Pentru ca toate trebuiau sa poarte un nume, li s-a spus... Eminescu

Eminescu nu este acasa. In lipsa lui, intram din camera in camera si ii admiram lucrurile. Asezate parca dupa gustul sau, unele lasate in graba de parca atunci s-ar fi ridicat de la masa de scris. Eminescu se intoarce repede dar, pana atunci, Doamna Ana ne impartaseste cate ceva despre viata celebrului poet.


Ma uit pe geam, cautand teiul. E vara, cald, mijloc de august aproape. Nu mai sunt infloriti teii, e o caldura inabusitoare, dar eu il astept pe Eminescu. Ma uit la Ana. Zambeste si zambetul i se transforma in culoare. E indragostita de Eminescu. Il iubeste in taina si cu siguranta Eminescu trece pe langa ea fara sa o observe.


De undeva, de nicaieri se aude o muzica in surdina. Ma uit la usa aceea de lemn si astept sa se deschida incet, inauntru pasind Eminescu. Pe pereti stau marturie cateva desene de-ale sale. Universuri si galaxii. Probabil de acolo de unde isi lua inspiratia. Niste paturi groase, o soba care incalzea doua camere, niste vase de pamant… nu e prea mare casa poetului dar e impodobita cu portretele sale, peste tot. Nu stiu cum, dar revin in camera unde era biroul sau. Parca cea mai luminoasa dintre toate. Un birou din lemn masiv, stiloul sau, niste carti uitate acolo din care a citit inainte sa plece de acasa.


Nu avem voie sa atingem obiectele din casa de la Ipotesti. Cu toate acestea, imi atrage atentia o coala de hartie, format A3, atent asezata pe biroul marelui Eminescu. Ana ne spune ca acea foaie este singurul obiect din casa pe care il putem atinge. Sunt lucruri pretioase acolo, nu doar pentru ca le iubeste Ana ci pentru ca au o valoare deosebita apartinand marelui poet.


Coala aceea pastreaza si astazi versurile lui Eminescu. Sunt patru poezii, scrise fiecare in cate un colt de foaie. Varianta finala a lor. Scrisul este ingrijit, curat, cu litere mici dar deopotriva egale. Impune ordine. Gandire clara. Asezata. Si da senzatia de pofunzime. O talmacire ciudata pe care numai Eminescu putea sa o intrevada in tainele acestui univers. Privind versurile acelea am avut tot timpul impresia ca ascund si altceva. Ca Eminescu vroia sa spuna multe si le-a ascuns in rime. Vroia sa lase multe raspunsuri dar nu avea timp. Timpul i-a fost masurat. O clepsidra cu prea putin nisip a atins podeaua, spargandu-se in mii de cioburi pentru el.


Ana intoarce foaia ingalbenita de timp. Imi aduc aminte ca in acel moment mi s-a taiat respiratia. Stiam ca avea sa ne arate ceva impresionant. Stiam ca ne dezvaluia unul din secretele muncii lui Eminescu. Dar nu ma asteptam la ce avea sa urmeze. Ana ne priveste sfioasa. Probabil e obisnuita cu astfel de reactii. Foaia continea aceleasi patru poezii, rescrise, cu versuri sau cuvinte taiate, cu ritmuri pentru fiecare in parte… fieceare vers avusese parte de transformari. Nimic nu era lasat in forma sa bruta. Precum aurul. Sau orice alt metal pretios, slefuit, transformat, topit, pana cand ajunge sa fie ceva unic, curat, demn. Cata munca pentru o singura poezie! Cata atentie si respect pentru literatura si har divin! Cate nopti nedormite pentru ca ce vazusem initial (cele patru poezii) sa ajunga la forma sa finala! Geniu! Si forta! Si inspiratie! Dar mai ales har!


Eminescu tot nu apare. Ana vorbeste in continuare despre viata lui. Despre opera sa vasta. Despre chinul prin care a fost silit sa treaca. Despre minciunile care s-au spus despre el. Vorbeste si despre cum a fost omorat Eminescu si ochii i se umezesc. La fel si noua…


Ies in curte, asteptandu-l inca pe Eminescu. Ana zicea ca se intoarce repede. Cine stie, poate tocmai acum ii spoteste Veronicai cuvinte frumoase. Caut un tei. Un anume tei. Acela care l-a inspirat pe Eminescu. Acela sub care scria. Ana ne indruma catre el… e locul in care sunt ingropati parintii lui Eminescu. Locul in care Eminescu a ascultat in glasul vantului, povetele parintilor sai. Am ajuns in locul acela, separat de restul grupului. Era liniste. Si in linistea amiezii aceleia de vara, vantul adia usor cu glasul lui Eminescu. Il auzeam deslusit si ii priveam chipul printre frunzele de tei.


As vrea sa raman aici o vesnicie. As vrea sa il astept pe Eminescu. As vrea sa-mi povesteasca el despre noptile in care facea corecturi la ziar, despre orele de nesomn in care a lasat o mostenire atat de pretioasa neamului astuia. As vrea sa-i vad ochii cum stralucesc in soarele acelei amieze. Sa-i vad pacea si zbuciumul deopotriva, linistea si razvratirea, miile de intrebari si focul ce il mistuia.


Se face seara si trebuie sa plecam. O las in poarta casei de la Ipotesti pe Ana, cea indragostita. Pe Ana cea atat de mult iubitoare de Eminescu. Eminescu n-a venit. Ana il asteapta. L-a asteptat mereu. Ana stie pretul vesniciei. Dar il iubeste. Iar Eminescu probabil nici nu stie. Si sigur nu stie cat il iubim si noi, pe langa Ana. Eminescu nu vine. Nu mai vine. Dar lasa… e tarziu de-acum. O sa venim noi, la anul, la Eminescu. Si sper sa o gasim si pe Ana. Ana il asteapta inca. Cobori in jos, Luceafar bland, caci Ana te astepta…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu