui castru roman si ulterior, al unei cetati existente in timpul lui Mihai Viteazul! Tata Mihai adica.

Bun. Bilet de intrare, pliante, taxa foto, tot tacamul adica. La picior pe trepte abrupte, printre soldatii garzii, imbracati in uniforme austriece. Da frumos la public faza cu uniformele. Fie ele si austriece.

Vizitez traseul celor trei fortificatii (timp de vizitare 60 de min) si Traseul Sudic (timp de vizitare 50 de min). Maraton printre vestigii. Dar a meritat. Fiecare secunda. Spun doar atat:


- Bastionul Sasilor: construit de principele Gabriel Bethlen a fost inzestrat cu camere de garda pentru garnizoana cetatii. In prima jumatate a seculului al XIII-lea, Bastionul sasilor a primit o noua functionalitate, aceea de “Cavalier Batran”. Cavalierul avea drept scop suplinirea rolului unor turnuri.
- Sala armelor – prima din interiorul Bastionului. A functionat ca si camera de garda pana in 1715.





- Sala vestigiilor romane – aici s-a descoperit o portiune de zid din castrul roman ridicat in tehnica opus quadratum.

- Sala Cavalerilor Templieri – in trecut a fost camera de garda, centrala a Bastionului iar in prezent gazduieste sediul Comanderiei “”Iancu de Hunedoara din Alba Iulia.




- Camera Capitulara – probabil una dintre cele mai frumoase raportate la celelalte trei. Se ajunge aici printr-un tunel de vreo 25 de metri, din Camera Cavalerilor. Este folosita si astazi de ordinul cavalerilor Templieri care au decorat-o cu mobilier, steaguri cu insemnele cavaleresti sabii si scuturi specifice Templierilor.




- Hotel medieval – Manutanta a fost prima cladire construita de habsburgi cu rolul de depozit de alimente. Dupa retragerea armatei romane, cladirea a fost restaurata, in prezent existand intentia de a o transforma in hotel. Drept urmare, hotelul e de cinci stele, iar clientii beneficiaza de sala de fitness, piscine, salon de billiard, bar si o sala de conferinte.


- Sala de conferinte – mobilier si decoratiuni de secol XVIII, personal in vestimentatie de epoca.


- Temnita – folosita pentru incarcerarea conducatorilor revoltelor taranesti in timpul interogatoriului.. Aici ca in multe alte locuri din tara asta se utiliza tortura. Asa ca fiti atenti! Peretii aia inca mai striga!

Imi amintesc cum au sunat pasii mei prin toate locurile acestea. Calcam cu grija sa nu tulbur linistea. Dar si simpla mea respiratie parca era in neconcordanta cu locul acela. Ziduri care vorbesc. Pietre care soptesc. Le aud cum spun legende. Fapte de arme, povesti ce de obicei isi tes firul langa foc, noaptea.

Sala Cavalerilor este superba. Ma intreb cate ritualuri s-au facut in vechime aici? Cate stiu zidurile astea? Cate ritualuri se mai tin astazi, fara nicio legatura cu cele din vechime? Am atins asa numitul Altar al Templierilor. Scuturi. Vitejie. Sange. Sacrificiu. Astazi tace.

Fug in goana de cal pana la grajduri. Fac poze, ma indragostesc, ma doare, imi tasnesc lacrimi amare, ne privim, imi spune ca deja ii este dor. Dar trebuie sa fug. As fi fugit cu el. Departe. Sa-i alin tristetea. Sa ma faca sa zbor. Sa il stiu liber. Dar am plecat numai eu. El a incremenit acolo. Si nici macar nu ne-am atins…


Dau de mancare la ponei. Draguti. Cam tristi. Si mor de cald si nu ii vede nimeni. Bine ca macar foame le mai e.

Simt cum mi se infiltreaza in suflet. E superba cetatea asta. Si eu trebuie sa o pun la pastrare din lipsa de timp. Trec dintr o sala in alta. Fac poze. Ascult. Filmez. Mai imi arunc ochii in treacat. Vreau sa revin aici. Sa stau o zi intreaga. E cetate. E film. E poveste. E poezie si sunt si zane…

Sala Unirii.



Il caut pe Mihai. Si il caut. Il mai caut inca. E zugravit undeva, alaturi de alte figuri ce ma privesc necrutator. Toti ai mei. Ai nostri. Dar in momentul ala, numai ai mei. Cei de la muzeu ma lasa singura acolo sa mi fac treaba. Ingenunchiez in mijlocul salii. Singura. Eu, cu ei, in fata lor. Ii multumesc lui Mihai. Uit parca sa multumesc si celor care au infaptuit Marea Unire. Dar probabil ca Marea Unire, pentru mine a facut-o el. Ii caut pe inaintasii lui. Imi caut tatal. Primul care a unit dacii. Nu e nicaieri. Trist. Pacat. Imi aduc aminte de Sarmi. Acolo, ingenunchiata, ca si aici. E racoare. Din lipsa de aer contemporan, nu respir decat istorie. Si e grea, mai grea decat tot cerul asta care sta deasupra noastra. Cum sa stai intr-un loc ca asta atat de putin timp? Sacrilegiu. Asa il simt. Dar multumesc pentru el. Atata cat e. Mi-a umplut inima. Si ochii. Respir. Nu vreau sa plec pana nu ajung sa multumesc acolo unde trebuie.

Catedrala Unirii

Aici, ingenunchiata, precum Mihai altadata, aici, in tropote de cal, aici punea Mihai acestui neam, hotar. Aici e legatura sfanta, aici se plange dar se mai si canta, aici se multumeste si se si respira, credinta, zbor de suflet, in adieri de lira. Aici, strabunul a legat, aici se sta pe veci ingenunchiat, aici e dor de tara, neam si de pamant, aici a-ngenunchiat Mihai, Mihai cel vesnic sfant!




Timpul se indura micimii mele. Ma mai lasa in Catedrala aia superba, pret de-o clipa. Nu pot, nu pot sa ma despart de frumusetea asta. Stiu ca trebuie. Imi promit ca voi reveni. E mai frumoasa ca acum trei ani. Sau patru. Atat timp irosit… puteam sa ma intorc in fiecare an aici. Asa a trebuit se pare.

M-am indragostit, uitasem! M-am indragostit de un cal negru. Cu ochii tristi. Atat de tristi incat imi venea mie sa plang. Ne-am privit. Vreo 10 minute. Ochi in ochi. Tristete in tristete. Nu puteam sa plec. Nu i-am spus nimic. L-as fi imbratisat. Cred ca paream o gaza nesemnificativa pe langa semetia lui. Ajungea pana la cer. Si cerul se asternea pe spinarea lui cea trista. As fi intrat pe geamul ala. As fi deschis usa grajdului, as fi sarit in spinarea lui. Fugi! Fugim amandoi. Nu, nu ne mai intoarcem. Vom fi numai noi doi asa ca altadata. Du-ma ca vantul. Ca gandul. Ca soarele si pamantul. Du-ma departe. In noapte. In coama ta sa-mi impletesc iar soapte…

A trebuit sa fug doar eu. A stiut ca plec. Mi-a intors spatele si a incremenit asa. Scriu despre o iubire construita in zece minute. Si plang. Deja ma doare. Dar face bine sa fii indragostit. Mai ales cand te indragostesti in zece minute, intr-o cetate cu nume de timp, frumoasa ca povestea, mandra ca istoria, cu ochi adanci ca marea…

P.S. Am aflat de ce a ales tata Mihai Alba Iulia pentru Unire: vantul si pamantul, la un loc cu gandul, te-mpresoara, te legara, pe veci de a noastra tara. Vantul, gandul si pamantul si-au dat mana cu Dumnezeu sfantul, intr-un colt de tara-ales, numai pentru cel ce alearga des. Si in goana lui ar vrea sa o ia spre Alba Iulia!

Sursa Foto: iatalumea.blogspot.com

4 comentarii: