O părăsiseră toți acum vreo câțiva ani. Lăsară în urma lor porțile ferecate, obloanele trase iar, din tot ceea ce odinioară era motiv de bucurie la întoarcerea de pe drumuri, acum rămăsese doar un chip de lut, trist, ponosit și îmbătrânit. Oamenii treceau în fiecare zi pe lână ea. În goana lor, uitau de multe ori să își arunce privirile, măcar pentru o secundă către chipul ei.
Ea aștepta, cuminte însă. Să se întoarcă. Să se uite. Să nu uite. Să nu o lase să se ducă. Astfel aștepta ea de la oameni ceea ce ei nu mai aveau de mult în gânduri. Dar ea se încăpățâna. Și să creadă și să spere.
Așa sunt multe case vechi, ale României mele frumoase. Azi m-am hotărât să îți arăt o altă față a acestei Românii, unul dintre acele chipuri pe lângă care treci zilnic, în drumurile tale grăbite, fără măcar să știi că există.
E o vreme în care ele, casele prind aripi spre înălțimi, atunci când li se ridică piatră peste piatră. E poate, cea mai frumoasă perioadă a lor, aceea a copilăriei, a jocului de-a mortarul, de-a culorii aprinse a cărămizilor, a betonului armat care se odihnește înțepenit printre fiare. Mai apoi apare maturitatea aceea plină de chicotele copiilor, de lătratul câinilor și cotcodăcitul orătăniilor.
Citește mai departe, aici!
Sursă Foto: romaniasphotos.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu