Acasa la Parintele Cleopa

In Bucuresti ploua de doua zile. Incontinuu. Imi aminteste de serile de toamna, de linistea aceea noctura ploaia asta. Dar cel mai tare imi aminteste de un loc, un loc calcat cu pasi grabiti intr-o seara. Sihastria ii este numele, Manastirea cuviosului parinte Cleopa.

Parca ma vad si acum stand in prag de noapte pe o bancuta de lemn veche... mai veche decat multi dintre cei care viziteaza acest loc. Priveam cum se stinge soarele, intr-o liniste desavarsita, sparta numai de tacamurile celor care serveau masa atunci. N-am fost cu ei. Nu stiu de ce, dar am preferat decat sa primesc un bol cu mancare, sa primesc linistea aia. Daca m-ar fi pus cineva atunci sa descriu linistea, as fi avut un singur nume pentru ea: Sihastria.


Mi-aduc aminte ca era vara. O vara numai buna de parasit Bucurestiul in goana rotilor. Si mai imi amintesc doar fosnetul raselor calugarilor ce treceau pe langa mine. Am mancat cate ceva afara, pe bancuta aia uitata de vreme. Turlele bisericii se inaltau atat de sus de parca sfidau vremelnicia umana. Ma simteam mica. Mica dar cu toate astea, atat de aproape de cer.

As fi vrut sa plec inainte sa iasa toata lumea aia de acolo, sa bat singura poteca spre mormantul parintelui Cleopa. As fi vrut sa stam de vorba, ca odinioara, sa ma mangaie usor pe crestet si sa-mi reaminteasca despre rabdare. Mereu mi-am dorit rabdarea asta. Niciodata n-am inteles-o pe deplin. Acum, daca ma uit in urma, aceeasi senzatie o am: vreau sa o iau la goana printre brazii aia si sa nu ma opresc decat in genunchi, in fata lui.


Cu toate ca eu diger destul de greu manastirile de calugari, locul acela era nefiresc. Nu ma deranja nici tacerea, nici clincanitul acela al lingurilor in vasele metalice, nici tantarii rataciti anuntati doar de zumzetul asurzitor. Nu ma deranja nimic. As fi vrut sa incremenesc acolo, pe banca aceea, odata cu timpul. As fi vrut ca acele clopote uitate de vreme sa nu anunte zorii. As fi vrut coltul asta de Romanie numai pentru mine. Si de fiecare data mai trecea, ca aducere aminte, cate o umbra usoara, plutind peste alei.


Imi aduc aminte ca ma intrebam cum vad in bezna aia groasa cararea. Au trecut niste ani, iar azi imi explic nu numai logic. Atunci cand mergi in sfintenie si credinta esti sigur pe pasii tai. Nu eziti. Nu ti-este frica. Pentru ca stii ca atat timp cat crezi....


Mi-e dor de locul acela. Defapt, fara urma de egoism, mi-e dor de mine acolo. Am luat o fotografie cu parintele... ani la rand o priveam zilnic. Pe chipul brazdat de framantari si rugaciuni nocturne se citea totusi impacarea. In fiecare zi imi spunea acelasi cuvant: Rabdare...


M-am grabit sa sparg linistea. Pe bancuta mea rupta din Rai, am mancat carne. In manastire este interzis consumul de carne. Stiam. Dar eram atat de prinsa de tacere incat peste gandurile mele se asternuse o liniste deplina. Asa ca am spart linistea. Am inceput sa ma gandesc la cat de pacatoasa sunt, la ce sacrilegiu infaptuisem in locul acela... Mi-am cerut iertare dar... linistea nu mai era.


Am dormit pe pat de scanduri, intr-un loc in care la miezul noptii eu paseam alaturi de parintele, pe aleile pietruite. Imi spunea: "N-ai nevoie de lanterna daca stii sa vezi lumina"..........


Sursa Foto: Iatalumea.blogspot.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu