Cine este Cătălin Munteanu?

Știu că v-am obișnuit să vorbesc mai mult despre locuri și, ocazional, despre oameni. Azi este una dintre ocaziile acelea deosebite în care vreau să vă povestesc despre oamenii care mișcă lucruri. Nu, nu e vorba despre niciun magician, deși, fotografiile lui lesne pot fi încadrate la capitolul magie.

Cătălin Munteanu este un ploieștean, îndrăgostit incurabil de orașul său. Este un om pe care l-am întâlnit acum ceva vreme, la o șuetă cu și despre fotografi și bloggeri, organizată chiar de el. Este un fotograf cu studii temeinice despre pasiunea lui, realizate în afara țării, un spirit încăpățânat și planuri mari pentru orașul pe care îl iubește.

Așadar, cine este defapt, Cătălin?

“Încercând totuși să răspund întrebării aș spune că sunt un artist. Este sarcastic, bineînțeles, dar sarcasmul este una dintre caracteristicile mele. Alta ar fi plăcerea de a mă afla în aer liber, de a observa comportamentul uman și de a arunca câte o privire în trecut. Al meu sau al oricui. În 2012 m-am decis să plec în Țara Galilor pentru 3 ani. Am urmat cursurile Universității South Wales, din Newport. Am studiat fotografia documentară. Ideea apăruse prin 2009 sau 10 și în cele din urmă concretizată. Este o țară de vis. Peisaje rustice, mult verde, oceanul aproape, culturi diferite, oameni prietenoși, multe sute de mile pe bicicletă, prieteni buni, cunoștințe acumulate și lista ar putea continua. M-aș putea muta acolo, la fel cum m-aș duce în Finlanda sau Alaska”, spunea Cătălin, atunci când l-am întrebat cum arată viața lui.

Festivalul de Fotografie “Secvențe”

Însă, cu toate că a cutreierat bucăți din lumea asta în lung și lat, tot acasă simte că îl trag sforile sufletului și să trăiască, și să iubească și să construiască. Și, atunci când își pune ceva în gand, Cătălin are de partea lui și determinarea și încăpățânarea de a reuși. Așa s-a născut “Secvențe”! Un Festival plin de culoare, inspirație, pasiune, fotografii și artiști, care, anual își vor expune creațiile la Ploiești. “Prefer Ploieștiul. Cred că ne naștem undeva cu un anume scop, acela de a face locul respectiv mai bun. Și cam asta încerc. Festivalul a apărut ca un răspuns la tot ce vedea și învățam la facultate. Mi s-au părut incredibile expozițiile și evenimentele de acolo. Am zis, hai să avem și noi acasă așa ceva. Și am avut. Și vom avea din ce în ce mai bine. Anul acesta vom continua pe aceeași linie, dar cu o organizare mai bună, cu mai multă apariție în presă, cu mai mulți fotografi invitați. Avem deja invitați de seamă din multe țări. Pe plan local Festivalul Secvențe deja se impune ca un eveniment de prim rang. Expozițiile arată din ce în ce mai bine Ce să mai, va fi un festival din ce în ce mai bun”. Optimismul este una dintre caracteristicile acestui om ambițos. Și, aș paria că acest prim proiect al lui va deveni în câțiva ani un reper cultural al Ploieștiului. 

“Cu și despre Oameni – Discuții Fotografice”

Și, pentru că fotografia duce la alte “dependențe cronice”, Cătălin este un împătimit al muntelui. Adoră să facă alpinism, să călătorească și să imortalizeze tot ce-i iese în cale și consideră demn de a împărtăși cu alții. Și pentru că a venit vorba de împărțit, tot el este vinovat și pentru întâlnirile lunare “Cu și despre Oameni – Discuții Fotografice”, care se desfășoară la Ploiești în fiecare a treia zi de marți a lunii. Deja debutul acestor întâlniri a fost unul pe măsura necesității de cultură, educație fotografică și socializare a ploieștenilor și am scris despre ea, aici! 

Cătălin este un personaj controversat. Și, la fel ca toți cei care aparent pocnesc din degete și realizează lucruri, are și simpatii și antipatii. Dar asta doar îl determină să fie din ce în ce mai ambițios și în continuare. Pentru că, dragostea lui pentru Ploiești este ca un drog de care, în primul rând el are nevoie și, consideră că este și inofensiv, dar, mai ales contructiv pentru urbea în care trăiește.

Panou de Escaladă la Ploiești!

Și pentru că toate de mai sus, puse cap la cap, probabil nu i-au dat pace nopți la rând, Cătălin a mai surprins locuitorii din orașul lui Nea Tache, de data asta cu un panou de escaladă, pus la dispoziția doritorilor, gratuit. Da, ai citit bine, gratuit, pentru că acest om știe și a învățat pe pielea lui cât de grea este ascensiunea până la visele oamenilor, cât de bine trebuie să fii antrenat să urci până la ele și, cât de siguri trebuie să îți fie pașii, să nu te pierzi pe drum! Și asta vrea să facă și Cătălin cu ajutorul acestui panou de escaladă, să ofere ploieștenilor ocazia să urce cât mai sus, spre visele lor și să le atingă!

Proiectul este unul de amploare, va avea la final 300mp, va fi amplasat în spațiu închis, cu ecran de proiecții și locuri de relaxare, în compania unui ceai bun. “Un spațiu atât pentru trup, cât și pentru suflet. Un spațiu unde să faci efort fizic și după să te relaxezi cu prietenii”. Așa vede Cătălin încă unul dintre visele lui, devenite realitate. 

Pentru mine, Cătălin Munteanu este genul acela de om despre care, acțiunile lui vorbesc de la sine, fără nicio altă introducere. Este un om creativ, spiritual, plin de energie și determinare, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în Ploiești! Ar mai fi ceva de spus? A! Îl găsiți în Str. Golești la nr 5, pe escamonde.ro și...oriunde în Ploiești, cu aparatul la ochi, imortalizând frumusețea! Ridică-ți ochii din astfalt! Cătălin e și acum, la vânat! De fotografii, desigur! :)

Sursă Foto: Arhiva Fb Cătălin Munteanu, escamonde.ro

Sfinxul din Bucegi - chipul cioplit al vremii

Priveşte departe, scrutând zările. Aşteaptă şi tace. Nu ştii ce aşteaptă, nu ştii de ce tace. Uitându-te în ochii-i aţintiţi undeva dincolo de linia orizontului ai spune că păzeşte praguri. Sau rosturi. Colos cu trup de piatră, rocă dură, modelată de trecerea vremii, în chip de om. E Sfinxul cel cu cuşmă de dac, ce trancede timpuri, ere şi vieţi, până dincolo de toate!



Nu mai ştiu câţi ani aveam când am aflat prima oară că, undeva în munţi, pe un platou deschis şi, totuşi, departe de ochii celor ce iscodcesc se află un chip de piatră. Defapt, nici nu contează câţi ani aveam ci, mai degrabă, în povestea asta contează câtă vreme mi-am dorit să ajung să stau în faţa lui.




Auzisem tot felul de poveşti, despre un păstor care iubea atât de tare muntele încât toate zilele, din primăvară şi până toamna târziu, păştea oile pe aceste meleaguri. În lungile momente în care îşi pierdea ochii în zare, simţindu-se una cu natura, îşi dorea să rămână pentru veşnicie acolo, în vârful muntelui, deasupra văilor şi peste hornurile caselor. Zamolxe, daimonul dacilor, văzându-i dragostea pentru natură i se arătă într-o zi, întrebându-l ce-şi doreşte mai mult pe lumea asta. Păstorul nostru era deja bărbat în toată firea de acum însă, privirea îi rămăsese la fel de ageră ca în tinereţe.

De trei ori l-ar fi întrebat Zamolxe dacă nu vrea ca, măcar spre bătrâneţe să se retragă mai spre vale, în satele oamenilor şi să-şi petreacă zilele în traiul liniştit al dacilor. Dar păstorul nostru nici nu a vrut să audă, cu atât mai mult să dea muntele lui drag, pe traiul oamenilor din văi. Ba, mai mult, i-ar fi spus lui Zamolxe că şi-ar dori să păzească hotarele Daciei, întru veşnicie. Ascultându-i ruga, Zamolxe i-ar fi transformat trupul în stană de piatră, lădându-l pe păstor să privească în zare, către eternitate. Numai ochii acestuia nu s-au stins niciodată şi, legenda spune că, la vreme de necaz, ochii Sfinxului se aprind, luminând la fel de tare ca, în momentul în care, un om cu sufletul cu adevărat curat se află în faţa lui, cerând povaţă.

Citește și restul articolului, aici!

Cotețul Dobreștilor, magia din Munții Apuseni!

Incursiunile în Țara de Piatră a Moților sunt, întotdeauna, un motiv de respirat libertate. Cu toate că, oriunde ți-ai face roată ochii privirea ți se înfige în creste tăioase de calcar alb, pe alocuri întunecând chiar și lumina soarelui este imposibil să nu simți în pământul acesta, senzația aceea de libertate pentru care, oamenii de aici au luptat și murit, apărându-și-o! Așa se face că, mi-am luat din nou picioarele la spinare şi am mers până într-un loc în care, libertatea asta de care îți tot povestesc se reflectă într-un ochi de apă!

Coteţul Dobreştilor este un izbuc descris pentru prima dată în 1921 de Emil Racoviţă şi R. Jeannel care au făcut la vremea respectivă cercetări speologice în zonă și, pe care, l-au descoperit întâmplător. Îţi taie răsuflarea de la prima privire. Și asta, mai ales pentru că, deși nu se află foarte departe de drumul principal care șerpuiește de-a lungul apei Gârda Seacă, ce străbate comuna Gârda de Sus, spre confluența cu Valea Ordâncușii, Cotețul Dobreștilor zici că stă pitit de ochii curioșilor. Un mic gard din bârne de lemn separă lumea nevăzută prin care trec apele lui, de tot ce îl înconjoară. Dar, odată ce ai trecut dincolo…

Citește mai departe, aici!

Balcic - poveste fără sfârșit

Se spune că, în locurile binecuvântate te simți ca-n Rai. Se mai spune că, dacă ajungi într-un astfel de loc, o dată, negreșit te vei întoarce. Balcic, August 2012. Povestea începe aici. Făcusem tot felul de hărți, ne pregătisem de cu seară (eu și sufletul pereche, fără de care nu poți merge liniștit, în astfel de locuri) și iată că pornim la drum, în zori de zi, din Constanța.

Am trecut fără probleme și de Vama Veche și de vamă unde, pe timpul verii furnicarul de lume îți cam dă de furcă, gonind spre Balcic. Eram nerăbdătoare să înțeleg de ce, mulți artiști trec negreșit pe aici. Habar nu aveam ce urma să descopăr. 

Ne-am cazat la un hotel chiar lângă castel, însă ne-am hotărât să vizităm domeniul a doua zi, pentru a-l savura pe îndelete. Și nu am greșit, pentru că, încă de la intrare simți că pășești într-un univers magic. Probabil asta a simțit și Regina, fiind adusă aici pentru prima dată de pictorul Alexandru Satmari, în 1924. Și nu cred că i-a trebuit mult să se îndrăgostească de acest loc, dat fiind că, un an mai târziu începea lucrările la ceea ce avea să devină cuibul ei de liniște. Doi arhitecți italieni au fost tocmiți pentru această lucrare, colaborând îndeaproape cu decoratorul elvețian Jules Janny. Și, după cum se vede, Augustino și Amerigo au făcut treabă bună. 

De cum pășești dincolo de poartă ți se deschide un alt univers, plin de verdeață, coloane grecești, fântâni, vase imense și extrem de multe flori. Domeniul, de altfel este una dintre cele mai vaste și mai apreciate grădini botanice din Europa, Regina Maria aducând aici o mulțime de specii de plante rare. Acum, grădina castelului adună peste 3000 de specii și o colecție de peste 250 de soiuri de cactuși, unii transformați în adevărați pomi, cu o vechime de peste 80 de ani.

M-am oprit pentru o secundă, în loc. E drept că, grădina este de-a dreptul copleșitoare. E drept că îți taie respirația de cum te primește în sânul ei. Însă, cea mai puternică senzație pe care o ai, atunci când ajungi prima dată aici este aceea că, indiferent unde îți faci ochii roată nu știi ce cărare să apuci mai întâi. Sunt zone aici, create după tiparul celebrului labirint cretan, realizate cu materiale aduse chiar din Creta. Sunt grădini ale lui Allah, unde aleile au fost pavate cu piatră adusă din Maroc. Sunt, de altfel, poteci înguste, pietruite, care se pierd pe sub arcade care parcă s-au încovoit așa, sub greutatea sutelor de flori care le împodobesc. Grădina aceasta a castelului este exact așa cum ne imaginam noi când eram mici și ascultam povești despre regi și regine. Iar această Regină este chiar una desprinsă parcă, din acele povești.

O alee pietruită, care lasă în urmă fântâna Reginei este străbătută de un canal de apă. Odată ajuns la începutul ei, scrutându-ți privirea până la celălalt capăt care se încheie cu un imens vas grecesc de provizii, ai impresia că aceasta e drumul tău, către locul în care albastrul cerului se confundă cu cel al mării. 

Doar vasul acela stă între tine și momentul în care vei reuși să fii, una cu universul azuriu. Este unul dintre acele locuri în care, timpul se oprește la capătul aleii, așteptându-te pe tine să faci primul pas. Din loc în loc, canalul de apă este brăzdat de pietre, parcă special puse acolo pentru a te obișnui să treci peste granițe. Sărind de pe una pe alta te simți dintr-o dată, copil, înapoi în vremurile în care puteai alerga în voie peste pietrele unui râu.

Ssssst, nu strica liniștea! Doar pășește către celălalt capăt al aleii. Mergi ușor, plutind parcă peste toate pietrele acelea. Tocmai ești față în față cu pacea ta! Și dacă vrei să o păstrezi, hai mai departe, către Statuia Sf. Martin. Privește în depărtare, cumva către castel și dincolo de el. Cu o mână pe sabie, o mină de marmură albă îți îndreaptă fără să vrei, gândurile către curățenie și tăcere. Sf. Martin este amplasat deasupra unei mări multicolore, în care florile de tot felul stau sub umbrela lui protectoare. Ai drum lung, înainte, printre toate cotloanele domeniului, așa că ia-ți răgazul pe una din băncuțele de aici și, ciulește bine urechile la ce are de spus Sfântul!

E un fel de treasure hunt aici, la Balcic! O căutare perpetuă, printre iazuri, heleștee, labirinturi și cruci de marmură, a unei conștiințe de sine, cred eu. De altfel, regina Maria asta a și vrut când a amenajat astfel domeniul de aici: un loc în care să se regăsească și să fie împăcată. A iubit mult Balcicul, drept urmare dorința ei a fost ca, după moarte, inima ei să fie îngropată aici. Însă cei care nu știu meandrele profunde ale unui suflet, au chinuit-o și după moarte, plimbându-i inima, ba la Bran, ba la Muzeul Național de Istorie, din București.

„Poate că în lumea de azi există mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e puternică și, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea trebuie să învingă” – Regina Maria

Cu cât te apropii mai tare de castel, cobori spre mare. Printre pereți pietruiți, trepte luminate noaptea în diferite culori ajungi la Mormântul Reginei. Este locul pe care și l-a dorit spre a-i fi casă în eternitate. Stânca ce-l adăpostește chiar are formă de mormânt, deasupra stând mărturie o impresionantă cruce din piatră. Cu înscrisuri realizate în litere slavone, crucea are la bază și un loc de șezut, iar în centru, un cerc despre care se spune că, înscrisurile din interior ar simboliza viața unui om. De-a lungul peretelui care înconjoară stânca vei observa că anumite pietre sunt scoase din zidul de bază și aranjate sub formă de trepte, ce duc exact spre castel. Ele simbolizează o alee pe care se înalță, către eternitate, sufletul unui om. Nu întâmplător a ales regina acest loc, spre a-i fi casă veșnică. Stânca tombală este amplasată exact în centrul domeniului său de aici, tocmai ca să amintească tuturor de vremelnicia umană și cea a tuturor lucrurilor, trecătoare ale vieții.

De lângă mormânt, priveliștea te vrăjește pur și simplu. Alte grădini, terasate, te îmbie să contempli panorama care se definitivează cu albastrul mării și să cobori, prin labirintul lor, către cuibul liniștit al reginei. Noaptea, fiecare terasă este iluminată într-o anumită culoare, iar spectacolul de lumini și umbre este unul de-a dreptul impresionant.

Grădina lui Alexander

Aleea sufletelor te va purta negreșit, prin labirintul de piatră, tocmai către Grădina lui Alexander, denumită de regină “Terasa lui Sandro”. Coloanele care străjuiesc grădina au fost primite de la ginerele ei, regele sârb și mai târziu iugoslav, Alexander. Aleea care străbate grădina formează o încuietoare, în centrul căreia se află steme sculptate. La dorința reginei, au fost așezate aici nouăsprezece pietre de moară, simbolizând cele nouăsprezece secole. În anul 2009, regele Simeon și Principesa Margareta au pus aici și cea de-a douăzecea piatră, continuând astfel, tradiția începută de regină. Evident și această grădină abundă în flori de diferite specii, pe care, dacă vei vizita domeniul pe timpul verii le vei găsi în toată splendoarea lor.

Castelul – Vila Cuibul Liniștit

Plimbarea prin grădini îți fură timpul. Suficient de încet, încât să nu-ți dai seama exact când ziua s-a transformat în noapte. Când am ajuns la castel, programul de vizitare se încheiase de mai bine de trei ore. Drept urmare, interiorul l-am programat pentru o vizită ulterioară. Castelul este defapt o vilă albă, străjuită de un minaret. El era folosit pe post de far, luminând calea spre țărm, celor care se rătăceau în furtunile mării. Vila este amenajată de-a lungul a trei terase, într-un stil inedit, ce combină elemente arhitecturale bulgărești, mediteraneene și maure. Un cerdac generos, străjuit de stâlpi din lemn i-a servit, cu siguranță reginei, drept loc de relaxare și contemplare, în nenumărate seri. Interiorul castelului încă mai păstrează anumite obiecte care au aparținut reginei: dulapuri sculptate, pictate, șemineul, baia de marmură, cu cada îngropată în piatră stau încă mărturie a trecerii prin vremelnica viață, a unei regine ce a iubit enorm poporul român și care a vrut să fie și după moarte, tot aproape de el.

Jilțurile –drumul Scaunelor

Încă suntem deasupra apelor. Și inima respiră liniște și mult verde. Încă suntem pe domeniul reginei, într-o poveste parcă fără sfârșit. Sunt convinsă că locul acesta este la fel de frumos și iarna, când stihiile naturii se dezlănțuie. Sunt convinsă că, în repetate seri de iarnă, regina privea din cuibul ei de liniște, valurile furioase. Iar când căldura verii o scotea la plimbare printre flori, ea își odihnea ochii și gândurile, așezată, tot deasupra mării, pe unul din jilțurile pe care, special și le-a construit, aproape de castel.

Primul pe care îl întâlnești cum vii dinspre cuibul liniștit, este un jilț de piatră. Chiar în apropierea lui, o altă cruce, inscripționată cu litere slavone străjuiește zona. Am ajuns deja la nivelul plajei și putem privi cu nesaț toate terasele colorate și pline de flori, ale domeniului. După atâtea minunății câte ne-au văzut ochii e cazul să ne mai tragem sufletele. Un popas pe jilțul acela, privind către ochiul de apă amplasat chiar în fața Atelierului de Croitorie va completa pacea aceea care stăpânește gândurile, încă de la incursiunea în povestea feerică în care intrasem, în urmă cu ore bune. În acest atelier, regina își făcea rochiile și ținutele oficiale, stilul ei vestimentar, a fost adoptat în timp de către casa regală sârbească, mai apoi de cea iugoslavă, pentru ca, în final să fie unul agreat în întreaga Peninsulă Balcanică.

Tronul reginei însă este mult mai spectaculos decât jilțul de piatră pe care tocmai l-am lăsat în urmă. Adus special de la Florența a aparținut unui patrician roman și este realizat din marmură galbenă, albă, în care se pot observa subțiri inserții roșiatice. Mânerele jilțului se termină în capete de lei, iar în fața lui se află un capiteliu de la o coloană romană, adus probabil din același loc ca și tronul de marmură, capiteliu ce servea drept masă reginei. 

Aici venea aceasta ori de câte ori vroia să fie singură, să contemple frumusețea mării și să se adăpostească la umbra copacului secular ce străjuia jilțul. La aniversarea a 60 de ani de la moartea reginei, copacul s-a prăbușit înspre mare, iar jilțul reginei a rămas astfel, intact.

Moara de apă, cascada și restaurantul Coroana

Ai spune că e un vis frumos. Din care ai putea să nu te trezești niciodată. Maria a românilor nu a fost o regină oarecare. Nu și-a privit supușii de la înălțimea rangului ei și nici nu a luptat pentru ei, doar cu penița. Tronul ei se află, nu între pereții Castelului, nu deasupra mării, ca mormântul, ci la nivelul plajei. Nici măcar un gard nu desparte tronul de nisipul fin. Aici, aproape de oamenii ei dragi, cum îi plăcea să-i denumească pe români. Aici, aproape de apa care spală toate durerile. Aici... unde inima ei a adus laolaltă, dragostea pentru popor, marea și stâncile, împreunate cu albastrul cerului ce stă deasupra tuturor.

Pașii ne îndrumă către alte alei brăzdate de canale de apă, dar ochii se opresc pe mersul greoi al unei roți ce mestecă apa, răscolind-o neîncetat. Lângă ea, o doamnă blondă cântă dumnezeiește, bând din vreme în vreme, dintr-un pahar cu licoare verde. Aș fi putut să jur că-i absint, la cum cânta! Cei opriți pentru un platou de stridii, midii și alte vietăți marine cu carapace, uitaseră să mai mănânce. Toți o priveam vrăjiți, iar ea, conștientă de darurile pe care le avea, ne purta mai departe, pe aripi nevăzute, în acorduri lirice, pe urmele Mariei.

Roata morii se învârte, șoptind în pași de dans, tainele Balcicului și ale unui inimi de regină. Întocmai ca apa aceea neobosită a fost și dragostea ei pentru români. Sentimentele-i alergau în suflet, ca voalurile cascadei din apropiere, colorate, exact ca terasele în care gonesc caii neobosiți și înspumați. Gândurile i se măcinau, trase de roata aceasta grea, spălate de apa năvalnică, iar și iar și iar, până ce deveneau una cu valurile mării. Atunci ciclul era complet. Atunci iubirea ei era împlinită. Atunci și doar atunci, când rosturile își intră în legea firii. Și numai după ce toate sunt aranjate după datul ei și inima Mariei va răsufla liniștită. Aici, la Balcic, sau oriunde s-ar afla.

Galerie foto aici!

Izbucul Tăuz, "lacul" zânelor din Apuseni!

Țara moților. Gârda de Sus, 2013. Toamnă în toată regula. Mai exact, frunze ruginii la tot pasul, culori aprinse care, parcă vor să-ți crape ochii de ciudă că nu le vezi în fiecare zi și încearcă să ți se prindă de suflet mai ceva decât de glezne.

Ai spune că o țară de piatră cum este cea a Apusenilor nu poate avea atâta culoare. Te aștepți la tot pasul la stâncării abrupte, colțuroase, la vene tari de rocă monocromă, la calcar albicios și pustiu. Ei bine, ai dreptate. Pe toate le vei găsi acolo. Însă ele stau foarte bine ascunse sub curcubeul acesta de culori care îți fură nu numai privirea, ci și sufletul. Trupul greoi al muntelui este îmbrăcat acum în straie de toamnă. Și, indiferent că te îndrepți spre Izbucul Tăuz din comuna Gârda de Sus, pe jos sau cu mașina, drumul îl vei parcurge cam în același timp. Pe jos de vei merge, te vei opri la fiecare douăzeci de pași numărați, să respiri atâta culoare. Cu mașina de vei porni, vei încetini la fiecare rotație completă a anvelopelor, tot din același motiv.

Citește aici și restul poveștii!

Click pe foto pentru mai multe imagini de la Izbucul Tăuz!

Piatra Albă, din Țara Hațegului

  

Știi destinațiile acelea în care, atunci când te afli acolo, simți cum se oprește timpul în loc? Ei bine, astăzi ajungem într-unul din acele locuri în care, fără să vrei, uiți de tumultul zilnic. Așa se întâmplase și cu mine, toamna trecută când, într-o zi despre care nici acum nu-mi amintesc prea bine ce zi a cărei săptămâni era, am ajuns în Țara Hațegului. Știi tu, țara aceea a bisericilor de piatră și a dinozaurilor pitici!

Citește despre Piatra Albă aici!
O galerie cu imagini din Țara Hațegului poți admira aici!

Izbucul Tâuz, locul unde înoată zânele

Era toamnă în toată splendoarea când am ajuns pentru prima dată pe Cheile Ordâncuşii, plecând de la Gârda de Sus. Aşa este, am ajuns în Munţii Apuseni, aceia cântaţi în slove meşteşugite de atâţia şi atâţia îndrăgostiţi de Ţara Moţilor!

Dimineaţa am avut o presimţire ciudată, cum că este un loc deosebit, în care nu ajunge chiar oricine, cu una cu două. Drept urmare, preventiv, mi-am pus în maşină încă o pereche de încălţări, gând pentru care aveam să îmi mulţumesc mai târziu! Am pornit la drum, alături de colegii de la Ghid Video Turistic! Eram învăluită încă de razele calde ale unui soare nefiresc de prietenos aici, în creierii munţilor. Drumul din Gârda de Sus şerpuieşte printre stâncării abrupte şi copaci cărora culorile le-au izbucnit în toată splendoarea, de parcă toată paleta Bătrânului Pictor s-ar fi revărsat aici. Nu puteai parcurge cu maşina mai mult de câteva sute de metri fără să încetineşti şi să respiri efectiv, atâta culoare. Un cer albastru ca marea cea limpede, fără niciun nor, o imensitate de galben, ruginiu, roşcat şi, din loc în loc, pâlcuri de verde pătrunzător, toate aşezate parcă de mâna cuiva, pe un covor alb, încastrat în cea mai dură piatră şi, peste toate, o linişte coborâtă din alte vremuri parcă...asta vezi la tot pasul, în drumul ce te însoţeşte până la izbuc. 

Trebuie să fii cu ochii în patru pentru că poteca ce duce către Izbucul Tăuz porneşte din drumul mare, dar nu este semnalată decât printr-un stâlp de tensiune pe care scrie IZBUCUL TĂUZ. Laşi maşina frumuşel pe marginea drumului forestier şi o iei la pas printre copaci. Drumul este accesibil oricui, aşa că nu ai niciun motiv să nu ajungi la această oază, cu încălţările potrivite, să nu aluneci pe pietrele ude. Dar, odată trecut acest hop, eşti pur şi simplu vrăjit de frumuseţea care ţi se deschide în faţa ochilor. 

Legendele spun că e chiar Lacul Fermecat în care odinioară se scăldau zânele... sau Cele Frumoase, cum li se spune prin părţile locului. Odată ajuns aici, chiar eşti fermecat de frumuseţea peisajului. Inima ţi se opreşte în loc, doar pentru a porni în galop alături de apa năvalnică, pentru ca, doi paşi mai departe, să se odihnească, odată cu mintea învolburată, pe întinsul cel verde-clar ce ţi se aşterne la picioare. Nu degeaba Izbucul Tăuz a fost ales de Bear Grylls în documentarul realizat de Discovery Channel, în Transilvania. E un loc fermecat, în care, timpul şi universul şi-au amestecat mersul, într-un verde ochi de apă... Şi, dacă vrei să înţelegi unde îşi are rădăcinile zicala: românul s-a născut poet, vino la Tăuz... şi lasă-ţi imaginaţia să spargă toate barierele!

Mai la vale, apa îşi face loc printre stânci imense, trântite parcă dinadins în calea ei. Însă, năvalnică din fire, nu a stat prea mult pe gânduri şi şi-a croit repejor cale, tăind în timp, cu precizie de sculptor, roca cea dură. Şi, dacă a văzut că până şi muntele îi stă împotrivă, a găsit şi în el cărare lină, către caverne întunecoase, unde se putea odihni nestingherită de toată zarva de afară. Dar nu pentru multă vreme, căci, doar cateva zeci de metri mai la vale, voalul apei îşi face din nou apariţia, ca într-un joc de v-aţi ascunselea, râzând în soare că te-a păcălit şi de data asta.

Cel mai adânc loc al Tăuzului are 82m şi exact aici a sărit Bear Grylls. Iar lungimea izbucului măsoară cu puţin peste 424m. Dar nu asta e spectaculos la Izbucul Tăuz. Ci linistea, peisajul de basm, energia aparte a locului, care simţi cum te inundă şi iţi dă o stare de bine, inspiraţia care îţi dă aripi dacă eşti unul dintre cei binecuvântaţi cu mânuirea artelor frumoase. Toate sunt altfel aici, la Tăuz. Şi, cu fiecare pas pe care îl vei apăsa către inima acestui ochi păzit de zâne şi tu vei fi altfel. Este unul dintre acele locuri greu de uitat, care te face să revii, indiferent de anotimp şi să îi asculţi poveştile.

Care sunt multe. Şi încep acum mii de ani, încă din acele vremuri în care oamenii trăiau în comuniune cu natura. Întâi, s-au adăpostit în peşteri de arşiţă şi ploi. Aşa au descoperit focul. Mai apoi, au început să sape crusta cea de piatră a muntelui, să îi răscolească măruntaiele, în căutarea aurului preţios. Apoi, au adus căruţe şi mineri care să adune şi să sape după mai mult. Nu s-au oprit nici azi. Şi, dacă îi asculţi atent şoaptele, Izbucul Tăuz îţi redă în galopul învolburat, fiecare lovitură de baros, fiecare ciocan împlântat în trupul muntelui de sub care se iţeşte, fiecare roată ce se rostogolea agale, sub greutatea preţiosului metal, ducându-l departe. Apa duce cu ea, memoria locurilor prin care trece, se spune. Iar Izbucul Tăuz străbate multe caverne, spală măruntaile pământului şi aleargă degrabă la vale, să ducă de veste celor care o pot asculta, tânguirile munţilor. 

Acesta este Izbucul Tăuz! Cu ochiul lui de apă verde, clară, limpede şi adâncă. Aceasta este apa Tăuzului, ce poartă cu ea dansurile celeste ale Celor Frumoase, care se pogoară pe luciul ei, în miez de noapte! Aceasta este doar una dintre atracţiile Munţilor Apuseni, atât de bogaţi şi nu doar în aur, ci în oaze de linişte care-ţi taie răsuflarea şi te farmecă iremediabil!

Am plecat după câteva ore, spre alte destinaţii însă imaginea izbucului m-a urmărit zile în şir. Au trecut câteva luni bune de la această vizită la Tăuz. Însă, nicio clipă nu mi-a ieşit din minte zgomotul apei învolburate, foşnetul frunzelor care ţeseau din mers covoare multicolore, sau liniştea aparte a locului.

Şi, oricând voi căuta vreodată un alt colţ de rai care să-mi aducă atâta zâmbet şi linişte în suflet, îmi voi aminti de Tâuz.
Lacul zânelor din Munţii Apuseni!

Vara inghetata

Daca nu v-ati saturat inca de iarna, zapada, inghet si, mai ales, daca vreti sa vedeti nemaivazutul in luna iunie mergeti pe Transfagarasan. Inca se circula numai pana la Balea Lac, trebuie sa faceti slalom printre pietrele cazute din munte, trebuie sa alergati mai repede decat ceata, sa va strecurati cu masina printre peretii de zapada inalti de 4 metri, dar toata aventura merita fiecare picatura de adrenalina. Aruncati un ochi si daca nu va convingeti... mergeti la fata locului! Neaparat cu o licoare fierbinte in termos!

PS: In penultima fotografie este chiar Balea Lac!

Foto Copyright: Iatalumea.blogspot.com, Clarisa Iordache