Una dintre experiențele mele pe meleagurile noastre m-a dus în munții Buzăului, într-un loc deosebit, încărcat de legende. Se numește Colți, iar povestea lui vă va fascina, trimite înapoi în timp și învăța despre înaintași, smerenie, OZN-uri și urși nevăzuți.
Era cald și încă soare, dar abia acum îmi amintesc că soarele acesta nu era unul ca cel de fiecare zi. Mă uit în urmă, las deoparte toate câte s-au întâmplat de atunci și îmi dau seama că soarele din ziua aceea avea ceva magic în el. Parcă turna povești, celor care ar fi vrut să îl asculte. Nici nu ardea năvalnic, nici nu avea răceala toamnei în el. Stătea pur și simplu, plimbându-se agale de la un capăt la celălalt al cerului, privind o mână de vreo 20 de oameni care băteau cărările Țării Luanei, în căutarea istoriei lor.
Nu veneam de departe dar, totuși, odată ce am ajuns aici am simțit cum pășesc în altă lume. Ce-o fi având țara asta de a simțit mereu nevoia să aibă alte țări în ea? Experiența mea a început cu o vizită la Muzeul Chihlimbarului unde am văzut prima dată o râșniță dacică. Nu, nu are legătură cu chihlimbarul, ci doar cu descoperirile arheologice efectuate în zonă. Cea mai mare piatră de chihlimbar descoperită acolo cântarea un kilogram și jumătate. Era aproape neagră, probabil fusese recuperate dintr-o locuință dacică, incinerată. Dar ce conta? Era doar o bucată de istorie care văzuse multe, iar eu aveam ocazia să o văd aievea...
În zorii zilei am plecat spre Altarele Sacre. De ce le numesc așa? Poate pentru că alții le numesc doar pietre... Era devreme și soarele nu apăruse decât de vreo oră... același soare magic, tot timpul cu ochii pe noi. Dimineața era răcoroasă, căci zilele de toamnă începeau să se aștearnă ușor, dar dincolo de răcoarea care-ți trezea simțurile era frumusețea locului... si praful. Înaintam la început destul de greu, pentru că în zonă nu mai plouase de aproape trei luni și colbul drumului îți trecea de glezne. Dar nici asta nu conta. Urcam ușor către prima destinație, descoperind prunii și merii împovărați de atâta rod. Ne potoleam sufletele cu fructele astea și ochii cu lumea de basm în care pășeam. Ne îndreptam către bisericuța de la Aluniș, un loc vechi de peste vreme, în care se mai țin și astăzi slujbe. Era într-o duminică urcușul nostru către Altarele Sfinte, așa că în bisericuță se înălțau rugi. Nu m-am mirat când am înțeles pe deplin diminutivul bisericuță. E într-adevăr, mica, albastră și frumoasă. Are o frumusețe aparte cum numai locurile ferite de pasul prea multor curioși. O mână de oameni, majoritatea vârstnici ne priveau de sub ascunzișul celor câteva strane. Ce căutau străinii ăștia aici, atât de colorați, venind să se închine altarelor lor? Nu ne priveau decât din curiozitate, lăsând genele în pământ mai apoi, și continuându-și rugile.
Bisericuța de la Aluniș este primul popas din drumul acesta inițiatic către Altarele Sfinte. Înconjurată de brazi și liniște este unul dintre acele locuri în care dacă ajungi, îți lași la ușă toate grijile și gândurile. Te lepezi de toate ale lumii și te îmbraci în straiele croite dincolo de ea. Simțurile ți se ascut. Ochii văd ce nu se vede liber. Sufletul rostește taine în slove nebănuite. Iar auzul îți este botezat într-un cor de rugi înalte. Toate, către același zeu. Unic.
Acolo am văzut primele însemne. Primele scrijelituri în piatra dură care adăpostește micul lăcaș. Primele linii, primele forme geometrice. Ce căutau într-o biserică? Ce căutau acele semne pe pereții unor stânci? Legendele spun că biserica este o ctitorie a doi ciobani, care auzind un glas divin au săpat în piatră până când au dat de o icoană a Fecioarei Maria. Pe locul acela au ridicau un schit, prima lui atestare documentară fiind la 1274, deși cercetătorii încep să-I atribuie lăcașului data realizării, undeva prin secolul al IV-lea e.n. Numele celor doi ctitori este și astăzi săpat în altarul bisericii: Vlad și Simion.
E un loc aparte aici la Aluniș. Alături de alte construcții rupestre despre care voi povesti episodic, mica bisericuță albastră îți taie răsuflarea. Mai ales dacă ești la prima experiență cu acest gen de construcții. Nu te poți abține să nu-ți faci ochii roată, să nu cercetezi fiecare perete în parte, fiecare inscripție sau desen. Și, odată ce ai făcut asta, noianul de întrebări nu-ți mai dă pace. Ce i-a mânat pe nevoitorii de aici să-și sape credința așa adânc în piatră? Și cât de tare trebuie să fi fost credința lor, ca să sfarme cu asemenea migală și precizie roca aceasta dură? Și nu numai într-un singur loc, ci, în alte numeroase stânci din munții aceștia. Și de ce aici? Ce i-a atras în zona aceasta? Și cum au reușit să reziste aici, atâtea secole?
Un lucru e cert: dacă ajungi aici, măcar o singură dată, nu vei înceta să cauți răspunsurile la aceste întrebări. Unele nu le vei căpăta decât acolo. Tu, cu tine, între pereții de stâncă modelată și scrijelită. N-am să vorbesc despre energii. Sau ritualuri. Sau mistere. Fiecare își va găsi la Aluniș, exact ceea ce caută. În schimb, metamorfoza se petrece fără să o simți neapărat atunci. E vie zona asta. Sau încărcată de rugile înălțate printre ramuri și pietre, de sute de ani. Și vorbește. Fiecare piatră are glas aici. Pășește cu grijă, să nu calci peste cuvinte. Dar dacă te împiedici de ele, ascultă-le!
Hramul bisericii este Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul și, poate nu întâmplător călugării cei vechi au ales această sărbătoare pentru a fi drept închinăciune acestui lăcaș. Este o zonă sălbatică, iar nevoitorii de aici, au fost greu încercați de-a lungul timpului. Și acum este destul de dificil să ajungi aici! Și poate e mai bine așa, ca nu toți curioșii să calce pe locuri sfinte! Dar, dacă ai ajuns aici, înseamnă că locul acesta te-a ales să-i treci pragurile!
Nu zăbovim însă prea mult. Avem drum lung de parcurs și multe de descoperit. Dacă aș fi știut măcar la momentul acela câte...
Ghizi ne vor fi profesorul Nica și Diana, o femeie frumoasă și tânără, pasionată de istorie. Merg alături de noi, nu călăuzindu-ne pașii ci lăsându-ne să descoperim fiecare cotitură a drumului, cu frumusețea ei. Din când în când se opresc și spun povești. Vorbesc despre un rege străvechi, despre niște oameni care au furat soarele, despre Iason și vestita lui lână de aur, pe care o caută în ținutul Colhidei. Să fie doar o simplă coincidență de nume faptul că în limba greacă, localității Colți i se spune "Colhi"? Rămâi cu mine în Țara Luanei! Poveștile abia acum încep!
Țara Luanei se află în munții Buzăului, iar către bisericuța de la Aluniș se ajunge din Buzău spre Vernești, pe DN 10 Buzău-Brașov, până ajungem în localitatea Colți. De acolo și până în satul Aluniș mai sunt de parcurs 4 km pe DC 71. Fiți cu băgare de seamă însă! Biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice de clasă A, drept urmare se cuvine să o protejăm și conservăm corespunzător!
Dacă vrei o plimbare completă prin Țara Luanei, atunci aruncă un ochi și la celelalte obiective turistice: Agatoanele, Piatra Îngăurită, Bisericuța lui Iosif și Peștera lui Dionisie Torcătorul!
Sursă Foto: Monica Turturică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu