Se spune că, în locurile binecuvântate te simți ca-n Rai.
Se mai spune că, dacă ajungi într-un astfel de loc, o dată, negreșit te vei
întoarce. Balcic, August 2012. Povestea începe aici. Făcusem tot felul de
hărți, ne pregătisem de cu seară (eu și sufletul pereche, fără de care nu poți
merge liniștit, în astfel de locuri) și iată că pornim la drum, în zori de zi,
din Constanța.
Am trecut fără probleme și de Vama Veche și de vamă unde,
pe timpul verii furnicarul de lume îți cam dă de furcă, gonind spre Balcic.
Eram nerăbdătoare să înțeleg de ce, mulți artiști trec negreșit pe aici. Habar
nu aveam ce urma să descopăr.
Ne-am cazat la un hotel chiar lângă castel, însă ne-am
hotărât să vizităm domeniul a doua zi, pentru a-l savura pe îndelete. Și nu am
greșit, pentru că, încă de la intrare simți că pășești într-un univers magic.
Probabil asta a simțit și Regina, fiind adusă aici pentru prima dată de
pictorul Alexandru Satmari, în 1924. Și nu cred că i-a trebuit mult să se îndrăgostească
de acest loc, dat fiind că, un an mai târziu începea lucrările la ceea ce avea
să devină cuibul ei de liniște. Doi arhitecți italieni au fost tocmiți pentru
această lucrare, colaborând îndeaproape cu decoratorul elvețian Jules Janny.
Și, după cum se vede, Augustino și Amerigo au făcut treabă bună.
De cum pășești dincolo de poartă ți se deschide un alt
univers, plin de verdeață, coloane grecești, fântâni, vase imense și extrem de
multe flori. Domeniul, de altfel este una dintre cele mai vaste și mai
apreciate grădini botanice din Europa, Regina Maria aducând aici o mulțime de
specii de plante rare. Acum, grădina castelului adună peste 3000 de specii și o
colecție de peste 250 de soiuri de cactuși, unii transformați în adevărați
pomi, cu o vechime de peste 80 de ani.
M-am oprit pentru o secundă, în loc. E drept că, grădina
este de-a dreptul copleșitoare. E drept că îți taie respirația de cum te primește
în sânul ei. Însă, cea mai puternică senzație pe care o ai, atunci când ajungi
prima dată aici este aceea că, indiferent unde îți faci ochii roată nu știi ce
cărare să apuci mai întâi. Sunt zone aici, create după tiparul celebrului
labirint cretan, realizate cu materiale aduse chiar din Creta. Sunt grădini ale
lui Allah, unde aleile au fost pavate cu piatră adusă din Maroc. Sunt, de
altfel, poteci înguste, pietruite, care se pierd pe sub arcade care parcă s-au
încovoit așa, sub greutatea sutelor de flori care le împodobesc. Grădina
aceasta a castelului este exact așa cum ne imaginam noi când eram mici și
ascultam povești despre regi și regine. Iar această Regină este chiar una
desprinsă parcă, din acele povești.
O alee pietruită, care lasă în urmă fântâna Reginei este
străbătută de un canal de apă. Odată ajuns la începutul ei, scrutându-ți
privirea până la celălalt capăt care se încheie cu un imens vas grecesc de
provizii, ai impresia că aceasta e drumul tău, către locul în care albastrul
cerului se confundă cu cel al mării.
Doar vasul acela stă între tine și
momentul în care vei reuși să fii, una cu universul azuriu. Este unul dintre
acele locuri în care, timpul se oprește la capătul aleii, așteptându-te pe tine
să faci primul pas. Din loc în loc, canalul de apă este brăzdat de pietre,
parcă special puse acolo pentru a te obișnui să treci peste granițe. Sărind de
pe una pe alta te simți dintr-o dată, copil, înapoi în vremurile în care puteai
alerga în voie peste pietrele unui râu.
Ssssst, nu strica liniștea! Doar pășește către celălalt
capăt al aleii. Mergi ușor, plutind parcă peste toate pietrele acelea. Tocmai
ești față în față cu pacea ta! Și dacă vrei să o păstrezi, hai mai departe,
către Statuia Sf. Martin. Privește în depărtare, cumva către castel și dincolo
de el. Cu o mână pe sabie, o mină de marmură albă îți îndreaptă fără să vrei,
gândurile către curățenie și tăcere. Sf. Martin este amplasat deasupra unei
mări multicolore, în care florile de tot felul stau sub umbrela lui
protectoare. Ai drum lung, înainte, printre toate cotloanele domeniului, așa că
ia-ți răgazul pe una din băncuțele de aici și, ciulește bine urechile la ce are
de spus Sfântul!
E un fel de treasure hunt aici, la Balcic! O căutare
perpetuă, printre iazuri, heleștee, labirinturi și cruci de marmură, a unei
conștiințe de sine, cred eu. De altfel, regina Maria asta a și vrut când a
amenajat astfel domeniul de aici: un loc în care să se regăsească și să fie
împăcată. A iubit mult Balcicul, drept urmare dorința ei a fost ca, după
moarte, inima ei să fie îngropată aici. Însă cei care nu știu meandrele
profunde ale unui suflet, au chinuit-o și după moarte, plimbându-i inima, ba la
Bran, ba la Muzeul Național de Istorie, din București.
„Poate că în
lumea de azi există mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e puternică și,
într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea trebuie să învingă” – Regina
Maria
Cu cât te apropii mai tare de castel, cobori spre mare.
Printre pereți pietruiți, trepte luminate noaptea în diferite culori ajungi la
Mormântul Reginei. Este locul pe care și l-a dorit spre a-i fi casă în
eternitate. Stânca ce-l adăpostește chiar are formă de mormânt, deasupra stând
mărturie o impresionantă cruce din piatră. Cu înscrisuri realizate în litere
slavone, crucea are la bază și un loc de șezut, iar în centru, un cerc despre
care se spune că, înscrisurile din interior ar simboliza viața unui om. De-a
lungul peretelui care înconjoară stânca vei observa că anumite pietre sunt
scoase din zidul de bază și aranjate sub formă de trepte, ce duc exact spre
castel. Ele simbolizează o alee pe care se înalță, către eternitate, sufletul
unui om. Nu întâmplător a ales regina acest loc, spre a-i fi casă veșnică.
Stânca tombală este amplasată exact în centrul domeniului său de aici, tocmai
ca să amintească tuturor de vremelnicia umană și cea a tuturor lucrurilor,
trecătoare ale vieții.
De lângă mormânt, priveliștea te vrăjește pur și simplu.
Alte grădini, terasate, te îmbie să contempli panorama care se definitivează cu
albastrul mării și să cobori, prin labirintul lor, către cuibul liniștit al
reginei. Noaptea, fiecare terasă este iluminată într-o anumită culoare, iar
spectacolul de lumini și umbre este unul de-a dreptul impresionant.
Grădina lui
Alexander
Aleea sufletelor te va purta negreșit, prin labirintul de
piatră, tocmai către Grădina lui Alexander, denumită de regină “Terasa lui
Sandro”. Coloanele
care străjuiesc grădina au fost primite de la ginerele ei, regele sârb și mai
târziu iugoslav, Alexander. Aleea care străbate grădina formează o încuietoare,
în centrul căreia se află steme sculptate. La dorința reginei, au fost așezate
aici nouăsprezece pietre de moară, simbolizând cele nouăsprezece secole. În
anul 2009, regele Simeon și Principesa Margareta au pus aici și cea de-a
douăzecea piatră, continuând astfel, tradiția începută de regină. Evident și
această grădină abundă în flori de diferite specii, pe care, dacă vei vizita
domeniul pe timpul verii le vei găsi în toată splendoarea lor.
Castelul – Vila
Cuibul Liniștit
Plimbarea prin grădini îți fură timpul. Suficient de
încet, încât să nu-ți dai seama exact când ziua s-a transformat în noapte. Când
am ajuns la castel, programul de vizitare se încheiase de mai bine de trei ore.
Drept urmare, interiorul l-am programat pentru o vizită ulterioară. Castelul
este defapt o vilă albă, străjuită de un minaret. El era folosit pe post de far,
luminând calea spre țărm, celor care se rătăceau în furtunile mării. Vila este
amenajată de-a lungul a trei terase, într-un stil inedit, ce combină elemente
arhitecturale bulgărești, mediteraneene și maure. Un cerdac generos, străjuit
de stâlpi din lemn i-a servit, cu siguranță reginei, drept loc de relaxare și
contemplare, în nenumărate seri. Interiorul castelului încă mai păstrează
anumite obiecte care au aparținut reginei: dulapuri sculptate, pictate,
șemineul, baia de marmură, cu cada îngropată în piatră stau încă mărturie a
trecerii prin vremelnica viață, a unei regine ce a iubit enorm poporul român și
care a vrut să fie și după moarte, tot aproape de el.
Jilțurile –drumul
Scaunelor
Încă suntem deasupra apelor. Și inima respiră liniște și
mult verde. Încă suntem pe domeniul reginei, într-o poveste parcă fără sfârșit.
Sunt convinsă că locul acesta este la fel de frumos și iarna, când stihiile
naturii se dezlănțuie. Sunt convinsă că, în repetate seri de iarnă, regina
privea din cuibul ei de liniște, valurile furioase. Iar când căldura verii o
scotea la plimbare printre flori, ea își odihnea ochii și gândurile, așezată,
tot deasupra mării, pe unul din jilțurile pe care, special și le-a construit,
aproape de castel.
Primul pe care îl întâlnești cum vii dinspre cuibul
liniștit, este un jilț de piatră.
Chiar în apropierea lui, o altă cruce, inscripționată cu litere slavone
străjuiește zona. Am ajuns deja la nivelul plajei și putem privi cu nesaț toate
terasele colorate și pline de flori, ale domeniului. După atâtea minunății câte
ne-au văzut ochii e cazul să ne mai tragem sufletele. Un popas pe jilțul acela,
privind către ochiul de apă amplasat chiar în fața Atelierului de Croitorie va
completa pacea aceea care stăpânește gândurile, încă de la incursiunea în povestea
feerică în care intrasem, în urmă cu ore bune. În acest atelier, regina își
făcea rochiile și ținutele oficiale, stilul ei vestimentar, a fost adoptat în
timp de către casa regală sârbească, mai apoi de cea iugoslavă, pentru ca, în
final să fie unul agreat în întreaga Peninsulă Balcanică.
Tronul reginei însă este mult mai spectaculos
decât jilțul de piatră pe care tocmai l-am lăsat în urmă. Adus special de la
Florența a aparținut unui patrician roman și este realizat din marmură galbenă,
albă, în care se pot observa subțiri inserții roșiatice. Mânerele jilțului se
termină în capete de lei, iar în fața lui se află un capiteliu de la o coloană
romană, adus probabil din același loc ca și tronul de marmură, capiteliu ce
servea drept masă reginei.
Aici venea aceasta ori de câte ori vroia să fie
singură, să contemple frumusețea mării și să se adăpostească la umbra copacului
secular ce străjuia jilțul. La aniversarea a 60 de ani de la moartea reginei,
copacul s-a prăbușit înspre mare, iar jilțul reginei a rămas astfel, intact.
Moara de apă,
cascada și restaurantul Coroana
Ai spune că e un vis frumos. Din care ai putea să nu te
trezești niciodată. Maria a românilor nu a fost o regină oarecare. Nu și-a
privit supușii de la înălțimea rangului ei și nici nu a luptat pentru ei, doar
cu penița. Tronul ei se află, nu între pereții Castelului, nu deasupra mării,
ca mormântul, ci la nivelul plajei. Nici măcar un gard nu desparte tronul de
nisipul fin. Aici, aproape de oamenii ei dragi, cum îi plăcea să-i denumească
pe români. Aici, aproape de apa care spală toate durerile. Aici... unde inima
ei a adus laolaltă, dragostea pentru popor, marea și stâncile, împreunate cu
albastrul cerului ce stă deasupra tuturor.
Pașii ne îndrumă către alte alei brăzdate de canale de
apă, dar ochii se opresc pe mersul greoi al unei roți ce mestecă apa,
răscolind-o neîncetat. Lângă ea, o doamnă blondă cântă dumnezeiește, bând din
vreme în vreme, dintr-un pahar cu licoare verde. Aș fi putut să jur că-i
absint, la cum cânta! Cei opriți pentru un platou de stridii, midii și alte
vietăți marine cu carapace, uitaseră să mai mănânce. Toți o priveam vrăjiți,
iar ea, conștientă de darurile pe care le avea, ne purta mai departe, pe aripi
nevăzute, în acorduri lirice, pe urmele Mariei.
Roata morii se învârte, șoptind în pași de dans, tainele
Balcicului și ale unui inimi de regină. Întocmai ca apa aceea neobosită a fost
și dragostea ei pentru români. Sentimentele-i alergau în suflet, ca voalurile
cascadei din apropiere, colorate, exact ca terasele în care gonesc caii
neobosiți și înspumați. Gândurile i se măcinau, trase de roata aceasta grea,
spălate de apa năvalnică, iar și iar și iar, până ce deveneau una cu valurile
mării. Atunci ciclul era complet. Atunci iubirea ei era împlinită. Atunci și
doar atunci, când rosturile își intră în legea firii. Și numai după ce toate
sunt aranjate după datul ei și inima Mariei va răsufla liniștită. Aici, la
Balcic, sau oriunde s-ar afla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu