Lainici, manastirea celor trei invieri

Iadul se prezinta vremelniciei. Iadul apare tuturor. Iadul aduce ispite in cele mai sfinte locuri. Iadul hotaraste soarta de moment a unor fapte. Dar sfintenia si credinta topeste puterile iadului. Sfintenia ridica. Credinta inalta si purifica. Iar credinta sfanta dainuieste, dincolo de incercarile iadului.

Asa s-ar putea rezuma istoria dureroasa a unei dintre cele mai importante manastiri din tara noastra. Manastirea Lainici, mireasa ascunsa asa cum i se mai spune este un loc cu totul aparte in peisajul monahal romanesc. Strajuita de codrii desi, ascunsa in faldurile Defileului Jiului, manastirea sta pavaza credintei ortodoxe inca de la 1380. Ctitorie a Sfantului Nicodim de la Tismana, Manastirea Lainici nu vobeste decat celor care stiu sa asculte. Nu indeamna la credinta sau rugaciune. Pentru ca acolo, in locul acela care odata l-a adapostit pe Tudor Vladimirescu din calea turcilor, credinta si sfintenia vorbesc de la sine.

Era o seara de vara incredibil de linistita cand am ajuns pentru prima data la Manastirea Lainici. Imi amintesc ca ascultam in microbuz Maria Gheorghiu, “Fluieras de os”, cand am ajuns la poarta manastirii. Nu te astepti ca o manastire sa fie atat de aproape de o sosea. Nu te astepti nici ca pe Defileul Jiului sa fie atata liniste. Nu te astepti ca soarele sa se inece in nori, pitindu-si somnul dupa codrii, atat de discret ca aici. O poarta grea, de lemn, strajuieste dragostea pentru Dumnezeu. Dincolo de ea, o gradina impresionanta de trandafiri, ingrijiti cu dragoste si pretuire. Pasi greoi se inoada inaintea privirii mele. Unul cate unul, calugari de toate varstele ies de la slujba de seara. Incremenesti in loc vazandu-i. Parca toti au depus un juramant de tacere. Parca toti au lasat gandurile lumii, dincolo de poarta cea grea de lemn. Parca ei se afla dintotdeauna pe acele locuri. Un chip imbatranit de vremuri, ale unui stravechi neam de altadata: dacii liberi!

Doua biserici stau aici pavaza rugaciunilor acestor monahi. Bisericuta cea veche, arsa de trei ori pana la temelii, din “bunavointa” “credinciosilor” straini si una somptuoasa, alba, parca sfidand rautatea celor care au vrut ca acest loc sa fie dat uitarii. Nimic nu se mai vede astazi din vechile sale rani. Cu toate astea, Manastirea Lainici are rani adanci. Rani pe care numai timpul le pote vindeca. Sau uitarea. Sau iertarea si intelegerea. Desi intelegere pentru sacrilegii, nu prea exista.

Spun sacrilegii pentru ca alta indurare pentru macelul ordonat de Maria Tereza si realizat de generalul Bukow nu este. Manastirea Lainici a fost unul dintre cele 300 de lacase de cult arse din temelii din ordinul Mariei Tereza. A trecut peste aceasta rana. S-a ridicat. Si a fost trecuta iarasi prin foc in timpul Primului Razboi Mondial, de catre trupele germane. Nemtii au intrat cu caii in biserica, au topit clopotele de alama si argint, au dat foc arhivei ce masura 24 de metri liniari si au scrijelit peretii, atat de frumos impodobiti cu chipuri de sfinti. Manastirea a avut protectie si ajutor. A indurat si aceasta rana. S-a chinuit, dar s-a ridicat la fel ca prima data. Ultima data a fost incendiata de comunismul ateu. Dar Lainicii au tacut. Doar codrii dimprejur le stiu durerea. Doar ei inteleg o asemenea povara. Si, de fiecare data, manastirea s-a ridicat. Rastignita si inviata. De trei ori.

Astazi e liniste la Lainici. Vin aici pelerini din toate colturile tarii. Vin si straini care au auzit de Mireasa din Defileu. Imbracata in voaluri albe de marmura, Lainici asteapta. Nu stiu exact ce. Poate o izbavire. Poate mantuirea. Poate a Doua Venire. Poate un simplu om, care sa deschida poarta cea mare intr-o zi si sa nu mai plece. Pentru ca acolo a gasit credinta. Pentru ca acolo a gasit iertarea. Nu stiu ce asteapta. O vad in fiecare vara de cinci ani incoace. Si inca asteapta. Poate, de peste vremi, ii asteapta pe dacii de odinioara. Aceia care stiau ce inseamna libertatea, credinta, nemurirea.

Sau poate asteapta sa rasara de printre monahi inca unul precum fostul parinte Calinic Caravan, unul dintre duhovnicii cu har ai manastirii. Poate asteapta sa fie si astazi printre calugari, frati care sa se nevoieasca o saptamana in post total ca staretul Calinic, doar pentru ca au omorat o furnica in sfantul altar. Poate asteapta sa vada pe fata credinciosilor aceeasi bunavointa, smerenie si dragoste ca pe chipul parintelui Calinic. Si daca va intrebati ce cauta un staret de manastire sa dea cu matura, sa ingrijeasca de animale sau sa sape pamantul, raspunsul e unul singur: se numeste Smerenie!

Poate asta asteapta Manastirea Lainici, smerenia credinciosilor. Smerenia nevoitorilor ei. Smerenie dincolo de infatisarea pioasa. E destul de greu sa o vada astazi. Dar Manastirea Lainici are rabdare. A trait mult. Si a vazut multe. Si pe toate le-a rabdat cu incredere. Poate si de data asta Dumnezeu o va invrednici. Caci vrednica este de toata lauda si multumirea, pentru credinta sa. Pentru rabdarea si stoicismul sau. Dar mai ales pentru cei prin care s-a ridicat!