Cine este Cătălin Munteanu?

Știu că v-am obișnuit să vorbesc mai mult despre locuri și, ocazional, despre oameni. Azi este una dintre ocaziile acelea deosebite în care vreau să vă povestesc despre oamenii care mișcă lucruri. Nu, nu e vorba despre niciun magician, deși, fotografiile lui lesne pot fi încadrate la capitolul magie.

Cătălin Munteanu este un ploieștean, îndrăgostit incurabil de orașul său. Este un om pe care l-am întâlnit acum ceva vreme, la o șuetă cu și despre fotografi și bloggeri, organizată chiar de el. Este un fotograf cu studii temeinice despre pasiunea lui, realizate în afara țării, un spirit încăpățânat și planuri mari pentru orașul pe care îl iubește.

Așadar, cine este defapt, Cătălin?

“Încercând totuși să răspund întrebării aș spune că sunt un artist. Este sarcastic, bineînțeles, dar sarcasmul este una dintre caracteristicile mele. Alta ar fi plăcerea de a mă afla în aer liber, de a observa comportamentul uman și de a arunca câte o privire în trecut. Al meu sau al oricui. În 2012 m-am decis să plec în Țara Galilor pentru 3 ani. Am urmat cursurile Universității South Wales, din Newport. Am studiat fotografia documentară. Ideea apăruse prin 2009 sau 10 și în cele din urmă concretizată. Este o țară de vis. Peisaje rustice, mult verde, oceanul aproape, culturi diferite, oameni prietenoși, multe sute de mile pe bicicletă, prieteni buni, cunoștințe acumulate și lista ar putea continua. M-aș putea muta acolo, la fel cum m-aș duce în Finlanda sau Alaska”, spunea Cătălin, atunci când l-am întrebat cum arată viața lui.

Festivalul de Fotografie “Secvențe”

Însă, cu toate că a cutreierat bucăți din lumea asta în lung și lat, tot acasă simte că îl trag sforile sufletului și să trăiască, și să iubească și să construiască. Și, atunci când își pune ceva în gand, Cătălin are de partea lui și determinarea și încăpățânarea de a reuși. Așa s-a născut “Secvențe”! Un Festival plin de culoare, inspirație, pasiune, fotografii și artiști, care, anual își vor expune creațiile la Ploiești. “Prefer Ploieștiul. Cred că ne naștem undeva cu un anume scop, acela de a face locul respectiv mai bun. Și cam asta încerc. Festivalul a apărut ca un răspuns la tot ce vedea și învățam la facultate. Mi s-au părut incredibile expozițiile și evenimentele de acolo. Am zis, hai să avem și noi acasă așa ceva. Și am avut. Și vom avea din ce în ce mai bine. Anul acesta vom continua pe aceeași linie, dar cu o organizare mai bună, cu mai multă apariție în presă, cu mai mulți fotografi invitați. Avem deja invitați de seamă din multe țări. Pe plan local Festivalul Secvențe deja se impune ca un eveniment de prim rang. Expozițiile arată din ce în ce mai bine Ce să mai, va fi un festival din ce în ce mai bun”. Optimismul este una dintre caracteristicile acestui om ambițos. Și, aș paria că acest prim proiect al lui va deveni în câțiva ani un reper cultural al Ploieștiului. 

“Cu și despre Oameni – Discuții Fotografice”

Și, pentru că fotografia duce la alte “dependențe cronice”, Cătălin este un împătimit al muntelui. Adoră să facă alpinism, să călătorească și să imortalizeze tot ce-i iese în cale și consideră demn de a împărtăși cu alții. Și pentru că a venit vorba de împărțit, tot el este vinovat și pentru întâlnirile lunare “Cu și despre Oameni – Discuții Fotografice”, care se desfășoară la Ploiești în fiecare a treia zi de marți a lunii. Deja debutul acestor întâlniri a fost unul pe măsura necesității de cultură, educație fotografică și socializare a ploieștenilor și am scris despre ea, aici! 

Cătălin este un personaj controversat. Și, la fel ca toți cei care aparent pocnesc din degete și realizează lucruri, are și simpatii și antipatii. Dar asta doar îl determină să fie din ce în ce mai ambițios și în continuare. Pentru că, dragostea lui pentru Ploiești este ca un drog de care, în primul rând el are nevoie și, consideră că este și inofensiv, dar, mai ales contructiv pentru urbea în care trăiește.

Panou de Escaladă la Ploiești!

Și pentru că toate de mai sus, puse cap la cap, probabil nu i-au dat pace nopți la rând, Cătălin a mai surprins locuitorii din orașul lui Nea Tache, de data asta cu un panou de escaladă, pus la dispoziția doritorilor, gratuit. Da, ai citit bine, gratuit, pentru că acest om știe și a învățat pe pielea lui cât de grea este ascensiunea până la visele oamenilor, cât de bine trebuie să fii antrenat să urci până la ele și, cât de siguri trebuie să îți fie pașii, să nu te pierzi pe drum! Și asta vrea să facă și Cătălin cu ajutorul acestui panou de escaladă, să ofere ploieștenilor ocazia să urce cât mai sus, spre visele lor și să le atingă!

Proiectul este unul de amploare, va avea la final 300mp, va fi amplasat în spațiu închis, cu ecran de proiecții și locuri de relaxare, în compania unui ceai bun. “Un spațiu atât pentru trup, cât și pentru suflet. Un spațiu unde să faci efort fizic și după să te relaxezi cu prietenii”. Așa vede Cătălin încă unul dintre visele lui, devenite realitate. 

Pentru mine, Cătălin Munteanu este genul acela de om despre care, acțiunile lui vorbesc de la sine, fără nicio altă introducere. Este un om creativ, spiritual, plin de energie și determinare, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în Ploiești! Ar mai fi ceva de spus? A! Îl găsiți în Str. Golești la nr 5, pe escamonde.ro și...oriunde în Ploiești, cu aparatul la ochi, imortalizând frumusețea! Ridică-ți ochii din astfalt! Cătălin e și acum, la vânat! De fotografii, desigur! :)

Sursă Foto: Arhiva Fb Cătălin Munteanu, escamonde.ro

Sfinxul din Bucegi - chipul cioplit al vremii

Priveşte departe, scrutând zările. Aşteaptă şi tace. Nu ştii ce aşteaptă, nu ştii de ce tace. Uitându-te în ochii-i aţintiţi undeva dincolo de linia orizontului ai spune că păzeşte praguri. Sau rosturi. Colos cu trup de piatră, rocă dură, modelată de trecerea vremii, în chip de om. E Sfinxul cel cu cuşmă de dac, ce trancede timpuri, ere şi vieţi, până dincolo de toate!



Nu mai ştiu câţi ani aveam când am aflat prima oară că, undeva în munţi, pe un platou deschis şi, totuşi, departe de ochii celor ce iscodcesc se află un chip de piatră. Defapt, nici nu contează câţi ani aveam ci, mai degrabă, în povestea asta contează câtă vreme mi-am dorit să ajung să stau în faţa lui.




Auzisem tot felul de poveşti, despre un păstor care iubea atât de tare muntele încât toate zilele, din primăvară şi până toamna târziu, păştea oile pe aceste meleaguri. În lungile momente în care îşi pierdea ochii în zare, simţindu-se una cu natura, îşi dorea să rămână pentru veşnicie acolo, în vârful muntelui, deasupra văilor şi peste hornurile caselor. Zamolxe, daimonul dacilor, văzându-i dragostea pentru natură i se arătă într-o zi, întrebându-l ce-şi doreşte mai mult pe lumea asta. Păstorul nostru era deja bărbat în toată firea de acum însă, privirea îi rămăsese la fel de ageră ca în tinereţe.

De trei ori l-ar fi întrebat Zamolxe dacă nu vrea ca, măcar spre bătrâneţe să se retragă mai spre vale, în satele oamenilor şi să-şi petreacă zilele în traiul liniştit al dacilor. Dar păstorul nostru nici nu a vrut să audă, cu atât mai mult să dea muntele lui drag, pe traiul oamenilor din văi. Ba, mai mult, i-ar fi spus lui Zamolxe că şi-ar dori să păzească hotarele Daciei, întru veşnicie. Ascultându-i ruga, Zamolxe i-ar fi transformat trupul în stană de piatră, lădându-l pe păstor să privească în zare, către eternitate. Numai ochii acestuia nu s-au stins niciodată şi, legenda spune că, la vreme de necaz, ochii Sfinxului se aprind, luminând la fel de tare ca, în momentul în care, un om cu sufletul cu adevărat curat se află în faţa lui, cerând povaţă.

Citește și restul articolului, aici!

Salina Slănic - prin măruntaiele Prahovei

De mii de ani, oamenii scormonesc măruntaiele pământului. Curiozitatea lor fără margini a adus lumii întregi, beneficii nebănuite. Dacă, în preistorie primii locuitori ai planetei nu s-ar fi adăpostit în grote, poate nici azi nu am fi aflat secretele ascunse sub scoarța terestră. Iar binefacerile pe care ni le-a adus această curiozitate reprezintă astăzi un factor esențial în dezvoltarea economică.

Așa se face că, încă de pe vremea romanilor și ai strămoșilor daci, pământul era exploatat în diverse forme. Iar principalele monede de schimb ale vremii erau, aurul și sarea. Însă cum altfel să ajungi la aceste zăcăminte, fără să scotocești prin burta imensă a planetei? Și cum această curiozitate ancestrală a fost moștenită la nivel de ADN, iată-ne ajunși mult spre contemporaneitate, în vremuri în care, oamenii au învățat să folosească aceste zăcăminte naturale și la altceva decât la schimbul de mărfuri! Ești în județul Prahova, gata de o călătorie spre centrul pământului, prin Salina de la Slănic!

Citește mai departe, aici!

Cotețul Dobreștilor, magia din Munții Apuseni!

Incursiunile în Țara de Piatră a Moților sunt, întotdeauna, un motiv de respirat libertate. Cu toate că, oriunde ți-ai face roată ochii privirea ți se înfige în creste tăioase de calcar alb, pe alocuri întunecând chiar și lumina soarelui este imposibil să nu simți în pământul acesta, senzația aceea de libertate pentru care, oamenii de aici au luptat și murit, apărându-și-o! Așa se face că, mi-am luat din nou picioarele la spinare şi am mers până într-un loc în care, libertatea asta de care îți tot povestesc se reflectă într-un ochi de apă!

Coteţul Dobreştilor este un izbuc descris pentru prima dată în 1921 de Emil Racoviţă şi R. Jeannel care au făcut la vremea respectivă cercetări speologice în zonă și, pe care, l-au descoperit întâmplător. Îţi taie răsuflarea de la prima privire. Și asta, mai ales pentru că, deși nu se află foarte departe de drumul principal care șerpuiește de-a lungul apei Gârda Seacă, ce străbate comuna Gârda de Sus, spre confluența cu Valea Ordâncușii, Cotețul Dobreștilor zici că stă pitit de ochii curioșilor. Un mic gard din bârne de lemn separă lumea nevăzută prin care trec apele lui, de tot ce îl înconjoară. Dar, odată ce ai trecut dincolo…

Citește mai departe, aici!

Dorna si Candrenii ei

E sezonul pentru schi, anotimpul zăpezilor pufoase și al gerurilor năprasnice, înfruntate doar de la gura sobei. Și așa, mi-am amintit că există în România mea frumoasă, un loc în care, sângele îți îngheață în vene nu doar de frigul iernii ci, de câtă frumusețe găsești acolo!

Suntem în Dorna Candrenilor, la 11km de Vatra Dornei. Paradisul înghețat al iubitorilor de iarnă și, unul dintre acele locuri în care viața încă mai mustește de tradiție și obicei. Am întâlnit-o pe Florentina, o visătoare incurabilă, în urmă cu câteva ierni. Este o candreancă get, beget, stabilită la Cluj de vreo zece ani. Zece ani, din cei aproape 28, petrecuți departe de casă. Cu toate astea, nu a uitat nicio clipă cine este, iar rădăcinile-i sunt la fel de adânci, ca ale oricărui stejar din dulcea Bucovină! Până la ea cunoscusem doar oameni mult mai în vârstă, apropiați de locurile părintești. Însă, după prima vizită în Dorna Candrenilor am înțeles ce înseamnă colțul acesta de lume, pentru românii cu suflet curat, indiferent de vârstă.

Nu ai cum să nu iubești Bucovina. Și despre ea și vrăjile ei adânci care te fac să revii oricând, cu plăcere am tot scris. Dar povestea de astăzi este despre această Dornă, despre candrenii ei și despre o fată care poartă cu mândrie, straiul popular al bucovinenilor.

Citește mai departe, aici!

Piatra Albă, din Țara Hațegului

  

Știi destinațiile acelea în care, atunci când te afli acolo, simți cum se oprește timpul în loc? Ei bine, astăzi ajungem într-unul din acele locuri în care, fără să vrei, uiți de tumultul zilnic. Așa se întâmplase și cu mine, toamna trecută când, într-o zi despre care nici acum nu-mi amintesc prea bine ce zi a cărei săptămâni era, am ajuns în Țara Hațegului. Știi tu, țara aceea a bisericilor de piatră și a dinozaurilor pitici!

Citește despre Piatra Albă aici!
O galerie cu imagini din Țara Hațegului poți admira aici!

Cetatea Poenari - secretele stâncilor

Ce poate fi mai frumos pentru aceia care vor să îmbine deplasările în natură, cu istoria sădită în fiecare palmă de pământ din țara asta? Și, cum poți simți altfel libertatea zărilor decât aflându-te cât mai aproape de ele? Suntem în județul Argeș de data aceasta, în satul Căpățâneni, comuna Arefu. Mai exact, pe Valea Argeșului, pe drumul ce duce către Barajul Vidraru, la numai 4 km distanță de el. Pașii ne-au fost purtați până la piciorul de stâncă al Cetății Poenari, monument istoric de secol XIV.

Da, ai ghicit, ne aflăm în vremuri medievale, la poalele uneia dintre cetățile de seamă ale Țării Românești, întemeiată de primii Basarabi. Unele ipoteze istorice menționează că și numele acestei construcții se leagă în parte se pare, de acești Basarabi, mai ales de Întâiul Basarab, zis și Negru Vodă.

Citește și restul articolului aici!

Izbucul Tâuz, locul unde înoată zânele

Era toamnă în toată splendoarea când am ajuns pentru prima dată pe Cheile Ordâncuşii, plecând de la Gârda de Sus. Aşa este, am ajuns în Munţii Apuseni, aceia cântaţi în slove meşteşugite de atâţia şi atâţia îndrăgostiţi de Ţara Moţilor!

Dimineaţa am avut o presimţire ciudată, cum că este un loc deosebit, în care nu ajunge chiar oricine, cu una cu două. Drept urmare, preventiv, mi-am pus în maşină încă o pereche de încălţări, gând pentru care aveam să îmi mulţumesc mai târziu! Am pornit la drum, alături de colegii de la Ghid Video Turistic! Eram învăluită încă de razele calde ale unui soare nefiresc de prietenos aici, în creierii munţilor. Drumul din Gârda de Sus şerpuieşte printre stâncării abrupte şi copaci cărora culorile le-au izbucnit în toată splendoarea, de parcă toată paleta Bătrânului Pictor s-ar fi revărsat aici. Nu puteai parcurge cu maşina mai mult de câteva sute de metri fără să încetineşti şi să respiri efectiv, atâta culoare. Un cer albastru ca marea cea limpede, fără niciun nor, o imensitate de galben, ruginiu, roşcat şi, din loc în loc, pâlcuri de verde pătrunzător, toate aşezate parcă de mâna cuiva, pe un covor alb, încastrat în cea mai dură piatră şi, peste toate, o linişte coborâtă din alte vremuri parcă...asta vezi la tot pasul, în drumul ce te însoţeşte până la izbuc. 

Trebuie să fii cu ochii în patru pentru că poteca ce duce către Izbucul Tăuz porneşte din drumul mare, dar nu este semnalată decât printr-un stâlp de tensiune pe care scrie IZBUCUL TĂUZ. Laşi maşina frumuşel pe marginea drumului forestier şi o iei la pas printre copaci. Drumul este accesibil oricui, aşa că nu ai niciun motiv să nu ajungi la această oază, cu încălţările potrivite, să nu aluneci pe pietrele ude. Dar, odată trecut acest hop, eşti pur şi simplu vrăjit de frumuseţea care ţi se deschide în faţa ochilor. 

Legendele spun că e chiar Lacul Fermecat în care odinioară se scăldau zânele... sau Cele Frumoase, cum li se spune prin părţile locului. Odată ajuns aici, chiar eşti fermecat de frumuseţea peisajului. Inima ţi se opreşte în loc, doar pentru a porni în galop alături de apa năvalnică, pentru ca, doi paşi mai departe, să se odihnească, odată cu mintea învolburată, pe întinsul cel verde-clar ce ţi se aşterne la picioare. Nu degeaba Izbucul Tăuz a fost ales de Bear Grylls în documentarul realizat de Discovery Channel, în Transilvania. E un loc fermecat, în care, timpul şi universul şi-au amestecat mersul, într-un verde ochi de apă... Şi, dacă vrei să înţelegi unde îşi are rădăcinile zicala: românul s-a născut poet, vino la Tăuz... şi lasă-ţi imaginaţia să spargă toate barierele!

Mai la vale, apa îşi face loc printre stânci imense, trântite parcă dinadins în calea ei. Însă, năvalnică din fire, nu a stat prea mult pe gânduri şi şi-a croit repejor cale, tăind în timp, cu precizie de sculptor, roca cea dură. Şi, dacă a văzut că până şi muntele îi stă împotrivă, a găsit şi în el cărare lină, către caverne întunecoase, unde se putea odihni nestingherită de toată zarva de afară. Dar nu pentru multă vreme, căci, doar cateva zeci de metri mai la vale, voalul apei îşi face din nou apariţia, ca într-un joc de v-aţi ascunselea, râzând în soare că te-a păcălit şi de data asta.

Cel mai adânc loc al Tăuzului are 82m şi exact aici a sărit Bear Grylls. Iar lungimea izbucului măsoară cu puţin peste 424m. Dar nu asta e spectaculos la Izbucul Tăuz. Ci linistea, peisajul de basm, energia aparte a locului, care simţi cum te inundă şi iţi dă o stare de bine, inspiraţia care îţi dă aripi dacă eşti unul dintre cei binecuvântaţi cu mânuirea artelor frumoase. Toate sunt altfel aici, la Tăuz. Şi, cu fiecare pas pe care îl vei apăsa către inima acestui ochi păzit de zâne şi tu vei fi altfel. Este unul dintre acele locuri greu de uitat, care te face să revii, indiferent de anotimp şi să îi asculţi poveştile.

Care sunt multe. Şi încep acum mii de ani, încă din acele vremuri în care oamenii trăiau în comuniune cu natura. Întâi, s-au adăpostit în peşteri de arşiţă şi ploi. Aşa au descoperit focul. Mai apoi, au început să sape crusta cea de piatră a muntelui, să îi răscolească măruntaiele, în căutarea aurului preţios. Apoi, au adus căruţe şi mineri care să adune şi să sape după mai mult. Nu s-au oprit nici azi. Şi, dacă îi asculţi atent şoaptele, Izbucul Tăuz îţi redă în galopul învolburat, fiecare lovitură de baros, fiecare ciocan împlântat în trupul muntelui de sub care se iţeşte, fiecare roată ce se rostogolea agale, sub greutatea preţiosului metal, ducându-l departe. Apa duce cu ea, memoria locurilor prin care trece, se spune. Iar Izbucul Tăuz străbate multe caverne, spală măruntaile pământului şi aleargă degrabă la vale, să ducă de veste celor care o pot asculta, tânguirile munţilor. 

Acesta este Izbucul Tăuz! Cu ochiul lui de apă verde, clară, limpede şi adâncă. Aceasta este apa Tăuzului, ce poartă cu ea dansurile celeste ale Celor Frumoase, care se pogoară pe luciul ei, în miez de noapte! Aceasta este doar una dintre atracţiile Munţilor Apuseni, atât de bogaţi şi nu doar în aur, ci în oaze de linişte care-ţi taie răsuflarea şi te farmecă iremediabil!

Am plecat după câteva ore, spre alte destinaţii însă imaginea izbucului m-a urmărit zile în şir. Au trecut câteva luni bune de la această vizită la Tăuz. Însă, nicio clipă nu mi-a ieşit din minte zgomotul apei învolburate, foşnetul frunzelor care ţeseau din mers covoare multicolore, sau liniştea aparte a locului.

Şi, oricând voi căuta vreodată un alt colţ de rai care să-mi aducă atâta zâmbet şi linişte în suflet, îmi voi aminti de Tâuz.
Lacul zânelor din Munţii Apuseni!

Montaniada 2010

Impatimitii muntelui vor avea ocazia sa-si testeze cotele adrenalinei la cea de-a treia editie a Montaniadei care va avea loc in perioada 08-11iulie,  in Muntii Fagaras zona Piscu Negru – Cabana Capra!

In acest sens, organizatorii au pus la dispozitia celor care iubesc muntele, tot felul de activitati: drumetii (traseu montan Balea Lac – Vanatoarea lui Buteanu – Fereasta Zmeilor – Lacul si Caldarea Capra – Minele de la Capra – Cabana Capra), tiroliana 200 m, pod indian, “10 probe de armata”,”la rodeo”. Mai mult, veti avea ocazia sa invatati putin alpinism; vor fi tot felul de joculete, tir cu arcul, paintball, foc de tabara, muzica folk (invitat surpriza), cantece de munte la chitara si bineinteles actiuni de ecologizare a zonei si traseului. 

Si cum munte fara muzica si mai ales, fara folk nu exista, Montaniada l-a mobilizat si pe Mircea Baniciu, in mijlocul distractiei.

Premiile concursului constau in echipament montan: corturi, saci de dormit, izoprene, rucsaci, pioleti, hamuri, termosuri, primusuri, busole, lanterne frontale, harti, bete trekking si multe alte premii surpriza. Start la distractie!

Vara inghetata

Daca nu v-ati saturat inca de iarna, zapada, inghet si, mai ales, daca vreti sa vedeti nemaivazutul in luna iunie mergeti pe Transfagarasan. Inca se circula numai pana la Balea Lac, trebuie sa faceti slalom printre pietrele cazute din munte, trebuie sa alergati mai repede decat ceata, sa va strecurati cu masina printre peretii de zapada inalti de 4 metri, dar toata aventura merita fiecare picatura de adrenalina. Aruncati un ochi si daca nu va convingeti... mergeti la fata locului! Neaparat cu o licoare fierbinte in termos!

PS: In penultima fotografie este chiar Balea Lac!

Foto Copyright: Iatalumea.blogspot.com, Clarisa Iordache