Ploua mocănește când am ajuns, toamna trecută, la poarta ei. Prima dată când am auzit unde voi merge nu-mi venea să-mi cred urechilor. Era unul dintre visurile mele din adolescență. Tot ce învățasem despre istoria Țării Hațegului pe vremuri mă aducea, din când în când, aici. Și iată că după 20 de ani, nu Alexandre Dumas scrie despre Sântămăria Orlea, ci eu, din pragul ușii de lemn masiv a istoriei.
De mai bine de opt secole, privește țintă către înălțimi și parcă așteaptă ceva. N-a spus nimănui ce anume. Poate acesta îi este farmecul…e ca o fecioară care așteaptă cavalerii să se dueleze pentru ea. Privind-o, nici nu ai spune altceva. Decât că nu e o biserică, ci, mai degrabă, o domniță șoim, săgetând înălțimile.
Te invit să citești restul poveștii aici:
Sursă foto. romaniasphotos.blogspot.com
E prima biserica... care mi-a smuls o lacrima. :) probabil si ultima.
RăspundețiȘtergere