Privesc spre cer. O semeţie ce sfidează înălţimea. O linişte a gândului împletită cu glasul atâtor inimi. Nu cer măreţie. Nici veşnicie. Se roagă însă, cu ochii ţintă spre infinit, pentru cei care le-au pus piatra de temelie. Pentru seva şi sudoarea celor cărora au transformat fibra tare a lemnului, în sfinţenia unei rugi.
Nu, nu sunt biserici. Nu sunt turle. Sunt expresia fără de echivoc, a rugăciunilor pure. A sufletului curat şi încercat cu atâtea şi atâtea mâhniri. Aici, din tinutul Maramureşului privesc către înalt. Nu sunt biserici. Ci adevărate mărgăritare ale neamului. Ale credinţei. Ale unei arte, ce, în tăcere a sfredelit timpul, a înfruntat vitregiile vremurilor ca să străbată până la noi.
Cu smerenie te întâmpină. Cu curaj te invită să îndrăzneşti. Cu dragoste îţi arată locul către care trebuie sa îţi ridici ochii şi sufletul. Nimeni nu ştie. Nimeni nu le aude. Dar ele vorbesc. De peste timp, cu glasul arborilor din care au fost ridicate, în şoapta lemnului rămas fără seva tinereţii, dar cu înţelepciunea sa de dincolo de veacuri. Unele s-au întors la firea lucrurilor, înapoi în pământ. Nimeni nu le mai ştie. Nimeni nu li se mai închină. Nimeni nu le mai cântă. Dar ele vorbesc de dincolo de ţărână celor care au urechi să le asculte. Sunt încă vii în memoria locului, trăgându-şi seva din pământul din care se ridicaseră odinioară. Măreţia şi frumuseţea lor poate mai apare doar prin vreo carte.
Citește mai departe, aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu