România mea frumoasă îți pune la picioare, în orice
împrejurare, bucăți de istorie. Oriunde te-ai afla, pământul mustește de fapte
pline de vitejie și începuturi pierdute în negură de vremi. Dar parcă așa
puternice, ca în bătrâna Transilvanie, urmele acestor începuturi nu-s nicăieri.
Și una dintre ele am regăsit-o în această primăvară la Deva, cetatea cocoțată
pe un vârf de deal, de unde scrutează și astăzi întreaga vale a Mureșului.
Istoria. Feudă a voievozillor valahi,
a principilor transilvani, cetatea Devei a reprezentat, mai mult de jumătate de
mileniu, un puct strategic și una dintre cele mai importante așezări de acest
fel din Transilvania. Începuturile ei se pierd cu mult în timp, pe vremea când
dacii stăpâneau aceste teritorii, însă importanța ei s-a concretizat abia în
evul mediu. Amplasată pe creasta unui deal, cetatea Devei străjuia intrarea și
iesirea din Transilvania, de pe valea Mureșului.
Prima fază a construcției sale se pare că este atribuită
intervalului 1250-1260. În anul 1269 cetatea era deja ridicată și este
menționată în două documente de danii, pe care Ștefan al V-lea le oferea unui
nobil de Câlnic drept recompensă pentru lupta împotriva migratorilor. Această
danie este, de fapt, actul de naștere al cetății, care a funcționat vreme
îndelungată, până în secolul al XVI-lea. Foarte multă vreme, cetatea a fost și
în posesia familiei Corvineștilor, de care sunt legate numeroase construcții
ridicate aici.
În anul 1289 devine casa voievozilor transilvăneni Roland
Borșa și Ladislau Kan, care își stabilesc reședința principatului aici, la
Deva. Peste timp, cetatea a devenit și mai înfloritoare. Așa se face că, în
1307 se menționează existența la Deva a unei curți voievodale la fel de
puternice ca cea a regelui Ungariei, un fapt deosebit de important pentru
teritoriul ardelean. Carol Robert, regele ungar trece în proprietatea sa
cetatea, pentru ca 200 de ani mai târziu
să o regăsim sub oblăduirea castelanului Martin de Hunedoara. Sigismund de
Luxemburg, în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, dăruiește unui cneaz
român, pe nume Dobre, o moșie din apropiere. În schimbul ei, nobilul valah avea
obligația să sprijine cetatea Deva de fiecare dată când era în primejdie.
Însă povestea ei continuă, îndreptându-se pas cu pas
către secolul al XIX-lea. Astfel, în 1444, Iancu de Hunedoara primește cetatea,
drept răsplată pentru victoriile împotriva turcilor, de la Ladislau al V-lea,
voievodul Transilvaniei. Fortificația devine unul dintre domeniile preferate de
marile case nobiliare și o vom regăsi, în 1479, în posesia lui Ștefan Bathory,
pentru ca, 13 ani mai târziu, ea să redevină posesiune regală. Devastată de
atacuri, între 1550-1557, fortificația
este cucerită de turci la ultimul asediu din aceată perioadă. După acest
moment, la sfârșitul secolului al XVI-lea, este folosită ca închisoare pentru
pretendenții la tron, nobili decăzuți din drepturi sau iobagi. Deva își va
pierde astfel privilegiile, iar populația ei este înrobită. Dieta Transilvaniei
decide în 1607 să nu mai fie dată ca proprietate particulară, ci să rămână în
stăpânirea principilor locali, astfel cetatea devine reședința principilor
Bethlen, Gabriel și Ștefan, pentru ca, peste 50 de ani, să fie ocupată de
austrieci. Secolul 18 nu ocolește Deva de epidemiile care în toată Europa
luaseră nenumărate vieți. În 1756 este distrusă în proporții covârșitoare de un
incendiu, iar peste 24 de ani avea să fie martora invaziei lăcustelor, care au
nimicit toate recoltele de la poalele ei.
Revoluția de la 1848 aduce sfârșitul cetății, în urma
revoltelor îndreptate către maghiarii refugiați aici, o magazie întreagă plină
cu praf de pușcă explodează.
Ruine
arhitecturale
Palatul
voievodal,
devenit ulterior princiar, a beneficiat din secolul al XIII-lea și până la
declinul ei, de diferite faze de construcție, fapt care a dus la o arhitectură
extrem de complexă. Construcția inițială era formată dintr-un turn patrulater
cu ziduri groase de aproape 1,70 m, ruinele lui prezentând și astăzi urme de
pictură. Cercetările arheologice, nu deosebit de concludente, au scos la iveală
faptul că turnul a fost demolat în jurul anului 1400 și înlocuit cu un altul,
dublu ca dimensiuni. Turnul avea, evident, un rol strategic. Palatul a fost
realizat ulterior turnului, fiind ridicat pe trei niveluri, pivnițe, parter și
etaj, cu ferestre din piatră și spații pentru servitori.
Și dacă te întrebi cum oare se alimentau în evul mediu cu
apă la o asemenea înălțime, ei bine află că proviziile de apă se țineau într-o
cisternă circulară, compusă dintr-un turn rotund, în centrul căruia era
amenajat bazinul. Se pare că acesta a fost construit tot în secolul al
XIII-lea. Odată cu modernizarea armelor de foc, în secolul al XVI-lea s-au
construit în vestul cetății platforme de artilerie, spații de depozitare a muniției,
precum și ateliere de producție a prafului de pușcă.
Bastionul
Bethlen a
fost construit, probabil, la început de secol XVII, turnurile de poartă din
nord-estul fortificației despărțind de atunci incinta unu de incinta doi,
realizate în diferite etape de construcție. Spre finalul secolului al XVII-lea
se va amenaja și cea de-a treia incintă, înconjurând dealul până aproape de
poale. Intrarea în cetate se făcea prin trei porți monumentale, dintre care
astăzi se mai păstrează doar două.
Martirul de pe stânci
Cetatea e supranumită Ierusalimul credinței unitariene.
Într-una din încăperi poți admira un momenument deosebit, un altar închinat lui
Ferenc David, primul episcop al bisericii unitariene și întemeietorul acestui
cult religios apărut în secolul al XVI-lea. Unitarienii nu recunoșteau
trinitatea divină, crezând că “Unus
est Deus” (Unul este Dumnezeu), iar Iisus era doar un om, fără veleități
divine. Condamnat pentru erezie spre sfârșitul vieții, Ferenc David a fost
întemnițat la Deva, unde a și murit ucis, împreună cu alți doi prizonieri, iar
trupurile le-au fost aruncate peste ziduri. Martiriul său este unul dintre
principalii factori ai luptei reformaților din Transilvania.
Legenda
Ca în fiecare loc încărcat de istorie și la cetatea Devei
o să întâlnești diferite legende. Cele mai multe vorbesc despre fetele unui
uriaș, zâne cu părul de aur, care ar fi ridicat aici, pentru ele, o cetate
mândră, pe măsura frumuseții lor. Altele spun că astfel de incinte nu s-ar fi
putut ridica decât cu ajutorul piticilor, stăpânii dealului, care lucrau
noaptea, înălțând cetatea în numai câteva zile. Ca în fiecare legendă,
sâmburele de adevăr există pe undeva, dat fiind că, în urmă cu secole bune, era
aproape imposibil de imaginat pentru oamenii de rând o astfel de construcție
cocoțată la o asemenea înălțime, iar responsabili pentru realizarea ei nu ar fi
putut fi decât niște personaje de basm.
E suficient să ajungi între zidurile ei, urcat pe
meterezele de lemn, ca să poți înțelege cum se nasc astfel de legende. Panorama
oferită de înălțime este de-a dreptul impresionantă și amețitoare. La
picioarele tale se întinde întreaga urbe a bătrânei Deve, înconjurată de
câmpuri verzi întinse și străjuită de ochiul de vultur al cetății din
apropiere. Ca să ajungi aici, sus, poți lua telecabina de la poalele dealului,
care te va urca până la cer, pentru numai cinci lei. În acest preț este inclusă
și coborârea. Dar, dacă vrei, poți să simți pasul drumețului și să te
aventurezi să cobori pe jos, ocolind zidurile, pe poteci pe care abia le
dibuiești. Undeva, la mijlocul distanței, vei putea face un popas, lângă o
cruce înaltă de peste trei metri, realizată din lemn frumos sculptat cu motivul
popular al roții vieții.
Dacă drumurile tale te-au adus până aici, urcă și află
povestea mândrei cetăți a Devei, simte-i istoria și scrutează-i înălțimile de
aici, din cuibul ei de vulturi! Vei înțelege, fără doar
și poate, de ce e România mea, frumoasă!
Sursă Foto: romaniasphotos.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu