Soarele din Apuseni

E toamnă târzie la Gârda de Sus. Şi într-o duminică dinaintea Paraschivii,  Moşul Gheorghe îşi priveşte zâmbind, ograda. La cei 83 de ani ai săi încă-i in putere şi lucrează în vâna lemnului, de-o viaţă. Ori cu ciubere pe vremuri, ori cu paturi, ferestre sau dulapuri, Moşul Gheorghe îşi duce bătrâneţile în linişte, aşa cum a trăit. În curtea lui, împânzită de hainele toamnei, vremea a uitat să-şi tragă paşii spre viitor. 

Dintre lemne uscate vezi iţindu-se câte o cloşcă, cu pui. Nu, nu-s ei de aur, dar pentru Bunicul Gheorghe sunt o parte din averea lui. Şi parcă aici, în vârful Mununei, şi orătăniile îşi au mersul lor. Fiecare, cu paşi potriviţi, ca şi cum nimeni nu s-ar grăbi către eternitate.

Am ajuns la amiază în curtea Moşului Gheorghe din Gârda de Sus, judeţul Alba. Ne aştepta în poartă, ca şi cum trecuse o veşnicie decând îşi priponise în zare, ochii cei veseli. N-ai spune că au trecut peste el atâtea ierni şi nici vitregii ale vieţii. Zâmbeste cald, ca şi pâinea proaspăt scoasă din vatră şi zâmbetul lui iţi topeste pur si simplu, inima. 

Ne-a poftit în curte, şi dintr-o dată parcă, am păşit într-un univers paralel. Nici măcar nechezatul cailor ce păşteau liniştiţi în faţa casei lui nu se mai auzea. A încremenit timpul, mi-am spus. Nici acum nu ştiu dacă liniştea aceea era a locului sau radia din zâmbetul Moşului Gheorghe.

L-am privit vreme îndelungată, cum îşi potrivea uneltele cu care tăia sau sculpta faţa groasă a lemnului. În atelierul în care-şi ducea cea mai mare parte din bătrâneţi, mirosea a vreascuri trosninde şi scorţisoară vanilată. Venea aroma aceea din soarele cald de toamnă, care în duminica aceea mângâia pe la ferestre, chipul cel drag al Bunicului.

Ne-a povestit despre viaţa la munte, despre iernile de acolo, aprige şi neînduplecate până aproape de luna mai, şi vremurile în care, cu greu ajungeai pe acele coame înzăpezite. Bună seamă, nămeţii nu se lasă mai prejos decât razele soarelui, în anotimpurile calde. Ne-a purtat cumva înapoi în timp, în vremurile când moţii îşi urcau ciuberele pe şeile cailor şi porneau pas apăsat să treacă muntele Bihariei, până hăt’ departe, în Arad, Timişoara, Baia Mare sau Oradea, pentru a le vinde. Priveam cu zâmbete aproape împietrite pe chip, eternitatea din ochii Moşului Gheorghe. Şi nu ştiam dacă Moşul Timp ne poartă împreună în acele vremuri, sau Moşul Gheorghe ţine caierul vremii, în mana sa, mult prea tocită de lucrul vieţii.

Îl privesc cum vorbeşte despre uneltele cu care prelucrează lemnul şi despre vremurile în care lucra, doar manual. Chipul îi e brăzdat de riduri, de parcă Moşul Gheorghe e doar un trunchi de copac mai bătrân ca vremea. A căpătat din trăsăturile dure ale lemnului, de-o viaţă decând îl modelează. Dar, dincolo de faţa în care timpul şi-a sculptat mersul, chipul Moşului Gheorghe radiază. A veselie, copilărie şi soare. Mă întreb cum e oare să stai zi de zi, la masă cu soarele?

“Mie nu mi-o fost dată şederea în mână... mie numa’ munca!”

Mâinile, la fel ca şi ochii, nu-i stau o clipă. Ne arată ce face fiecare unealtă în parte. Şi din freamătul lor zgomotos, în lumina aceea ireală din atelierul Moşului se joacă aschii fine din seva cea groasă a lemnului. Iar el, îşi plimbă palmele peste scândurile proaspăt raşchetate, de parcă le-ar mângâia: “Mie nu mi-o fost dată şederea în mână... mie numa’ munca!”, ne spune, şi ochii i se umezesc când răscoleste în memorie, după vremuri pe care nu credea ca le va prinde vreodată. Aşa, am învaţat ce înseamnă o viaţă muncită.

Pe nesimţite soarele de afară îşi face de drum către alte zări. Am mai zăbovit preţ de-o cană cu apă proaspată, pe prispa casei Moşului Gheorghe. Care-încotro, ne-am răspândit pe tăpşanul din curtea Bunicului. Am deschis agenda, şi gândurile au început să îmi alerge incontrolabil pe hârtie. Aşa am simţit liniştea.

Ne luăm rămas bun de la Moşul Gheorghe. La fel de încet păşeste prin ograda sa, de parcă nu ar vrea sa deranjeze în vreun fel, universul. Toate se mişcă acolo cu încetinitorul. Numai ochii Bunicului nu stau o secundă. Ne-am îmbrăţisat. Şi aş fi rămas aşa, la pieptul lui, nu doar preţ de o clipă. Dar aşa am învăţat ce înseamnă încremenirea vremii. 

Privindu-l, îmi amintesc brusc de copilărie, de acea secundă infinită din satele de munte ale moţilor şi de mirosul de cozonaci din miez de iarnă... Ne petrece zâmbind, dincolo de poartă. Şi ochii lui, scrutează zările, sfredeleşte lumi, până dincolo de viaţă. Acum ştiu că Mosul Gheorghe va trăi veşnic! Aşa am învaţat, ce înseamnă eternitatea....