Izbucul Tâuz, locul unde înoată zânele

Era toamnă în toată splendoarea când am ajuns pentru prima dată pe Cheile Ordâncuşii, plecând de la Gârda de Sus. Aşa este, am ajuns în Munţii Apuseni, aceia cântaţi în slove meşteşugite de atâţia şi atâţia îndrăgostiţi de Ţara Moţilor!

Dimineaţa am avut o presimţire ciudată, cum că este un loc deosebit, în care nu ajunge chiar oricine, cu una cu două. Drept urmare, preventiv, mi-am pus în maşină încă o pereche de încălţări, gând pentru care aveam să îmi mulţumesc mai târziu! Am pornit la drum, alături de colegii de la Ghid Video Turistic! Eram învăluită încă de razele calde ale unui soare nefiresc de prietenos aici, în creierii munţilor. Drumul din Gârda de Sus şerpuieşte printre stâncării abrupte şi copaci cărora culorile le-au izbucnit în toată splendoarea, de parcă toată paleta Bătrânului Pictor s-ar fi revărsat aici. Nu puteai parcurge cu maşina mai mult de câteva sute de metri fără să încetineşti şi să respiri efectiv, atâta culoare. Un cer albastru ca marea cea limpede, fără niciun nor, o imensitate de galben, ruginiu, roşcat şi, din loc în loc, pâlcuri de verde pătrunzător, toate aşezate parcă de mâna cuiva, pe un covor alb, încastrat în cea mai dură piatră şi, peste toate, o linişte coborâtă din alte vremuri parcă...asta vezi la tot pasul, în drumul ce te însoţeşte până la izbuc. 

Trebuie să fii cu ochii în patru pentru că poteca ce duce către Izbucul Tăuz porneşte din drumul mare, dar nu este semnalată decât printr-un stâlp de tensiune pe care scrie IZBUCUL TĂUZ. Laşi maşina frumuşel pe marginea drumului forestier şi o iei la pas printre copaci. Drumul este accesibil oricui, aşa că nu ai niciun motiv să nu ajungi la această oază, cu încălţările potrivite, să nu aluneci pe pietrele ude. Dar, odată trecut acest hop, eşti pur şi simplu vrăjit de frumuseţea care ţi se deschide în faţa ochilor. 

Legendele spun că e chiar Lacul Fermecat în care odinioară se scăldau zânele... sau Cele Frumoase, cum li se spune prin părţile locului. Odată ajuns aici, chiar eşti fermecat de frumuseţea peisajului. Inima ţi se opreşte în loc, doar pentru a porni în galop alături de apa năvalnică, pentru ca, doi paşi mai departe, să se odihnească, odată cu mintea învolburată, pe întinsul cel verde-clar ce ţi se aşterne la picioare. Nu degeaba Izbucul Tăuz a fost ales de Bear Grylls în documentarul realizat de Discovery Channel, în Transilvania. E un loc fermecat, în care, timpul şi universul şi-au amestecat mersul, într-un verde ochi de apă... Şi, dacă vrei să înţelegi unde îşi are rădăcinile zicala: românul s-a născut poet, vino la Tăuz... şi lasă-ţi imaginaţia să spargă toate barierele!

Mai la vale, apa îşi face loc printre stânci imense, trântite parcă dinadins în calea ei. Însă, năvalnică din fire, nu a stat prea mult pe gânduri şi şi-a croit repejor cale, tăind în timp, cu precizie de sculptor, roca cea dură. Şi, dacă a văzut că până şi muntele îi stă împotrivă, a găsit şi în el cărare lină, către caverne întunecoase, unde se putea odihni nestingherită de toată zarva de afară. Dar nu pentru multă vreme, căci, doar cateva zeci de metri mai la vale, voalul apei îşi face din nou apariţia, ca într-un joc de v-aţi ascunselea, râzând în soare că te-a păcălit şi de data asta.

Cel mai adânc loc al Tăuzului are 82m şi exact aici a sărit Bear Grylls. Iar lungimea izbucului măsoară cu puţin peste 424m. Dar nu asta e spectaculos la Izbucul Tăuz. Ci linistea, peisajul de basm, energia aparte a locului, care simţi cum te inundă şi iţi dă o stare de bine, inspiraţia care îţi dă aripi dacă eşti unul dintre cei binecuvântaţi cu mânuirea artelor frumoase. Toate sunt altfel aici, la Tăuz. Şi, cu fiecare pas pe care îl vei apăsa către inima acestui ochi păzit de zâne şi tu vei fi altfel. Este unul dintre acele locuri greu de uitat, care te face să revii, indiferent de anotimp şi să îi asculţi poveştile.

Care sunt multe. Şi încep acum mii de ani, încă din acele vremuri în care oamenii trăiau în comuniune cu natura. Întâi, s-au adăpostit în peşteri de arşiţă şi ploi. Aşa au descoperit focul. Mai apoi, au început să sape crusta cea de piatră a muntelui, să îi răscolească măruntaiele, în căutarea aurului preţios. Apoi, au adus căruţe şi mineri care să adune şi să sape după mai mult. Nu s-au oprit nici azi. Şi, dacă îi asculţi atent şoaptele, Izbucul Tăuz îţi redă în galopul învolburat, fiecare lovitură de baros, fiecare ciocan împlântat în trupul muntelui de sub care se iţeşte, fiecare roată ce se rostogolea agale, sub greutatea preţiosului metal, ducându-l departe. Apa duce cu ea, memoria locurilor prin care trece, se spune. Iar Izbucul Tăuz străbate multe caverne, spală măruntaile pământului şi aleargă degrabă la vale, să ducă de veste celor care o pot asculta, tânguirile munţilor. 

Acesta este Izbucul Tăuz! Cu ochiul lui de apă verde, clară, limpede şi adâncă. Aceasta este apa Tăuzului, ce poartă cu ea dansurile celeste ale Celor Frumoase, care se pogoară pe luciul ei, în miez de noapte! Aceasta este doar una dintre atracţiile Munţilor Apuseni, atât de bogaţi şi nu doar în aur, ci în oaze de linişte care-ţi taie răsuflarea şi te farmecă iremediabil!

Am plecat după câteva ore, spre alte destinaţii însă imaginea izbucului m-a urmărit zile în şir. Au trecut câteva luni bune de la această vizită la Tăuz. Însă, nicio clipă nu mi-a ieşit din minte zgomotul apei învolburate, foşnetul frunzelor care ţeseau din mers covoare multicolore, sau liniştea aparte a locului.

Şi, oricând voi căuta vreodată un alt colţ de rai care să-mi aducă atâta zâmbet şi linişte în suflet, îmi voi aminti de Tâuz.
Lacul zânelor din Munţii Apuseni!

Soarele din Apuseni

E toamnă târzie la Gârda de Sus. Şi într-o duminică dinaintea Paraschivii,  Moşul Gheorghe îşi priveşte zâmbind, ograda. La cei 83 de ani ai săi încă-i in putere şi lucrează în vâna lemnului, de-o viaţă. Ori cu ciubere pe vremuri, ori cu paturi, ferestre sau dulapuri, Moşul Gheorghe îşi duce bătrâneţile în linişte, aşa cum a trăit. În curtea lui, împânzită de hainele toamnei, vremea a uitat să-şi tragă paşii spre viitor. 

Dintre lemne uscate vezi iţindu-se câte o cloşcă, cu pui. Nu, nu-s ei de aur, dar pentru Bunicul Gheorghe sunt o parte din averea lui. Şi parcă aici, în vârful Mununei, şi orătăniile îşi au mersul lor. Fiecare, cu paşi potriviţi, ca şi cum nimeni nu s-ar grăbi către eternitate.

Am ajuns la amiază în curtea Moşului Gheorghe din Gârda de Sus, judeţul Alba. Ne aştepta în poartă, ca şi cum trecuse o veşnicie decând îşi priponise în zare, ochii cei veseli. N-ai spune că au trecut peste el atâtea ierni şi nici vitregii ale vieţii. Zâmbeste cald, ca şi pâinea proaspăt scoasă din vatră şi zâmbetul lui iţi topeste pur si simplu, inima. 

Ne-a poftit în curte, şi dintr-o dată parcă, am păşit într-un univers paralel. Nici măcar nechezatul cailor ce păşteau liniştiţi în faţa casei lui nu se mai auzea. A încremenit timpul, mi-am spus. Nici acum nu ştiu dacă liniştea aceea era a locului sau radia din zâmbetul Moşului Gheorghe.

L-am privit vreme îndelungată, cum îşi potrivea uneltele cu care tăia sau sculpta faţa groasă a lemnului. În atelierul în care-şi ducea cea mai mare parte din bătrâneţi, mirosea a vreascuri trosninde şi scorţisoară vanilată. Venea aroma aceea din soarele cald de toamnă, care în duminica aceea mângâia pe la ferestre, chipul cel drag al Bunicului.

Ne-a povestit despre viaţa la munte, despre iernile de acolo, aprige şi neînduplecate până aproape de luna mai, şi vremurile în care, cu greu ajungeai pe acele coame înzăpezite. Bună seamă, nămeţii nu se lasă mai prejos decât razele soarelui, în anotimpurile calde. Ne-a purtat cumva înapoi în timp, în vremurile când moţii îşi urcau ciuberele pe şeile cailor şi porneau pas apăsat să treacă muntele Bihariei, până hăt’ departe, în Arad, Timişoara, Baia Mare sau Oradea, pentru a le vinde. Priveam cu zâmbete aproape împietrite pe chip, eternitatea din ochii Moşului Gheorghe. Şi nu ştiam dacă Moşul Timp ne poartă împreună în acele vremuri, sau Moşul Gheorghe ţine caierul vremii, în mana sa, mult prea tocită de lucrul vieţii.

Îl privesc cum vorbeşte despre uneltele cu care prelucrează lemnul şi despre vremurile în care lucra, doar manual. Chipul îi e brăzdat de riduri, de parcă Moşul Gheorghe e doar un trunchi de copac mai bătrân ca vremea. A căpătat din trăsăturile dure ale lemnului, de-o viaţă decând îl modelează. Dar, dincolo de faţa în care timpul şi-a sculptat mersul, chipul Moşului Gheorghe radiază. A veselie, copilărie şi soare. Mă întreb cum e oare să stai zi de zi, la masă cu soarele?

“Mie nu mi-o fost dată şederea în mână... mie numa’ munca!”

Mâinile, la fel ca şi ochii, nu-i stau o clipă. Ne arată ce face fiecare unealtă în parte. Şi din freamătul lor zgomotos, în lumina aceea ireală din atelierul Moşului se joacă aschii fine din seva cea groasă a lemnului. Iar el, îşi plimbă palmele peste scândurile proaspăt raşchetate, de parcă le-ar mângâia: “Mie nu mi-o fost dată şederea în mână... mie numa’ munca!”, ne spune, şi ochii i se umezesc când răscoleste în memorie, după vremuri pe care nu credea ca le va prinde vreodată. Aşa, am învaţat ce înseamnă o viaţă muncită.

Pe nesimţite soarele de afară îşi face de drum către alte zări. Am mai zăbovit preţ de-o cană cu apă proaspată, pe prispa casei Moşului Gheorghe. Care-încotro, ne-am răspândit pe tăpşanul din curtea Bunicului. Am deschis agenda, şi gândurile au început să îmi alerge incontrolabil pe hârtie. Aşa am simţit liniştea.

Ne luăm rămas bun de la Moşul Gheorghe. La fel de încet păşeste prin ograda sa, de parcă nu ar vrea sa deranjeze în vreun fel, universul. Toate se mişcă acolo cu încetinitorul. Numai ochii Bunicului nu stau o secundă. Ne-am îmbrăţisat. Şi aş fi rămas aşa, la pieptul lui, nu doar preţ de o clipă. Dar aşa am învăţat ce înseamnă încremenirea vremii. 

Privindu-l, îmi amintesc brusc de copilărie, de acea secundă infinită din satele de munte ale moţilor şi de mirosul de cozonaci din miez de iarnă... Ne petrece zâmbind, dincolo de poartă. Şi ochii lui, scrutează zările, sfredeleşte lumi, până dincolo de viaţă. Acum ştiu că Mosul Gheorghe va trăi veşnic! Aşa am învaţat, ce înseamnă eternitatea....

  

"nymphette_dark99"

Editura Herg Benet, propune cititorilor săi o nouă provocare lansată în colecţia Cărţile Arven: cel de-al patrulea roman semnat de Cristina Nemerovschi, intitulat "nymphette_dark99". Romanul prezintă povestea unei Lolite autohtone, în vârstă de 13 ani şi 4 luni, scrisă în stilul cu care Cristina Nemerovschi şi-a obişnuit cititorii.

Rămasă singură în mijlocul Braşovului, fără bani şi fără baterie la mobil, Vicky, o adolescentă de 13 ani, are o noapte la dispoziţie pentru a ajunge în Bucureşti, unde a doua zi este petrecerea de majorat a iubitului ei, Dev, petrecere pe care în niciun caz nu vrea să o rateze. Un TIR opreşte, iar bărbatul pare fascinat de nurii tinerei Lolite, propunându-i o partidă de sex în pădurea de la marginea drumului. Ea acceptă imediat, însă şoferul nu ştie că a făcut o greşeală care îl va costa poate chiar viaţa. 

Situaţiile neprevăzute şi personajele întâlnite pe parcursul a doar câteva ore gravitează în jurul atracţiei sexuale şi al aventurilor extreme, al rememorării unor evenimente decisive din trecut şi reflecţii despre persoanele importante care au marcat-o. Fata ascunde totuşi un secret – Întâmplarea.

Despre Cârţa şi cistercieni II, cu Reger Michael

Spuneam acum ceva vreme că poveştile Cârţei încă nu se terminaseră. Iată că a venit rândul să descoperim împreună cu preotul paroh Reger Michael o parte din “secretele” pe care le ascunde Abaţia cisterciană de la Cârţa. Într-un articol anterior pe care îl puteţi reciti aici, vorbeam despre cistercieni, modul lor de viaţă şi despre cum au ajuns ei să ridice prima abaţie de la Cârţa. Acum însă, a venit rândul celei de-a doua construcţii ridicată după invazia mongolă din 1241.

Construcţia ulterioară a fost adăpostită sub un singur acoperiş, după cum puteţi vedea în galeriile foto de mai jos. Actuala casă parohială a mai avut în vechime, încă un etaj, iar trapeza pentru oaspeţi, cât şi Casa Fântănii, aveau formă de cruce, exact ca şi biserica. 

În interiorul construcţiei întâlnim sala capitlului (adunarea călugărilor dintr-o anumită regiune) unde pelerinul de azi poate admira în partea dreaptă bolta, refăcută cu cărămidă, iar în partea dreaptă, parlatoriul. Deasupra parlatoriului, în trecut se afla o bibliotecă, iar la etaj, dormitorul unde, după cum ştim deja, călugării nu aveau voie să vorbească.

In sala capitlului, în anii 80 au fost descoperite cinci schelete care măsurau fiecare peste doi metri lungime. Fiecare dintre ele aveau pe deget un ghiul cu semnul abaţiei de la Carţa. Ştim deja că cistercienii aveau obiceiul să îşi îngroape călugării în bisercă, dar întrebarea care reiese de aici este legată de înălţimea de peste doi metri, în condiţiile în care în acele vremuri, măsura de gardă era de 1,60m.... astăzi nu se ştie unde au fost duse acele schelete. Gura târgului vorbeşte că ar fi încă la Sibiu, alţii spun că sunt în Făgăraş...cert este că şi altele sunt poveştile Cârţei, demne de ascultat de la Reger Michael. 

Biserica actuală a suferit lucrări de reconstrucţie în jurul anului 1509 când, unii pereţi din interiorul ei au fost reconstruiţi, iar astăzi nu mai păstrează arhitectura iniţială. Cristelniţa din biserică, realizată din piatră, datează de la 1752. Astăzi, în duminicile normale, preotul Reger Michael o foloseşte pentru citirea evangheliei. Tot de la domnia sa aflu că amvonul a fost aşezat de către cistercieni pe pietre de moară, pentru ca toţi cei prezenţi la slujbe să ştie cine erau şefii în sat. Cistercienii erau singurii care aveau drept de măcinat şi care deţineau moara aferentă celor nouă sate aflate în jurul Cârţei. Actuala orgă din abaţie a venit la Cârţa în anul 1852, după ce satul scapă de iobăgie, iar după 15 ani a avut nevoie de renovări. Sătenii au platit cu alimente reparaţiile la acea vreme.

Rotindu-mi privirea în jur, în timp ce Reger Michael povesteşte de parcă toate s-ar fi întâmplat ieri, descopăr şi strana... strana în care atâţia au stat înaintea lui Reger aici...strana care a ascultat rugile lor, tânguirile şi liniştile lor.... strana asta ne spune preotul, are peste 500 de ani vechime. E o strană din care un vechi preot, a taiat la un moment dat un scaun, fiindcă ori de câte ori urca pentru predică şi rugi în balcon, nu mai reuşea să iasă. Iar lada pe care o veţi vedea în dreapta altarului, frumos pictată, este lada în care se ţinea în vechime, toată averea abaţiei. Încă mai păstrează inclusiv mânerele prinse de ea pentru a putea fi pusă, la vreme de primejdie, în căruţă.

Şi pentru că am amintit de altar, acesta este realizat în stil baroc, coloanele acestuia fiind din lemn pictat. Crucea pe care stă răstignit Mântuitorul în altar este şi ea din lemn, în care nu a fost bătut niciun cui. Şuruburile, deşi vechi de peste 300 de ani, sunt încă funcţionale şi toate sunt realizate din lemn, sculptate cu cuţitul. Crucea este prezentă în altar pentru că reprezintă credinţa care ţine altarul vieţii. Crucea este realizată din lemn de stejar, lemn de esenţă tare. Partea sculptată a ei este din lemn de tei, care la început este moale şi poate fi prelucrat cu destulă uşurinţă, iar mai apoi, în timp se întăreşte. Pentru cei care vizitează Cârţa şi nu ştiu germană, pe veşmântul altarului pe care îl veţi întâlni stă scris: Şi iată că Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sârşitul veacurilor! 

Ar mai trebui menţionate şi steagurile din abaţie, acele mărturii ale vechilor saşi, locuitori şi stăpânitori ale acestor meleaguri. Ele reprezintă danii către Dumnezeu şi biserică, darurile celor cărora rugăciunile le-au fost ascultate. Admiraţi-le în voie, istoria, trecutul şi credinţa, împletite toate în matasea multicoloră, frumos brodată! 

Pe băncile pe care se adună credincioşii veţi găsi psaltiri. Toate în limba germană, exceptând o carte verde, scrisă în limba română, pentur cei care nu ştiu germană şi participă totuşi la slujbe. Sunt în total 36 de liturghii scurte, care se ţin aici, jumătate cântate de către preot, jumătate de către comunitate. Aşa cere rânduiala, iar aici, la Cârţa, Reger Michael se îngrijeşte ca aceasta să fie păstrată aşa cum se cuvine.

Curtea baţiei ascunde alte şi alte poveşti. Cum ieşi pe usa bisericii, te întâmpină de peste veacuri turnul ridicat la 1509. Bolta lui este din lemn nu din piatră şi, peste vreme a fost tencuită. Scara, în spirală, îţi poartă paşii peste timp, cu fiecare treaptă pe care o urci. Drumul până sus e relativ anevoios pentru cei neobişnuiţi cu înălţimile şi mai ales, cu construcţiile vechi, nerenovate. Dar fară teamă, urcaţi pentru că priveliştea care vi se înfăţişează de deasupra Cârţei este una care merită tot efortul. În turn sunt două clopote, de dimensiuni diferite. Nu le ştiu vechimea în schimb le ştiu povestea. Pretul ne roagă să trecem cu grijă pe lângă ele fără să le atingem. În sat se păstrează şi acum o regulă ce a străbătut istoria, odată cu abaţia. Aici toţi, de la mic la mare ştiu că atunci când preotul trage clopotul mic, trebuie să vine degrabă cu găleţi şi furci, pentru că arde bisercica. Glasul coloptului mare însă, îi anunţă pe săteni că a murit cineva. Şi cum nici foc nu era la biserică, nici nimeni nu murise, am lăsat clopotele să-şi odihnească în pace şi tăcere fruntea grea, pe umărul istoriei.

În curte sta tăcută, alături de sufletele celor din cimitirul interior, o masă mare, din piatră. Este defapt un soclu, pe care în vechime era aşezată statuia Maicii Domnului cu Pruncul. Statuii i s-a pierdut însă urma. Şi dacă tot am amintit de cimitir, trebuie să spunem că acolo sunt îngropaţi soldaţi nemţi, mutaţi în 1927-1928, deoarece cimititul iniţial fusese pângărit.

Legenda Cârţei

Se spune că în spatele altarului actual, sub crucea cea mare de lemn se afla un tunel care ajungea până pe malul Oltului iar pe acolo fugeau călugării cistercieni în vreme de primejdie. În 1241, la invazia mongolă au procedat la fel, doar că mongolii ştiau de existenţa acestui tunel şi le-au luat fugarilor, urma. Aşa l-au prins pe abate şi l-au masacrat. Ceva adevăr cu siguranţă este în această legendă. Însă, conform datelor istorice, actuala biserică nu exista la 1241 şi, prin urmare nici tunelul....

Reger Michael îşi aţinteşte privirea în trecut. Au fost vremuri încărcate de istorie pentru Cârţa. Acum însă, se luptă de unul singur pentru salvarea ei. Şi, la orice pas, prin curte, dacă sapi, găseşti şi azi urme ale celor de odinioară. Ne mai spune oftând că acum30 de ani, din 1400 de oameni cât număra Cârţa, 600 erau saşi. Astăzi, doar 72 au mai rămas. Şi încet, odată cu ei, poveştile Cârţei se vor stinge. Depinde de acum numai de cei care o vizitează şi îi scormonesc trecutul, istorici şi pasionaţi, să menţină vii, acele vremuri.

Mai jos aveţi o serie de galerii, ultima fiind cea mai recentă, cu ceea ce mai aminteşte astăzi de abaţia Cârţa şi cistercienii ei. Mulţumesc încă o dată preotului Reger Michael pentru poveşti şi dăruire! Click pe fotografii!

       

       

Cupidon, invitat de onoare la Grădina cu Artişti

Între 10 şi 14 februarie, a.c., la parterul centrului comercial Bucureşti Mall (Calea Vitan nr. 55-59, Sector 3 - intrarea dinspre parcarea supraterana), pentru toţi îndragostiţii şi iubitorii de artă se deschide Grădina cu Artişti – Ediţie specială de Valentine’s Day. Evenimentul, aflat la cea de-a 5-a ediţie, se va desfăşura  între orele 10:00 - 22:00 şi cuprinde o serie de ateliere de creaţie artistică şi o expoziţie cu vânzare de bijuterii, haine şi acesorii „hand-made”.  Ediţia de Valentine’s Day a Grădinii cu Artişti îşi propune a fi un manifest dedicat iubirii adevărate, redat prin expresii artistice lipsite de vulgaritate şi kitch.

Cadouri gratuite la Atelierele lui Cupidon

Grădina cu artiştii devine, astfel, locul unde orice îndrăgostit va putea realiza cu propriile mâini şi imaginaţie un cadou unic pentru iubitul sau iubita sa. Singura condiţie pentru a da o formă şi un conţinut acestui cadou este participarea gratuită la ateliere de creaţie artistică cum ar fi cele de: artă verde, pictură, modelaj, bijuterii hand-made, felicitări. Îndrăgostiţii îşi pot exersa talentul artistic, învăţând să realizeze produse inedite precum: tablouri şi podoabe din seminţe, măşti din scoarţă de copac, bijuterii din ceramică sau mărgele, haine personalizate, tutu-uri de balerină, etc.

Iubire şi târg de produse hand-made

Cei comozi sau care se consideră lipsiţi de imaginaţie pentru a realiza, cu propriile mâini, un cadou special pot achiziţiona, pentru jumătatea lor, un simbol al iubirii, gata fabricat în cadrul târgului Grădina cu Artişti. De la acesta nu vor lipsi ceasurile muzicale, măştile veneţiene, podoabele şi bijuteriile lucrate manual, care vor lua locul clasicelor jucării şi inimioarelor de pluş.

Concursuri şi show-uri pentru şi despre amorezi

În Grădina cu Artişti, de Valentine's Day, surprizele se ţin lanţ. Îndrăgostiţii vor învăţa dansul mirilor, dar şi paşi de: salsa, bachata, zumba, tango şi de breakdance. Cei prezenţi se vor amuza la spectacolele de teatru şi se vor delecta la concertele romantice live. Cei mai curajoşi se pot întrece în declaraţii de dragoste, pot demonstra cât sunt de compatibili în cuplu sau se pot săruta ore întregi, toate aceste în cadrul concursurilor cu premii.        

Grădina cu Artişti îşi propune să promoveze arta, lucrul manual şi dezvoltarea creativităţii personale, prin participarea comună, a artiştilor şi a publicului larg, la atelierele de creaţie. Totodata, în mijlocul aglomeraţiei cotidiene, „Grădina cu Artişti” doreşte să ofere tuturor o alternativă de petrecere a timpului liber întrun spaţiu boem de relaxare şi bună-dispoziţie.

Intrarea în Grădina cu Artişti este liberă. Programul atelierelor de creaţie este: 10, 12 şi 14 februarie (orele 16:00-21:00) şi 11 şi 12 februarie 2012 (orele 11:00-21:00). Programul spectacolelor şi concursurilor: 11, 12 şi 14 februarie 2012, orele 18:00- 21:00. 

Expozitie fotografica Sarmizegetusa Regia. Misterul Pietrelor

Lume Lumeee, sunteti invitati cu mic cu mare, miercuri, 18 ianuarie, la orele 14 batute fix, la un eveniment cu staif ce va avea loc la Biblioteca Metropolitana Mihail Sadoveanu din Bucuresti!

Asadar, va invitam la lansarea cartii "Pietrele Dacilor Socotesc" a reputatului regizor David Reu, un impatimit iubitor al istoriei acestei tari si mai ales, al civilizatiei dacice, care ne va detalia aspecte de numerologie si matematica, stiinte folosite pe aceste meleaguri de catre stramosii daci, asa dupa cum domnia sa David Reu a reusit sa le studieze de-a lungul carierei sale.

In cadrul acestei lansari veti putea admira "pe viu" vestigiile dacice de la Sarmizegetusa Regia, intr-o inedita expozitie fotografica semnata Clarisa Iordache si Bogdan Manea. Nu mai putin de 50 de fotografii vor detalia aspecte ale acestor vestigii dacice, asa cum se prezinta ele publicului larg in ultimii ani. Veti putea admira asadar Sanctuarul Mare Circular, Cadranul Solar, Sanctuarul Mic Rotund, si o serie de Sanctuare Patrulatere, toate formand un sistem complex al unei vieti spirituale dacice, despre care, din pacate, inca nu stim foarte multe.

Scopul acestei expozitii este acela de a promova vestigiile dacice, intr-un context in care, din prea mult zel, se pare ca uneori uitam cat de important si fragil totodata este patrimoniul cultural istoric si, in loc sa il conservam, il distrugem sub diverse forme. Asadar, aceasta expozitie vine in intampinarea unei epoci in care, probabil ca putin din acest sistem de temple va mai fi pastrat, el traind in memoria urmasilor, doar prin intermediul fotografiilor!

Acestea fiind zise, va asteptam in numar cat mai mare, deoarece o parte din mostenirea culturala a acestui popor, vine la Bucuresti, pentru a se face cunoscuta apreciata si remarcata de catre cei interesati. Si, ca totul sa fie si mai imbietor cu putinta, aflati ca lansarea cartii domnului David Reu va fi condimentata cu versuri din volumul de versuri istorice, tot despre daci, intitulat "De Sabie si Neam" autoare fiind protagonista expozitiei, Clarisa Iordache.

Si, ca sa fim intelesi pe deplin, va mai spunem ca atmosfera va fi una prieteneasca, de sueta intre prieteni, ce va va purta lejer, dincolo de dealurile impadurite, pana in inima unei civilizatii stravechi, direct in cea care odata a fost, mareata Sarmizegetusa Regia!

Iata Lumea vă doreşte La Mulţi Ani!

Un an nou cât mai frumos, mai liniştit, mai luminos şi plin de călătorii şi poveşti adunate de prin toate colţurile acestei lumi minunate vă doreşte Iată Lumea!

Dragoste, poveşti şi amintiri la Timişoara

La Timşoara, decembrie este o lună fierbinte pentru Teatrul Naţional. Se repetă intens la două noi spectacole: Sala de aşteptare (Aeroport 2) de Ştefan Caraman, în regia lui Ion-Ardeal Ieremia şi În aer de Alexandra Pâzgu, în regia lui m.chris.nedeea. În acelaşi timp, continuă repetiţiile la mega-show-ul cu care Teatrul Naţional şi Opera Naţională Română Timişoara îşi vor regala spectatorii cu ocazia sărbătorilor de iarnă: musicalul The Full Monty de Terrence McNally şi David Yazbek, în regia şi coregrafia lui Răzvan Mazilu..

Sala de aşteptare (Aeroport 2) desface nodul complicat al unei simple poveşti de dragoste începute cu un an în urmă şi reciproc refuzate, în ciuda imperativului emoţional. Acum, aceeaşi Ea şi acelaşi El, în, probabil, acelaşi aeroport, se reîntîlnesc. Ea, însoţită de iubitul ei, el alături de o altă femeie. Ce-şi mai pot spune? Să fie vorba de a doua şansă sau de trista oglindă a unei iubiri ratate? Regizorul Ion-Ardeal Ieremia dă un răspuns acestei întrebări, susţinut de actorii Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Mălina Petre şi Bogdan Spiridon. Decorul este semnat de Mihai Păcurar, costumele aparţin Dorotheei Iordănescu, iar spaţiul sonor este compus de Horea Crişovan. Premiera spectacolului va avea loc marţi, 20 decembrie 2011, de la ora 19, la Studio 5. Următoarele reprezentaţii sînt programate miercuri, 21 decembrie, joi, 12 ianuarie şi miercuri, 18 ianuarie.

Miercuri, 21 decembrie 2011, de la ora 19, în Sala 2 a Teatrului Naţional, va avea loc premiera spectacolului În aer, de Alexandra Pâzgu, în regia lui M.Chris.Nedeea. În aer este povestea unei fete, un irezistibil puzzle alcătuit din cioburi, bucăţele, fragmente de amintiri, senzaţii şi mici întîmplări care-şi găsesc sens, retroactiv. Ludic şi grav, copilul îşi explică viaţa prin comparaţii, în timp ce tînărul adult îşi conştientizează istoria personală ca un efect complex al istoriei „mari”, într-un carusel profund, vesel, tragic, infantil şi matur. În aer, piesa cu care Alexandra Pâzgu a cîştigat în 2011 Concursul Naţional de Dramaturgie, poate fi considerat „statement”-ul unei generaţii. Distribuţia îi reunește pe actorii Ana Munteanu, Alina Chelba, Mălina Manovici, Iuliana Crăescu, Sabina Bijan, Ana Maria Cojocaru (laureată a Premiului Pro Cultura Timisiensis 2011) şi Alexandru Halka. Regizorul m.chris.nedeea se află la a doua colaborare cu Teatrul Naţional, după ce, în 2007, a semnat spectacolul O viață în teatru, dedicat actorului timişorean Vladimir Jurăscu. Următoarea reprezentaţie a spectacolului va avea loc joi, 22 decembrie, respectiv marţi 17 ianuarie.

Finalul lunii va aduce publicului din Timişoara unul dintre cele mai celebre musicaluri ale ultimului deceniu: THE FULL MONTY de Terrence McNally și David Yazbek, bazat pe celebrul film produs de Fox Searchlight Pictures. Musicalul The Full Monty a avut premiera absolută în 2000, ajungînd rapid unul dintre titlurile de mare succes de pe Broadway, cu numeroase premii şi nominalizări la Tony Award, Drama Desk Award, Theatre World Award etc. Mega-producția timișoreană, colaborare a Teatrului Naţional și a Operei Naţionale, este povestea unor şomeri disperaţi care învaţă să-şi recapete respectul de sine printr-un spectacol unic de strip-tease masculin... full-monty, dus pînă la capăt. Cei şase prieteni, fiecare motivat de necazurile lui, pornesc în cea mai comică, burlescă, fascinantă aventură a vieţii lor, la capătul căreia regăsesc căldura adevăratei prietenii şi a iubirii. Acest spectacol-eveniment îi aduce la rampă pe actorii şi muzicienii Richard Balint, Ion Rizea, Matei Chioariu, Cristian Rudic, Colin Buzoianu, Victor Yila, Gabriela Popescu, Tania Popa, Andrea Tokai, Laura Avarvari, Victor Manovici, Doru Iosif, Luminița Tulgara, Mirela Puia, Daniela Bostan, Victoria Suchici-Codricel, Adrian Jivan, Valentin Ivanciuc, David Crescenzi, Benone Viziteu, Alex Hâncu. Conducerea muzicală aparţine dirijorului David Crescenzi. Decorul şi costumele sînt o creaţie a scenografului Dragoş Buhagiar. Regia şi coregrafia spectacolului sînt semnate de Răzvan Mazilu. 

Premiera va avea loc miercuri, 28 decembrie, de la ora 19, în Sala Mare a Teatrului Naţional. Următoarele reprezentaţii ale musicalului The Full Monty sînt programate sîmbătă, 7 ianuarie și duminică 8 ianuarie.

Castelul Bethlen, Sânmiclăuş - Un Phoenix în renaştere

Îţi trebuie doar câteva zeci de minute să vizitezi ce a mai rămas astăzi din opulenţa de odinioară a castelului Bethlen de la Sânmiclăuş. Cel puţin, din descrierile pe care le citeşti, mare lucru nu vei mai găsi acolo. Doar ruine. Însă, odată ajuns acolo, dincolo de vegetaţia care ascunde drumul spre castel vei descoperi un loc cu totul aparte.

Odinioară aflat în proprietatea nobiliarei familii Bethlen, castelul a fost ridicat de către Milkos Bethlen, fiul cancelarului transilvanean, Janos Bethlen. Vremuri tulburi a prins această construcţie renascentisto-barocă, ridicată între 1668-1683 pe moşia de la Sânmiclăuş. Constructorul ei, tânărul Milkos Bethlen, de altfel unul dintre apărătorii drepturilor protestanţilor în Transilvania şi unul dintre luptătorii pentru păstrarea independenţei principatului, pasionat fiind de arhitectură, şi familiarizat cu arhitectura din Utrecht şi Leyden, realizează singur planurile castelului.

Castelul nu beneficiază de o curte interioară, fiind realizat sub formă de patrulater, cu colţurile dispuse în volume care ne trimit cu gândul la planul arhitectural al castelului de la Cetatea de Baltă, o altă proprietate a familiilor Bethlen de Bethlen, Bethlen de Iktar si Haller de Hallerko. Stilul în care este realizată construcţia de la Sânmiclăuş este cel târziu renascentist, cu influenţe baroce. Milkos Bethlen aduce castelului o notă aparte prin adăugarea unei loggii pe două etaje, cu stâlpii arcadelor frumos împodobiţi. Ferestrele nu sunt deosebit de generoase însă, generos este numărul acestora, permiţând astfel fiecărui ungher din interior să fie scăldat în lumină.

Ajungând în incinta castelului, încă de la intrare te întâmpină o monumentală scară spiralată, ce se îmbină armonios cu arhitectura spaţiului. Pe măsură de păşeşti cu grijă în fiecare cameră, descoperi încet, izul veacurilor trecute. Sub tencuiala căzută distingi bolţi somptuoase realizate în stilul renascentist, stucaturi colorate, reprezentând figuri de seamă ale familiei nobiliare dar şi câteva chipuri de iobagi, iar uşile şi ferestrele te întâmpină cu ancadramente de piatră sculptate cu măiestrie. De altfel, chiar şi pe frontispiciul intrării principale mai există încă sculptat blazonul lui Milkos Bethlen.

 

Castelul a mai avut în trecut şi o fortificaţie cu zid de apărare, cinci bastioane şi un sanţ de apă dar din păcate astăzi nu se mai păstrează. Elemente baroce vin să completeze arhitectura castelului în anul 1765 când castelul beneficiază la ancadramentele ferestrelor de nişte elemente sub formă de scoică, adăugate de Franz Schweininger.

La mijlocul secolului al XIX-lea, castelul trece din proprietatea familiei Bethlen în cea a familiei Bruckenthal care îl transformă după renovare, în şcoală agricolă. La sfârşitul primului război mondial, castelul Bethlen de la Sânmiclăuş devine centru de şampanizare a IAS Jidvei. După 1989, el intră în proprietatea companiei Jidvei care intenţionează prin lucrări de restaurare să îi redea faima de odinioară.

Acum însă, la Sânmiclăuş nu te însoţeşte decât aerul de poveste al unor vremuri încărcate de frumuseţe şi istorie. Podelele loggiei se sfărâmă sub tălpi, bucăţi de ziduri stau să cadă, bârne groase îşi aşteaptă sfârşitul desprinse din tavane şi doar dacă închizi ochii îţi mai poţi imagina cât de frumos era acest castel odinioară.

Dar cum fiecare poveste tristă ar trebui să aibă un final fericit, vin vremuri bune pentru Sânmiclăuş! După ani în care a suferit în tăcere, lucrările de restaurare vor începe în curând. La mijlocul lunii septembrie, într-o după amiază superbă de toamnă, castelul de la Sânmiclăuş, scăldat în razele soarelui, forfotea de oameni care scoteau din măruntaiele lui, tot felul de materiale care nu mai puteau fi folosite. Şi dacă vorbim despre restaurare, nu putem decât să ne încredem că şi această edificiu, la fel ca cel de la Cetatea de Baltă va avea cât de curând o faţă nouă, din moment ce ambele se află în proprietatea companiei Jidvei. Şi cum castelul de la Cetatea de Baltă este astăzi unul dintre piesele de renume ale judeţului Alba şi emblema companiei Jidvei, putem spera că şi cel de la Sânmiclăuş îi va călca în curând pe urme.

Am plecat în goană de roţi de la Sânmiclăuş în după amiaza aceea. Cu siguranţă îmi trebuia mai mult răgaz să pot simţi istoria locului până în cele mai îndepărtate unghere ale sufletului. În schimb, uitându-mă în urmă, am văzut bătrânul castel renăscând din propria cenuşă...

Pentru cei care vor să ajungă acolo, deşi ar trebui să ştie că nu se vizitează castelul, fiind proprietate privată, adresa este: Strada principală, nr 68, sat Sânmiclăuş, Judeţul Alba. Cea mai apropiată localitate este Blajul, aflat la 15 km distanţă.

O galerie cu imagini realizate la mijlocul lunii septembrie a acestui an, puteti găsi aici!

PS: multumiri echipei monumenteuitate.ro pentru unele informatii legate de arhitectura castelului. Copyright-ul pentru acestea apartine in totalitate monumenteuitate.ro.

”No umăn, no crai” la Clubul Ţăranului Român

Teatrul de Artă Bucureşti vă aşteaptă şi lunea aceasta la Clubul Ţăranului, 17 octombrie de la 20:30 la spectacolul ”No umăn, no crai”, un concept teatral despre dragoste în toate felurile.

Poezie şi cântec laolaltă, spectacolul îi reuneşte pe Marius Cordoş (responsabil şi pentru regie), George Constantinescu şi Vlad Popescu, inițiați în dilematica relație de cuplu. Zis şi curs pentru începători, conceptul teatral de muzică şi poezie a colindat timp de cinci ani scenele oraşelor din țară, fiind un colaj de istorioare ritmate cu sunet de chitară, umor şi melancolie, un spectacol distractiv despre traseul complicat al unei relații amoroase; cu alte cuvinte – o comedie despre dragostea, ura, drama şi bucuria dintre femeie şi bărbat.

Preț bilet întreg/studenți: 20/15 lei
Rezervări: 0737 904 435 sau la adresa de mail: rezervari@teatruldearta.ro
Adresă: În incinta Muzeului Ţăranului, intrare Sos. Kisseleff

Jidvei – Povestea unei licori cu suflet

La Jidvei culesul viilor este în toi. De două săptămâni oamenii nu mai prididesc cu munca, pe dealuri şi prin cramă. Se culege non stop, ziua manual, noaptea automat şi producţia nu stă în loc. A fost un an bun, spun angajaţii companiei Jidvei. A fost un an rodnic dar, din anumite puncte de vedere, nu a fost cu nimic deosebit faţă de alţi ani.
  

Şi asta pentru că, acolo la Jidvei, anumite lucruri, cum ar fi ajutorul pe care îl primesc oamenii din partea companiei, au intrat deja în obişnuinţă. Sunt 12 ani decând firma a fost preluată de actualii patroni, Claudiu şi Liviu Necşulescu. Şi, de peste un deceniu, aceşti oameni se îngrijesc nu numai de producţia de vin, care adună de la an la an numeroase premii naţionale şi intenaţionale, ci şi de destinele angajaţilor lor.

Am întâlnit în localitatea cu nume predestinat de licoare aromată, o mulţime de oameni mulţumiţi. Şi asta pentru că în fiecare zi pot să pună pe masă, pâinea cea de toate zilele. De mai bine de zece ani, niciun angajat al companiei nu a mai cumpărat pâine. Societatea pentru care lucrează a construit o brutărie şi oferă zilnic, celor care lucrează aici, câte o pâine de 1,5kg.

Mergând la pas prin localitatea Jidvei, în poarta fiecărei case întâlneşti poveştile unor oameni simpli. Unora, compania le-a refăcut casele. Altora, le-au fost salvate vieţile. Şi majoritatea au fost ajutaţi să-şi termine studiile. Unii studiază horticultura acum, urmând ca la terminarea facultăţii să fie angajaţi în domeniu, chiar la Jidvei. 

  
Începutul nu a fost deloc uşor pentru cei care au preluat în 1999 compania Jidvei. Orgoliile şi anumite interese au făcut ca, într-o noapte, o mulţime de butoaie preţioase să fie sparte sau găurite, pentru ca mucegaiul să le pătrundă şi să nu mai fie folosite. Făptaşii au fost prinşi şi judecaţi. Unii dintre ei şi astăzi sunt încă în spatele gratiilor. Însă acest prejudiciu a fost încă un imbold pentru companie. Butoaiele care nu au mai putut fi folosite au fost dăruite localnicilor din comună, drept lemne de foc. Multe familii sărace au primit atunci câte o remorcă cu lemne pentru iarnă. Şi încă o dată, oamenii din Jidvei şi-au putut vedea dorinţele împlinite...

La şcoala vieţii...

Viitorul multora dintre cei care locuiesc în Jidvei este trasat şi asigurat încă de pe băncile grădiniţelor şi ale şcolilor. 854 de copii beneficiază astăzi de două grădiniţe cu program prelungit şi de şcoli dotate cu echipamentele necesare studiului. În consiliul de administraţie al şcolii din Jidvei este un reprezentant al societăţii, care, în permanenţă se interesează de cele trebuincioase copiilor. Fie că este vorba despre reparaţiile clădirilor, sau diferite obiecte pentru laboratoare, calculatoare sau chiar hrană pentru cei mici, toate le sunt puse la dispoziţie, pentru ca mai târziu, aceşti copii să-şi poată aduce aportul şi ajutorul în societate.
  

Nici la liceu lucrurile nu stau diferit. Fiind unul dintre liceele cu profil tehnologic, cei care studiază acolo au posibilitatea de a face practică chiar în cadrul societăţii, pentru ca, la final, după ce îşi iau diploma de bacalaureat, aceşti elevi să aibă deja o specializare: cea de tehnician horticultor.

Un destin ţinut sub observaţie, merge însă mai departe pe băncile facultăţii şi mai apoi, în viaţă. Aşa se face că, în fiecare an, o mulţime de tineri merg la facultate ajutaţi de cei din conducerea companiei. Sunt tineri fără prea mari posibilităţi financiare, dar care însă, îşi doresc să studieze, să muncească şi să aibă o carieră. 

Unii poate au trecut demult de vârsta studiului, aşa cum este Ion Mărginean, care lucrează ca agent de pază, dar care studiază horticultura la Cluj Napoca. Este unul dintre oamenii care, odată ce va absolvi facultatea va avea o şansă la un trai mai bun şi un loc de muncă în cadrul companiei. 

Şi cum educaţia şi cultura merg mână în mână, de la şcoală, trecem obligatoriu şi pe la bibliotecă, unde bibliotecara comunei a reuşit să strângă cu ajutorul Primăriei şi al localnicilor tot felul de materiale care sunt de mare ajutor celor care vor sa afle cât mai mult despre comuna Jidvei si istoricul ei de peste 700 de ani. Cu migală a pus cap la cap toate informaţiile şi astfel s-a născut o monografie a acestei comune, intitulată “Jidvei 700”, scrisă chiar de Puiu Lenuţa, cea care are în grijă atât biblioteca comunei cât şi expoziţia etnografică, şi care a văzut lumina tiparului în 2009.

... Şi pentru sufletele lor...

O vorbă veche spune că omul bun se vede după chip, dar mai ales după fapte. În comuna Jidvei, trebuie doar să priveşti cu atenţie totul şi vei vedea cum faptele unor oameni mari, vorbesc de la sine. Vechile case săseşti sunt îngrijite şi păstrate în bună stare, grădinile lucrate, drumul vinului asfaltat, şi de peste tot, parcă poţi vedea aievea veşnicia născută la sat, dupa cum spunea Lucian Blaga. 

  

La pas cu toamna prin comuna Jidvei, am întâlnit şi nişte lăcaşuri sfinte. Unul dintre ele este chiar biserica ortodoxă, ridicată aproape din temelii de către conducerea societăţii. Smerenia îi împiedică să povestească despre aceste acţiuni. Dar oamenii din comună ştiu, că fără acest ajutor, biserica cea veche ar fi fost mult prea neîncăpătoare pentru toţi cei care trăiesc azi în Jidvei. Astăzi însă, construcţia cea nouă adăposteşte paşii dar şi rugile oricărui om care vrea să poposească preţ de câteva clipe, în rugăciune.

O duminică caldă de toamnă ne-a adus în această biserică, chiar în timpul slujbei. Printre rugile preotului, din ochii credincioşilor se înălţau gânduri. Unii poate primiseră un loc de muncă, alţii poate chiar o viaţă nouă. Bătrânii, cu ochii în pământ, se rugau în taină. Şi nimănui îi va fi dat să afle vreodată, adevărata dimensiune a rugăciunilor lor. Numai zidurile acestea grele şi-nalte vor povesti peste vreme, despre nişte oameni simpli, despre un loc binecuvântat şi istoria lui. 

Şi cum credinţa nu este împărţită de vreun cult, biserica greco-catolică din Jidvei, păstorită de Roşca Ioan a fost şi ea ajutată în repetate rânduri la ridicarea actualului lăcaş, într-un timp record. Acum, rând pe rând, în dimineaţa însorită de duminică, pe băncile din biserică se aşează în tăcere, suflete şi rugăciuni. 

  

Simbol pentru judeţul Alba

Nu numai oamenii vorbesc despre Jidvei, ci şi licoarea aromată, dulceagul vin produs aici. Astfel, în localitatea Cetatea de Baltă, într-un castel baroc de poveste, ce odată a aparţinut familiei Bethlen Haller se degustă astăzi preţioasele licori de Jidvei. Le vezi cum se odihnesc în pivniţa uitată de vreme, pe rafturi, în sticle prăfuite, picurându-ţi peste simţuri, aroma viilor îngreunate de roadele ciorchinilor. Deşi funcţionează încă cu circuit închis, castelul Bethlen Haller atrage an de an o mulţime de vizitatori, datorită degustărilor dar şi impunătoarei imagini care, este de altfel şi emblema Jidvei. 

Însă Jidvei este mai mult decât o marcă de vinuri. Este principalul organizator al festivalului “Strugurele de Aur”, ajuns deja la cea de-a unsprezecea ediţie, unul dintre principalii operatori economici ai judeţului, care asigură localnicilor peste 2000 de locuri de muncă, dar şi unul dintre cei mai importanţi factori de promovare turistică din zonă, trasând pe vestita vale a Târnavelor, “Drumul Vinului”, dar şi al istoriei.

 
Importanta acestui agent economic în judeţul Alba este recunoscută şi de reprezentantul Consiliului Judeţean Alba, vicepreşedintele Alin Cucui, care apreciază aportul pe care societatea Jidvei îl aduce atât în viaţa economică, cât şi social-educaţională şi spirituală a judeţului, precum şi acţiunile de dezvoltare economică atât ale comunei Jidvei cât şi ale celorlalte localităţi din zona Târnavelor. 

  

Se lasă seara pe uliţele din Jidvei. O linişte nefirească cuprinde locul. Timpul tace, ochii caselor se îngreunează sub mantia nopţii. Numai în crama Jidvei porţile nu sunt închise. Aici, o “armată” de oameni încă lucrează. E miezul toamnei şi producţia în toi. A fost încă un an bun pentru Jidvei. Cuminţi, preţioasele licori îmbuteliate, iau drumul magazinelor. Se aşează apoi tăcute la mese, vorbind cu tâlc numai celor care le cunoaşte în amănunt, adevărata istorie. Nu, licorile de la Jidvei nu sunt simple vinuri. Sunt, dincolo de toate, poveşti îmbuteliate, scurte lecţii de viaţă şi preţuire efervescentă, a unor valori ce sfidează viteza secolului în care trăim: omenie, smerenie, respect şi armonie!