Craiova, 2015. Un februarie geros cum de mulți ani nu mai văzusem. Îmi potrivesc ceasul inimii, după zgomotul roților de tren. Nu e o experiență prea plăcută, pentru mine, mersul acesta cu trenul. Mai ales că nu îmi pot auzi gândurile de zgomotul infernal. În plus, lectura aleasă pentru o călătorie de mai bine de patru ore nu îndeamnă la visare cu ochii ațintiți pe drum. Reeducarea de la Pitești e motiv de încruntare, mai degrabă, decât de bucurie. Patru ore totuși, pentru un fel de acasă pe care urmează să îl vizitez pentru prima dată în viață, nu sunt chiar un capăt de țară. Deși, trenul cu care merg, așa se comportă.
Auzisem de la bunici cât de frumos este acest oraș, cât de ofertant vizual cel puțin, dar nu prea băgasem în seamă poveștile lor, dat fiind că, orice om devine subiectiv după ce stă o vreme într-un loc. Primul loc pe care am ajuns să îl vizitez chiar de a dpua zi de când am ajuns în Craiova a fost Parcul Romanescu. Pe hartă văzusem că are mai bine de 90ha, dar, la fața locului, lucrurile sunt altfel, evident.
Încă de la intrare te întâmpină un peisaj cu totul deosebit. Spații largi, aerisite, stau acum pitite sub zăpada moale care scârțăie sub tălpi. Mai peste tot, ochiuri de apă, trosnesc înțepenite de gerul de afară. E o zi frumoasă și limpede, cu mult soare dar cu vânt rece și furios, ce-ți disecă fiecare parte a corpului.
Citește și restul articolului, aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu