Din vreme în vreme, gândul îmi zboară la Țara aceea de Piatră, despre care mai povesteam și aici. Atunci, ochiul mi se oprește pe multitudinea de culori ce-ți săgetează privirea până la sânge, făcându-te să vrei să revii aici. Pasul se poticnește în câte și mai câte stânci și ascuțișuri, mergând agale, ca sufletul să poată respira în voie. Iar mâna…mâna o ia la sănătoasa, prin cine știe ce văgăuni, cărări alambicate prin care nu are răbdare nici să-și tragă sufletul, de parcă o mână de la spate vreo apă învolburată și îmbufnată, precum cea a Cotețului Dobreștilor!
Sunt o grămadă de chei în țara aceasta, care mai de care mai întortocheate, care mai de care mai vestite și mai vizitate. Există unele însă, în care natura parcă a pus la bătaie tot ce avea ea mai bun. Culori de toamnă, în tonuri aprinse, copaci cu frunze tremurânde sau brazi cu creștete ce zgârie norii, calcar alb și tăios ce râde la soare și sclipește mai ceva ca spuma laptelui. Și, printre toate acestea, mâna omului a tăiat drum ca tăciunele. Dar nu drept, căci nimeni nu poate scobi în chipul muntelui după propria poftă ci ocolit, șerpuit, după cum a poftit apa să se strecoare, de sub măruntaiele lui. Ești pe Cheile Ordâncușii, în inima Apusenilor!
Citește mai departe, aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu