Marginea, legenda lutului ars

Te-ai întrebat vreodată de ce i se spune unei localități Marginea? Mai ales când nu este deloc margine de lume? Sau de țară. Sau de vis. Marginea este o localitate suceveană, vestită în toată lumea. Cu siguranță ai auzit de ea în drumurile tale și de cum trăiesc oamenii ei, modelând pământul. Dar nici asta nu explică de ce i se spune așa. Te-am făcut curios deja? Atunci ia-mă de mână și hai înapoi, pe firul istoriei, să-i deslușim misterul.

Demult, tare demult, aceste meleaguri erau parte dintr-o împărăție bogată și frumoasă. Fata împăratului, Ulcica, era lumina ochilor lui și îndrăgită de toți de la curte. Dar într-un an, după ce împărăteasa a început să plângă fără motiv chiar în prima zi a anului, înțelepții împărăției au știut că acest fapt e un semn rău.

De atunci există obiceiul să fii vesel în prima zi din an, ca să rămâi așa tot restul lui. La scurt timp însă, împărăteasa se îmbolnăvește și moare. Ulcica, rămasă fără mamă devine din ce în ce mai tristă. Sfâșiat de durere și dor, împăratul se îmbolnăvește și el, ducându-se repede după iubirea vieții lui. Singură pe lume, din fetița zglobie și frumoasă de altădată, Ulcica devine o umbră de copil. Nimeni din împărăție nu mai știa ce să-i facă și, odată cu aceste nenorociri și altele se abătură asupra oamenilor. 

Animalele au început să se îmbolnăvească, pământul să nu mai rodească, și oamenii să moară de foame. Toți așteptau ajutor de la Ulcica, rămasă acum la cârma împărăției. Neștiind ce să mai facă, Ulcica a mers într-o zi la Sfânta Duminică, dar nici ea nu a putut să o ajute cu nimic. I-a spus însă, să țină minte ce visează peste noapte și să vină să îi povestească dar, sub nicio formă să nu se îmbrace cu cămașa de noapte pe dos. A adormit și a visat un câmp verde, bogat și frumos, dar în schimb, uitase ce o învățase Sfânta Duminică. A doua zi s-a dus într-un suflet la ea să-i povestească visul, un câmp verde, roditor și plin de viață, dar, pentru că își pusese cămașa de noapte pe dos, a trebuit să mai vină și în următoarea zi să-i povestească acesteia ce visase. Ulcica, de acum ascultătoare a făcut exact ce a îndrumat-o Sfânta Duminică. Și peste noapte a visat pământul negru, pârjolit de focul care distrusese de curând holdele țăranilor și toate avuțiile lor. Sfânta Duminică i-a dat un singur sfat: să se gândească cum să folosească acest pământ, pentru a-și ajuta supușii. 

Tristă peste măsură, Ulcica plecă înapoi spre casă, pe o ploaie torențială. Tălpile i se adânceau din ce în ce mai mult în pământul acela negru, devenit nămol acum. Disperată, Ulcica s-a așezat pe pământul acela moale, plângând în hohote. Așa a stat vreme îndelungată până când, ridică ochii din pământ și văzu soarele pe cer. În mâini ținea o ulcică frământată din lutul acela moale, amestecat cu stropi de ploaie și lacrimile ei. O privi bine și parcă i se păru că recunoștea în ea, trăsături umane: mâini ținute în șold, pe post de toarte, gură și buze subțiri, pe unde să se prelingă licori, burtă rotundă ca după o masă copioasă. Ulcica zâmbi. Era prima licărire de speranță după atâtea suferințe. Luă lutul astfel modelat și se întoarse la palat, lângă sobă să-și usuce hainele și să se încălzească. Și, vrând să bea ceva cald, luă mica ulcică să toarne în ea lapte. Dar, mare i-a fost mirarea când, la căldura focului din sobă, ulcica începea să se topească. Supărată foc, mica împărăteasă adormi plângând. Când se trezi însă, după câteva ore era înconjurată de supușii săi. Toți o priveau mirați și fericiți, deși nu le înțelegea deloc uimirea. Unul dintre ei i-a spus însă că, după ce a adormit, ulcica a căzut din mâna ei direct în sobă, unde a stat preț de câteva ore bune în foc, întărindu-se. Acum, ulcica aceea era bună de folosit, iar micuța își aminti vorbele Sfintei Duminici care o îndrumase să facă ceva din pământul cel negru pentru a da oamenilor de mâncare. 

De a doua zi, toată împărăția se trânse pe câmpul cel negru de la Marginea ei, să aducă lutul moale în gospodării și să îl modeleze în oale numai bune de vândut la târg. Iar Ulcica noastră își aminti cum glasul pământului îi spusese în visul ei: pentru că Dumnezeu nu a dat scânteie divină pământului, el trebuie călit în foc ca să poată fi viu! Împărăția ei a fost astfel salvată iar oamenii dau și astăzi viață lutului negru, ars în foc! 

Acum, că știi de ce i se spune acestei localități Marginea, pășește-i pragurile și intră în lumea culorilor vii, călite prin botezul focului. De mii de ani se fac vase de lut negru aici. De mii de ani, mărginenii au învățat că pământul pe care trăiesc le este și casă, și masă și viață. Au învățat, cu ajutorul Ulcicii să trăiască de pe urma lui. Iar acesta, pentru că a primit atâta cinste din partea lor, le dă și astăzi din trupul lui, bucăți care să le îmbogățească viața! 

Ceramica de Marginea este cunoscută în întreaga lume. Și dacă vrei să vezi de ce, intră măcar o dată într-un magazin de aici, în care așteaptă cuminți oale, ulcele, cănițe sau vaze de lut negru. Pe pervaz ai să vezi așezate bucăți proaspete de lut, care așteaptă să spună poveștile pământului, călit în limbi mari de foc. Cumpără-ți un astfel de vas. De orice formă. Și culoare. Du-l acasă la tine și pune ceva în el. Știi că se spune că există un glas al pământului? Acum ascultă-l! Ai să vezi că bucata aceea de lut, trecută prin mâinile olarului care, cât e ziua de lungă învârte la roata lui, începe să-ți vorbească. Uneori, cu trosnituri îngrijorătoare, de parcă acum s-ar sfărâma în mâinile tale. Alteori, cu un glas obosit, de pământ spart, căruia îi iese sufletul. 

Dacă te uiți atent, vei vedea cum licorile puse în el, își schimbă culorile, întunecându-se și lăsând să se zărească tot felul de chipuri. Fiecare vas în parte are în el, poveștile celor care l-au creat. Fiecare ulcior duce în el, secretele pământului din care a fost plăsmuit. Iar de îl privești atent, vei vedea și dincolo de culorile care îl împodobesc. Galben, pentru bogăție și lumina zilei. Roșu, pentru viața care aleargă prin vene. Albastru, precum cerul de deasupra norilor albi. Verde, pentru liniștea pădurilor și răcoarea codrilor. Și dincolo de ele, negrul, încununarea tuturor culorilor de pe pământ...