Iata Lumea vă doreşte La Mulţi Ani!



Un an nou cât mai frumos, mai liniştit, mai luminos şi plin de călătorii şi poveşti adunate de prin toate colţurile acestei lumi minunate vă doreşte Iată Lumea!

Dragoste, poveşti şi amintiri la Timişoara

La Timşoara, decembrie este o lună fierbinte pentru Teatrul Naţional. Se repetă intens la două noi spectacole: Sala de aşteptare (Aeroport 2) de Ştefan Caraman, în regia lui Ion-Ardeal Ieremia şi În aer de Alexandra Pâzgu, în regia lui m.chris.nedeea. În acelaşi timp, continuă repetiţiile la mega-show-ul cu care Teatrul Naţional şi Opera Naţională Română Timişoara îşi vor regala spectatorii cu ocazia sărbătorilor de iarnă: musicalul The Full Monty de Terrence McNally şi David Yazbek, în regia şi coregrafia lui Răzvan Mazilu..

Sala de aşteptare (Aeroport 2) desface nodul complicat al unei simple poveşti de dragoste începute cu un an în urmă şi reciproc refuzate, în ciuda imperativului emoţional. Acum, aceeaşi Ea şi acelaşi El, în, probabil, acelaşi aeroport, se reîntîlnesc. Ea, însoţită de iubitul ei, el alături de o altă femeie. Ce-şi mai pot spune? Să fie vorba de a doua şansă sau de trista oglindă a unei iubiri ratate? Regizorul Ion-Ardeal Ieremia dă un răspuns acestei întrebări, susţinut de actorii Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Mălina Petre şi Bogdan Spiridon. Decorul este semnat de Mihai Păcurar, costumele aparţin Dorotheei Iordănescu, iar spaţiul sonor este compus de Horea Crişovan. Premiera spectacolului va avea loc marţi, 20 decembrie 2011, de la ora 19, la Studio 5. Următoarele reprezentaţii sînt programate miercuri, 21 decembrie, joi, 12 ianuarie şi miercuri, 18 ianuarie.

Miercuri, 21 decembrie 2011, de la ora 19, în Sala 2 a Teatrului Naţional, va avea loc premiera spectacolului În aer, de Alexandra Pâzgu, în regia lui M.Chris.Nedeea. În aer este povestea unei fete, un irezistibil puzzle alcătuit din cioburi, bucăţele, fragmente de amintiri, senzaţii şi mici întîmplări care-şi găsesc sens, retroactiv. Ludic şi grav, copilul îşi explică viaţa prin comparaţii, în timp ce tînărul adult îşi conştientizează istoria personală ca un efect complex al istoriei „mari”, într-un carusel profund, vesel, tragic, infantil şi matur. În aer, piesa cu care Alexandra Pâzgu a cîştigat în 2011 Concursul Naţional de Dramaturgie, poate fi considerat „statement”-ul unei generaţii. Distribuţia îi reunește pe actorii Ana Munteanu, Alina Chelba, Mălina Manovici, Iuliana Crăescu, Sabina Bijan, Ana Maria Cojocaru (laureată a Premiului Pro Cultura Timisiensis 2011) şi Alexandru Halka. Regizorul m.chris.nedeea se află la a doua colaborare cu Teatrul Naţional, după ce, în 2007, a semnat spectacolul O viață în teatru, dedicat actorului timişorean Vladimir Jurăscu. Următoarea reprezentaţie a spectacolului va avea loc joi, 22 decembrie, respectiv marţi 17 ianuarie.

Finalul lunii va aduce publicului din Timişoara unul dintre cele mai celebre musicaluri ale ultimului deceniu: THE FULL MONTY de Terrence McNally și David Yazbek, bazat pe celebrul film produs de Fox Searchlight Pictures. Musicalul The Full Monty a avut premiera absolută în 2000, ajungînd rapid unul dintre titlurile de mare succes de pe Broadway, cu numeroase premii şi nominalizări la Tony Award, Drama Desk Award, Theatre World Award etc. Mega-producția timișoreană, colaborare a Teatrului Naţional și a Operei Naţionale, este povestea unor şomeri disperaţi care învaţă să-şi recapete respectul de sine printr-un spectacol unic de strip-tease masculin... full-monty, dus pînă la capăt. Cei şase prieteni, fiecare motivat de necazurile lui, pornesc în cea mai comică, burlescă, fascinantă aventură a vieţii lor, la capătul căreia regăsesc căldura adevăratei prietenii şi a iubirii. Acest spectacol-eveniment îi aduce la rampă pe actorii şi muzicienii Richard Balint, Ion Rizea, Matei Chioariu, Cristian Rudic, Colin Buzoianu, Victor Yila, Gabriela Popescu, Tania Popa, Andrea Tokai, Laura Avarvari, Victor Manovici, Doru Iosif, Luminița Tulgara, Mirela Puia, Daniela Bostan, Victoria Suchici-Codricel, Adrian Jivan, Valentin Ivanciuc, David Crescenzi, Benone Viziteu, Alex Hâncu. Conducerea muzicală aparţine dirijorului David Crescenzi. Decorul şi costumele sînt o creaţie a scenografului Dragoş Buhagiar. Regia şi coregrafia spectacolului sînt semnate de Răzvan Mazilu. 

Premiera va avea loc miercuri, 28 decembrie, de la ora 19, în Sala Mare a Teatrului Naţional. Următoarele reprezentaţii ale musicalului The Full Monty sînt programate sîmbătă, 7 ianuarie și duminică 8 ianuarie.

Castelul Bethlen, Sânmiclăuş - Un Phoenix în renaştere


Îţi trebuie doar câteva zeci de minute să vizitezi ce a mai rămas astăzi din opulenţa de odinioară a castelului Bethlen de la Sânmiclăuş. Cel puţin, din descrierile pe care le citeşti, mare lucru nu vei mai găsi acolo. Doar ruine. Însă, odată ajuns acolo, dincolo de vegetaţia care ascunde drumul spre castel vei descoperi un loc cu totul aparte.

Odinioară aflat în proprietatea nobiliarei familii Bethlen, castelul a fost ridicat de către Milkos Bethlen, fiul cancelarului transilvanean, Janos Bethlen. Vremuri tulburi a prins această construcţie renascentisto-barocă, ridicată între 1668-1683 pe moşia de la Sânmiclăuş. Constructorul ei, tânărul Milkos Bethlen, de altfel unul dintre apărătorii drepturilor protestanţilor în Transilvania şi unul dintre luptătorii pentru păstrarea independenţei principatului, pasionat fiind de arhitectură, şi familiarizat cu arhitectura din Utrecht şi Leyden, realizează singur planurile castelului.
Castelul nu beneficiază de o curte interioară, fiind realizat sub formă de patrulater, cu colţurile dispuse în volume care ne trimit cu gândul la planul arhitectural al castelului de la Cetatea de Baltă, o altă proprietate a familiilor Bethlen de Bethlen, Bethlen de Iktar si Haller de Hallerko. Stilul în care este realizată construcţia de la Sânmiclăuş este cel târziu renascentist, cu influenţe baroce. Milkos Bethlen aduce castelului o notă aparte prin adăugarea unei loggii pe două etaje, cu stâlpii arcadelor frumos împodobiţi. Ferestrele nu sunt deosebit de generoase însă, generos este numărul acestora, permiţând astfel fiecărui ungher din interior să fie scăldat în lumină.

Ajungând în incinta castelului, încă de la intrare te întâmpină o monumentală scară spiralată, ce se îmbină armonios cu arhitectura spaţiului. Pe măsură de păşeşti cu grijă în fiecare cameră, descoperi încet, izul veacurilor trecute. Sub tencuiala căzută distingi bolţi somptuoase realizate în stilul renascentist, stucaturi colorate, reprezentând figuri de seamă ale familiei nobiliare dar şi câteva chipuri de iobagi, iar uşile şi ferestrele te întâmpină cu ancadramente de piatră sculptate cu măiestrie. De altfel, chiar şi pe frontispiciul intrării principale mai există încă sculptat blazonul lui Milkos Bethlen.

 


Castelul a mai avut în trecut şi o fortificaţie cu zid de apărare, cinci bastioane şi un sanţ de apă dar din păcate astăzi nu se mai păstrează. Elemente baroce vin să completeze arhitectura castelului în anul 1765 când castelul beneficiază la ancadramentele ferestrelor de nişte elemente sub formă de scoică, adăugate de Franz Schweininger.

La mijlocul secolului al XIX-lea, castelul trece din proprietatea familiei Bethlen în cea a familiei Bruckenthal care îl transformă după renovare, în şcoală agricolă. La sfârşitul primului război mondial, castelul Bethlen de la Sânmiclăuş devine centru de şampanizare a IAS Jidvei. După 1989, el intră în proprietatea companiei Jidvei care intenţionează prin lucrări de restaurare să îi redea faima de odinioară.

Acum însă, la Sânmiclăuş nu te însoţeşte decât aerul de poveste al unor vremuri încărcate de frumuseţe şi istorie. Podelele loggiei se sfărâmă sub tălpi, bucăţi de ziduri stau să cadă, bârne groase îşi aşteaptă sfârşitul desprinse din tavane şi doar dacă închizi ochii îţi mai poţi imagina cât de frumos era acest castel odinioară.


Dar cum fiecare poveste tristă ar trebui să aibă un final fericit, vin vremuri bune pentru Sânmiclăuş! După ani în care a suferit în tăcere, lucrările de restaurare vor începe în curând. La mijlocul lunii septembrie, într-o după amiază superbă de toamnă, castelul de la Sânmiclăuş, scăldat în razele soarelui, forfotea de oameni care scoteau din măruntaiele lui, tot felul de materiale care nu mai puteau fi folosite. Şi dacă vorbim despre restaurare, nu putem decât să ne încredem că şi această edificiu, la fel ca cel de la Cetatea de Baltă va avea cât de curând o faţă nouă, din moment ce ambele se află în proprietatea companiei Jidvei. Şi cum castelul de la Cetatea de Baltă este astăzi unul dintre piesele de renume ale judeţului Alba şi emblema companiei Jidvei, putem spera că şi cel de la Sânmiclăuş îi va călca în curând pe urme.

Am plecat în goană de roţi de la Sânmiclăuş în după amiaza aceea. Cu siguranţă îmi trebuia mai mult răgaz să pot simţi istoria locului până în cele mai îndepărtate unghere ale sufletului. În schimb, uitându-mă în urmă, am văzut bătrânul castel renăscând din propria cenuşă...



Pentru cei care vor să ajungă acolo, deşi ar trebui să ştie că nu se vizitează castelul, fiind proprietate privată, adresa este: Strada principală, nr 68, sat Sânmiclăuş, Judeţul Alba. Cea mai apropiată localitate este Blajul, aflat la 15 km distanţă.

O galerie cu imagini realizate la mijlocul lunii septembrie a acestui an, puteti găsi aici!

PS: multumiri echipei monumenteuitate.ro pentru unele informatii legate de arhitectura castelului. Copyright-ul pentru acestea apartine in totalitate monumenteuitate.ro.

”No umăn, no crai” la Clubul Ţăranului Român


Teatrul de Artă Bucureşti vă aşteaptă şi lunea aceasta la Clubul Ţăranului, 17 octombrie de la 20:30 la spectacolul ”No umăn, no crai”, un concept teatral despre dragoste în toate felurile.

Poezie şi cântec laolaltă, spectacolul îi reuneşte pe Marius Cordoş (responsabil şi pentru regie), George Constantinescu şi Vlad Popescu, inițiați în dilematica relație de cuplu. Zis şi curs pentru începători, conceptul teatral de muzică şi poezie a colindat timp de cinci ani scenele oraşelor din țară, fiind un colaj de istorioare ritmate cu sunet de chitară, umor şi melancolie, un spectacol distractiv despre traseul complicat al unei relații amoroase; cu alte cuvinte – o comedie despre dragostea, ura, drama şi bucuria dintre femeie şi bărbat.

Preț bilet întreg/studenți: 20/15 lei
Rezervări: 0737 904 435 sau la adresa de mail: rezervari@teatruldearta.ro
Adresă: În incinta Muzeului Ţăranului, intrare Sos. Kisseleff

Jidvei – Povestea unei licori cu suflet


La Jidvei culesul viilor este în toi. De două săptămâni oamenii nu mai prididesc cu munca, pe dealuri şi prin cramă. Se culege non stop, ziua manual, noaptea automat şi producţia nu stă în loc. A fost un an bun, spun angajaţii companiei Jidvei. A fost un an rodnic dar, din anumite puncte de vedere, nu a fost cu nimic deosebit faţă de alţi ani.
  

Şi asta pentru că, acolo la Jidvei, anumite lucruri, cum ar fi ajutorul pe care îl primesc oamenii din partea companiei, au intrat deja în obişnuinţă. Sunt 12 ani decând firma a fost preluată de actualii patroni, Claudiu şi Liviu Necşulescu. Şi, de peste un deceniu, aceşti oameni se îngrijesc nu numai de producţia de vin, care adună de la an la an numeroase premii naţionale şi intenaţionale, ci şi de destinele angajaţilor lor.

Am întâlnit în localitatea cu nume predestinat de licoare aromată, o mulţime de oameni mulţumiţi. Şi asta pentru că în fiecare zi pot să pună pe masă, pâinea cea de toate zilele. De mai bine de zece ani, niciun angajat al companiei nu a mai cumpărat pâine. Societatea pentru care lucrează a construit o brutărie şi oferă zilnic, celor care lucrează aici, câte o pâine de 1,5kg.

Mergând la pas prin localitatea Jidvei, în poarta fiecărei case întâlneşti poveştile unor oameni simpli. Unora, compania le-a refăcut casele. Altora, le-au fost salvate vieţile. Şi majoritatea au fost ajutaţi să-şi termine studiile. Unii studiază horticultura acum, urmând ca la terminarea facultăţii să fie angajaţi în domeniu, chiar la Jidvei. 


  
Începutul nu a fost deloc uşor pentru cei care au preluat în 1999 compania Jidvei. Orgoliile şi anumite interese au făcut ca, într-o noapte, o mulţime de butoaie preţioase să fie sparte sau găurite, pentru ca mucegaiul să le pătrundă şi să nu mai fie folosite. Făptaşii au fost prinşi şi judecaţi. Unii dintre ei şi astăzi sunt încă în spatele gratiilor. Însă acest prejudiciu a fost încă un imbold pentru companie. Butoaiele care nu au mai putut fi folosite au fost dăruite localnicilor din comună, drept lemne de foc. Multe familii sărace au primit atunci câte o remorcă cu lemne pentru iarnă. Şi încă o dată, oamenii din Jidvei şi-au putut vedea dorinţele împlinite...

La şcoala vieţii...

Viitorul multora dintre cei care locuiesc în Jidvei este trasat şi asigurat încă de pe băncile grădiniţelor şi ale şcolilor. 854 de copii beneficiază astăzi de două grădiniţe cu program prelungit şi de şcoli dotate cu echipamentele necesare studiului. În consiliul de administraţie al şcolii din Jidvei este un reprezentant al societăţii, care, în permanenţă se interesează de cele trebuincioase copiilor. Fie că este vorba despre reparaţiile clădirilor, sau diferite obiecte pentru laboratoare, calculatoare sau chiar hrană pentru cei mici, toate le sunt puse la dispoziţie, pentru ca mai târziu, aceşti copii să-şi poată aduce aportul şi ajutorul în societate.
  

Nici la liceu lucrurile nu stau diferit. Fiind unul dintre liceele cu profil tehnologic, cei care studiază acolo au posibilitatea de a face practică chiar în cadrul societăţii, pentru ca, la final, după ce îşi iau diploma de bacalaureat, aceşti elevi să aibă deja o specializare: cea de tehnician horticultor.

Un destin ţinut sub observaţie, merge însă mai departe pe băncile facultăţii şi mai apoi, în viaţă. Aşa se face că, în fiecare an, o mulţime de tineri merg la facultate ajutaţi de cei din conducerea companiei. Sunt tineri fără prea mari posibilităţi financiare, dar care însă, îşi doresc să studieze, să muncească şi să aibă o carieră. 


Unii poate au trecut demult de vârsta studiului, aşa cum este Ion Mărginean, care lucrează ca agent de pază, dar care studiază horticultura la Cluj Napoca. Este unul dintre oamenii care, odată ce va absolvi facultatea va avea o şansă la un trai mai bun şi un loc de muncă în cadrul companiei. 


Şi cum educaţia şi cultura merg mână în mână, de la şcoală, trecem obligatoriu şi pe la bibliotecă, unde bibliotecara comunei a reuşit să strângă cu ajutorul Primăriei şi al localnicilor tot felul de materiale care sunt de mare ajutor celor care vor sa afle cât mai mult despre comuna Jidvei si istoricul ei de peste 700 de ani. Cu migală a pus cap la cap toate informaţiile şi astfel s-a născut o monografie a acestei comune, intitulată “Jidvei 700”, scrisă chiar de Puiu Lenuţa, cea care are în grijă atât biblioteca comunei cât şi expoziţia etnografică, şi care a văzut lumina tiparului în 2009.

... Şi pentru sufletele lor...

O vorbă veche spune că omul bun se vede după chip, dar mai ales după fapte. În comuna Jidvei, trebuie doar să priveşti cu atenţie totul şi vei vedea cum faptele unor oameni mari, vorbesc de la sine. Vechile case săseşti sunt îngrijite şi păstrate în bună stare, grădinile lucrate, drumul vinului asfaltat, şi de peste tot, parcă poţi vedea aievea veşnicia născută la sat, dupa cum spunea Lucian Blaga. 

  

La pas cu toamna prin comuna Jidvei, am întâlnit şi nişte lăcaşuri sfinte. Unul dintre ele este chiar biserica ortodoxă, ridicată aproape din temelii de către conducerea societăţii. Smerenia îi împiedică să povestească despre aceste acţiuni. Dar oamenii din comună ştiu, că fără acest ajutor, biserica cea veche ar fi fost mult prea neîncăpătoare pentru toţi cei care trăiesc azi în Jidvei. Astăzi însă, construcţia cea nouă adăposteşte paşii dar şi rugile oricărui om care vrea să poposească preţ de câteva clipe, în rugăciune.

O duminică caldă de toamnă ne-a adus în această biserică, chiar în timpul slujbei. Printre rugile preotului, din ochii credincioşilor se înălţau gânduri. Unii poate primiseră un loc de muncă, alţii poate chiar o viaţă nouă. Bătrânii, cu ochii în pământ, se rugau în taină. Şi nimănui îi va fi dat să afle vreodată, adevărata dimensiune a rugăciunilor lor. Numai zidurile acestea grele şi-nalte vor povesti peste vreme, despre nişte oameni simpli, despre un loc binecuvântat şi istoria lui. 



Şi cum credinţa nu este împărţită de vreun cult, biserica greco-catolică din Jidvei, păstorită de Roşca Ioan a fost şi ea ajutată în repetate rânduri la ridicarea actualului lăcaş, într-un timp record. Acum, rând pe rând, în dimineaţa însorită de duminică, pe băncile din biserică se aşează în tăcere, suflete şi rugăciuni. 

  

Simbol pentru judeţul Alba

Nu numai oamenii vorbesc despre Jidvei, ci şi licoarea aromată, dulceagul vin produs aici. Astfel, în localitatea Cetatea de Baltă, într-un castel baroc de poveste, ce odată a aparţinut familiei Bethlen Haller se degustă astăzi preţioasele licori de Jidvei. Le vezi cum se odihnesc în pivniţa uitată de vreme, pe rafturi, în sticle prăfuite, picurându-ţi peste simţuri, aroma viilor îngreunate de roadele ciorchinilor. Deşi funcţionează încă cu circuit închis, castelul Bethlen Haller atrage an de an o mulţime de vizitatori, datorită degustărilor dar şi impunătoarei imagini care, este de altfel şi emblema Jidvei. 



Însă Jidvei este mai mult decât o marcă de vinuri. Este principalul organizator al festivalului “Strugurele de Aur”, ajuns deja la cea de-a unsprezecea ediţie, unul dintre principalii operatori economici ai judeţului, care asigură localnicilor peste 2000 de locuri de muncă, dar şi unul dintre cei mai importanţi factori de promovare turistică din zonă, trasând pe vestita vale a Târnavelor, “Drumul Vinului”, dar şi al istoriei.

 
Importanta acestui agent economic în judeţul Alba este recunoscută şi de reprezentantul Consiliului Judeţean Alba, vicepreşedintele Alin Cucui, care apreciază aportul pe care societatea Jidvei îl aduce atât în viaţa economică, cât şi social-educaţională şi spirituală a judeţului, precum şi acţiunile de dezvoltare economică atât ale comunei Jidvei cât şi ale celorlalte localităţi din zona Târnavelor. 
  

Se lasă seara pe uliţele din Jidvei. O linişte nefirească cuprinde locul. Timpul tace, ochii caselor se îngreunează sub mantia nopţii. Numai în crama Jidvei porţile nu sunt închise. Aici, o “armată” de oameni încă lucrează. E miezul toamnei şi producţia în toi. A fost încă un an bun pentru Jidvei. Cuminţi, preţioasele licori îmbuteliate, iau drumul magazinelor. Se aşează apoi tăcute la mese, vorbind cu tâlc numai celor care le cunoaşte în amănunt, adevărata istorie. Nu, licorile de la Jidvei nu sunt simple vinuri. Sunt, dincolo de toate, poveşti îmbuteliate, scurte lecţii de viaţă şi preţuire efervescentă, a unor valori ce sfidează viteza secolului în care trăim: omenie, smerenie, respect şi armonie!

 

A început Tea & Coffee Festival!


A treia ediţie a Festivalului Ceaiului şi Cafelei – Tea&Coffee Festival - a început astăzi în Capitală. Până pe 18 septembrie, împătimiţii cafelei dar şi ai ceaiurilor aromate vor putea participa la  o serie de manifestări şi spectacole în ceainării şi cafenele bucureştene precum şi o expoziţie de ceai, cafea şi accesorii, care se va desfăşura, între 16 şi 18 septembrie, la Sala Dalles (Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 18).  Evenimentul va avea în prim plan şi noile tendinţe practicate, în ţările cu tradiţie, în ceea ce priveşte prepararea şi prezentarea unor băuturi din ceai şi cafea. 

Printre manifestările care vor avea loc în cadrul festivalului, între 12 şi 18 septembrie a.c., se numără: concerte, workshop-uri şi ceremonii de servire a ceaiului şi cafelei, practicate în: Japonia, Anglia, India, Brazilia, Turcia şi Argentina.

Locaţiile acestor evenimente, cu iz de ceai şi cafea, reunite sub numele Tea&Coffee Festival sunt: Ceai La Vlaicu (str. Aurel Vlaicu nr. 47), Grădina Verona – Cărtureşti (str. Pictor Arthur Verona nr. 13-15), Cafepedia Romană (str. Pictor Verona nr. 2), Serendipity (str. Dubrava Roşie nr. 12), Ceainăria Rendez-Vous Ambiance (Calea Floreasca nr. 102), Cafeneaua Dalles (Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18) şi Godot Café –Teatru (Str. Blănari nr. 14).

EXPOZIŢIE DE CEAI, CAFEA ŞI ACCESORII, în centrul Capitalei

TEA& COFFE Festival 2011 se va încheia printr-o expoziţie desfăşurată la Sala Dalles între 16 şi 18 septembrie şi care va aduce în atenţia publicului diverse sortimente, produse şi accesorii folosite la prepararea şi servirea ceaiului şi cafelei.

Un bărbat şi mai multe femei


Teatrul de Artă București prezintă un ultim spectacol din Stagiunea de Vară ”teatru pe răcoare” de la Ceainăria Cinci și vă invită duminică, 4 septembrie de la ora 21, la comedia ”Un bărbat și mai multe femei” – cu Paula Chirilă și George Constantinescu, în regia lui Bogdan Hușanu.

Piesa abordează relaţia dintre bărbat și femeie, problema veșnică a superiorităţii unuia dintre sexe, prezentând relaţia conflictuală care se naște din stările oscilante ale femeii. Fiinţă necunoscută bărbatului, femeia nu poate fi deslușită nici de cea mai logică minte, în definitiv înnebunind bărbatul prin iubire, cu nerăbdarea ei, sau pur și simplu prin nervi.

Gavrunski, personajul masculin, ajunge să cunoască de-a lungul piesei mai multe tipuri de femei – înger, autoritară, disperată, victimă, femeia-paznic, femeia exaltată, acestea reprezentând norocul și ghinionul din viaţa lui.

Cum să devii dintr-un timid, un mare cuceritor de femei? Cât de mare este preţul pe care trebuie să-l plătești pentru a provoca suspinele lor? Află dintr-Un bărbat și mai multe femei.

Text: Leonid Zorin
Distribuţie: Paula Chirilă, George Constantinescu
Regie: Bogdan Hușanu

Preţ bilet întreg/studenţi: 20/15 lei, sau 15/10 lei până în seara spectacolului. Biletele se găsesc la Ceainăria Cinci 

Adresă: Str. Olimpului, nr.13 . Rezervări: 0734 847 594

Pam Pam



Teatrul de Artă Bucureşti vă invită și în această duminică, 28 august, la spectacolul ”Pam Pam” cu George Constantinescu, de la ora 21 la Ceainăria Cinci.

Teatru vechi pe timpuri noi. O comedie scrisă acum 80 de Constantin Tănase despre România de atunci şi de acum. Surprinzător, aceeaşi. Interpretat de actorul George Constantinescu și regizat de Bogdan Hușanu, spectacolul ”Pam Pam” prezintă un monolog umoristic despre situația deplorabilă a ţării şi implicit a sa, amară pe alocuri, dar plină de adevăruri.

Text: Constantin Tănase
Distribuţie: George Constantinescu
Regie: Bogdan Huşanu

Preţul unui bilet întreg/studenți: 15/10 lei. Rezervările se fac la numărul de telefon 0734847594

Sarmizegetusa în imagini - expoziţie foto semnată Clarisa Iordache şi Bogdan Manea





În perioada 27-28 august, parcul Grădina Icoanei din Bucureşti va găzdui evenimentul Grădina cu artişti, la care vor lua parte diferiţi împătimiţi ai obiectelor realizate manual, pictori, olari, fotografi, dansatori pe ritmuri irlandeze, jongleri şi chiar maseuri!

În cadrul acestui eveniment, va avea loc şi expozitia tematică Sarmizegetusa Regia în imagini, realizată de Clarisa Iordache, în colaborare cu fotograful Bogdan Manea. Fotografiile prezente în expoziţie sunt realizate de cei doi pe parcursul ultimilor şapte ani, în incinta sacră a celebrei cetăţi dacice.


Toate fotografiile vor fi însoţite de versuri semnate tot Clarisa Iordache, majoritatea regăsindu-se în volumul "De Sabie şi Neam" ce va putea fi cumpărat în cadrul evenimentului, împreună cu fotografiile din expoziţie.


Expoziţia dedicată Sarmizegetusei Regia îşi propune sensibilizarea publicului larg în ceea ce priveşte conservarea şi protejarea uneia din cele mai importante cetăţi dacice care fac obiectul patrimoniului mondial UNESCO, precum şi prezentarea unor aspecte ale zonei sacre, în diferite ipostaze, aşa cum au fost surprinse de cei doi fotografi. Mai mult, fotografiile realizate la Sarmizegetusa Regia reprezintă o dovadă de necontestat,  a felului în care arătau vestigiile dacice între anii 2004-2011. Instantaneele surprinse vor râmane astfel mărturii vii pentru cei care poate, în urma distrugerilor succesive ce au loc anual în aceasta zonă, nu vor mai avea ocazia sa afle cum arăta Sarmizegetusa Regia odinioară.



Aşadar, între 27-28 august, parcul Grădina Icoanei vă aşteaptă la Grădina cu artişti să vă destindeţi făcând o incursiune fotografică la Sarmizegetusa Regia, să vă cumpăraţi tot felul de accesorii realizate manual, să dansaţi desculţi in iarbă şi să petreceţi alături de noi, ultimul week-end ale acestei veri!

Gradina cu artisti - editia de vara





Deja e regula! Daca este vara, este si Gradina cu artisti, un binecunoscut eveniment de-acum, la care vor participa aceia care au ceva de spus in materie de arta.


Asadar, intre 27-28 august va asteptam cu mic cu mare in parcul Gradina Icoanei din Bucuresti, la o intalnire de taina in care vom invata impreuna sa confectionam tot felul de accesorii hand-made din materiale reciclate, ne vom plimba cu bicicletele, vom dansa in stil irlandez pana ne vor obosi picioarele, iar atunci, ne vom relaxa in spatiul destinat plimbarilor "desculte" in natura, vom picta si ne vom delecta simturile cu fotografii si versuri. Si, daca tot nu v-am convins, aflati ca cei mici vor rade copios la jongleriile din cadrul Gradinii, iar cei mari isi pot lasa grijile la cosul de gunoi, deoarece Gradina cu artisti au adus si maseuri pentru voi! 


Si pentru ca tot este un eveniment care promoveaza obiectele hand-made, cu siguranta nu veti pleca cu mana goala din Gradina deoarece organizatorii au adunat o multime de artisti realizatori de bijuterii hand made si alte accesorii.


Intrarea este libera, iar marea intrunire va avea loc asa cum spuneam, in ultimul week-end al lui Gustar, intre orele 11-20. Ne intalnim asadar la Gradina, pentru un week-end plin de distractii si relaxare!

"Insomniacii" la Teatrul de Arta Bucuresti





Teatrul de Artă Bucureşti continuă seria de spectacole de teatru pe răcoare la Ceainăria Cinci şi prezintă joi, 18 august de la ora 21, comedia ”Insomniacii” scrisă de Mimi Brănescu, în regia lui Sorin Militaru. 

Distribuţia îi reuneşte pe Liviu Cheloiu, George Constantinescu şi Grigore Marin – trei nebuni care se întâlnesc noaptea în parc, pentru că la fel ca mulți dintre noi, suferă de insomnie. Dorinţa ieşirii din anonimat, din banalitatea vieţii şi a condiției umane dramatice, îi coduc la o serie de aberaţii născute din gânduri revelatoare şi rătăciri în absurd, într-un dialog amuzant despre... povestea lui Harap-Alb, extratereştrii, oameni-păianjeni, descoperiri şi alte asemenea. 


Insomniacii este o comedie delicioasă ce ridică un discret semn de întrebare asupra aberațiilor umane pe care le poate crea Sistemul.

Preţul unui bilet întreg este de 15 lei, iar pentru studenţi, de 10 lei (până în seara spectacolului) sau 20/15 lei joi seara.

Lumea saşilor de peste munţi

Aud mereu că, îndată ce treci munţii, parcă dincolo de ei trăiesc altfel de oameni. Mulţi spun că ardelenii sunt altfel. Altfel decât ce? Sau decât cine? Nu ştie nimeni exact în ce fel sunt altfel ardelenii, dar, cu toţii ştim că sunt aşa. Şi cum altfel ar putea fi, niste oameni, strănepoţii saşilor de altădată? Cum altfel ar putea fi românii care, vreme de mai bine de 800 de ani, au trăit, au luptat, au râs şi au plâns, au construit şi au suferit alături de saşi, secui şi unguri? S-au bătut între ei, s-au şi urât unii pe alţii, dar, dincolo de vreme, au rămas alături. Poate au uitat mai mult sau mai puţin vechile răni, dar cert este că astăzi, ori de câte ori treci munţii, întâlneşti altfel de oameni. 


Nimeni nu ştie ce i-a ţinut împreună atâta amar de vreme. Fiecare spune în felul său, cu dovezi palpabile că el are dreptul să fie acolo, pentru că, vreme de secole la rând, Ardealul a fost al lui. Toţi au dreptate. Pentru că astăzi, tot împreună sunt, Ardealul îi învaţă, ca odinioară Ştefan cel Mare, pe moldovenii săi: Ardealul nu este un pământ care să se împartă între oameni. Ardealul este al fiecăruia, după potriva hărniciei şi după înţelepciunea cu care îl lasă nepoţilor săi. Aşa am înţeles, ori de câte ori am trecut munţii, că Ardealul mi-a fost lăsat şi mie. Cu durerile lui, cu legendele şi tumultoasa istorie, Ardealul mi-a fost lăsat şi mie de către înaintaşi. Sângele meu nu este un amalgam nici de unguri, nici de saşi, nici de secui. Sunt munteancă venită din Regatul de odinioară al lui Mihai. Şi totuşi, cum am trecut munţii, am simtit că sângele meu rezonează cu acei oameni altfel. Şi astfel, am ajuns să le aflu năzuinţele, tristeţile, pribegiile, micile bucurii, traiul de zi cu zi şi să înţeleg de ce sunt altfel. 

Până anul acesta nu ştiam despre saşi mai mult decât oricare alt om care învaţă la istorie că... au trecut odinioară şi ei pe aici. Nu, ei nu au trecut pe aici... Saşii au stat aici încă de la mijlocul secolului al XII-lea când regele Geza al II-lea a început colonizarea lor, invocând raţiuni economice. Saşii şi-au clădit case aici. Şi şcoli. În fiecare comună săsească întâlneai câte o şcoală, în nişte vremuri în care învăţătura era la mare preţ. Saşii şi-au clădit aici biserici, după cum erau învăţaţi în îndepărtata Germanie de atunci. Mai târziu le-au şi fortificat, ridicând astfel adevărate redute în faţa duşmanilor. De-a lungul veacurilor, saşii au avut diferite privilegii, fiind puşi în funcţii înalte şi importante. La 1848, în timpul revoluţiei, unii saşi au sprijinit intelectualii români de la acea vreme pentru a obţine drepturi politice. Da, saşii au luptat alături de români şi pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă la 1918. În vremea comunistă, saşii au fost deportaţi în număr mare în Uniunea Sovietică şi Bărăgan. Puţinii rămaşi aici, au început să plece înapoi în Germania după 1989. Şi, an de an apoi, în perioada verii, saşii plecaţi revin în Ardeal să-şi revadă locurile în care au trăit, ei şi strămoşii lor, vreme de mai bine de opt veacuri. Nu, nu este corect să-i numim Sommersachen (saşi de vară) aşa cum o fac majoritatea. Mai degrabă i-am numi pribegi, pe cei care au fost scoşi din casele lor şi obligaţi să se întoarcă în Germania.


Astăzi se uită cu tristeţe la casele lor, locuite unele de rromi. Se uită cu tristeţe la bisericile pe care le-au ridicat cu trudă şi le-au îngrijit opt sute de ani. Majoritatea stau să cadă. Lumea nu-i mai înţelege pe uliţele satelor de unde acum 20 de ani au plecat. Majoritatea însă, înţeleg şi româneşte. Locuitorii caselor lor se uită astăzi cu uimire la ei. Poate unii erau copii când au plecat saşii. Poate că nici nu erau născuţi la vremea aceea. Cei mai mulţi însă ştiu doar poveşti despre saşi, auzite la gura sobei de la bunici. 
Saşii intră astăzi în muzee care se presupune că le reprezintă cultura şi istoria. Unele chiar o fac. Şi întâlnesc acolo, obiecte, unelte, cămeşi, costume, coajoace şi războaie de ţesut care odinioară le aparţineau. Fuseseră ale lor, poate lăsate din moşi strămoşi. Le îmbogăţiseră zilele, le aduceau venituri, se ţeseau poveşti în jurul lor. Astăzi, sunt toate învelite în tăcere, în muzee. Le putem spune saşi de vară celor care au cosntruit, punând piatră lângă piatră, ulucă lângă ulucă o bună parte din sateleşi oraşele Transilvaniei şi care mai apoi, le-au lăsat cu lacrimi în ochi în urmă? Cu siguranţă nu. Cine sunt saşii de vară, dacă nu cei scoşi din casele lor şi care anual, bat sute de kilometri să şi le revadă? Cine sunt aceia la care noi, turişti în satele lor, în casele şi bisericile lor, ne uităm cu uimire, judecându-i cu micimea măsurii neştiinţei? Poate îi întâlnim atunci când, ne minunăm la vederea înaltelor ziduri ale bisericilor lor. Poate trecem nepăsători pe lângă ei, când batem potecile pietruite ale satelor cu porţi înalte, până la ferecătura norilor. Poate nu le înţelegem limba. Dar astăzi, ne plimbăm alături de ei, prin locurile care odinioară le-au aparţinut. Ei le-au muncit. Ei au râs, ei au suferit, ei au trudit şi au construit pentru ele. Braşovul, Sighişoara, Sibiul şi multe altele asemenea lor, sunt operele saşilor. Şi între porţile de piatră ale munţilor există sute de sate care odată, forfoteau de saşi. 
Astăzi, cu mare noroc, îi mai întâlneşti în spatele unor porţi bine ferecate, pe saşii care s-au încăpăţânat, asemenea unor adevăraţi români, sa-şi lase vetrele. Sunt bătrâni, uitaţi de vreme. Mâinile le sunt crăpate, la fel ca scoarţa cea groasă a pământului pe care l-au lucrat o viaţă. Picioarele, ajutate de toiege, abia mai duc povara anilor, duminica la liturgii. Ochii le sunt trişti, împovăraţi de prea multe lacrimi. Au pierdut rude. Copii, fraţi, surori şi părinţi. Au pierdut agoniseli de o viaţă, pământuri şi case. Dar au refuzat să plece. Cineva trebuia să spună mai departe, turiştilor de azi, poveştile lor. 


Aşa au rămas aici. Nimic nu-i deosebeşte astăzi de români sau unguri. Doar ochii cei trişti păstrează în ei licărirea albastră a mândrilor şi ordonaţilor saşi. Şi casele lor...Casele acelea, înşirate una după alta, văruite în culori vii, aşezate într-o militărească ordine. Ce se întâmplă dincolo de porţile lor înalte, numai ei ştiu. Câte rugăciuni înalţă? Câte lacrimi mai udă pământul lor? Câte gânduri se îndreaptă din spatele porţilor, către cei duşi în Germania? Nimeni nu ştie. Cum nimeni nu ştie exact, ce-i aduce an de an inapoi, pe cei cărora unii le spun cu atâta uşurinţă Sommersachen. Nu sunt deloc saşi de vară. Sunt dovada încă vie a legăturii atât de trainice pe care omul, indiferent de naţionalitate, o construieşte cu pământul. Iar când pământul acesta este chiar mult încercatul Ardeal, atunci răspunsul este simplu.

Femeile lor, aprige şi straşnice mânuitoare atât a uneltelor de câmp cât şi a celor mai fine ţesături, nu prididesc în faţa oaspeţilor. Îţi pun în faţă, pe mese lungi şi frumos împodobite, blide cu dulceţuri, gemuri şi meşteşugite ciupercării, zacuşti aromate, supe gustoase sau cozonaci pufoşi cu bucăţi de ciocolată, încât nu mai reuşeşti în faţa atâtor bunătăţi sa-ţi mai pui întrebarea care e mâncarea tradiţională şi care a fost îmbogăţită de saşi prin priceperea lor? 

Iar casele, atât de ordonate, cu uşi joase şi fereste cu obloane, cu ştergare frumos lucrate, împodobite cu atât de preţioasa limbă germană din cărţile lor sfinte... casele în care găseşti paturi cu sertare, ca toată familia să stea laolaltă, lucrături din lână groasă, pălării şi şoşoni de pâslă, toate îţi amintesc astăzi de o comunitate şi nişte tradiţii pe cale de dispariţie. În pivniţele saşilor găseşti azi rachiu de soi şi licori dulcegi, uneori uşor înţepătoare, la mare căutare. Chiar cu toate poverile lor în spate, saşii ştiu la fel de bine să fie ospitalieri ca şi românii. Şi nu, ospitalitatea nu este o caracteristică a românilor, după cum vedem. Este doar trăsătura unui om bun la suflet, care ştie să se gândească şi la alţii, nu numai la el. 

Au trăit atâta amar de vreme laolaltă cu românii sau ungurii. Au învăţat să meargă mai departe indiferent de probleme, dar nu au uitat nimic din istoria lor. Şi doar cei puţini rămaşi aici o mai pot povesti. Aşa că, atunci când îi mai întâlniţi pe turiştii germani, nu-i mai ocoliţi şi nu le mai spuneţi saşi de vară. Căci aici, între munţi este casa lor, aşa cum este şi a multor altor români sau unguri. Nu le mai aruncaţi priviri iscoditoare şi pline de trufie. Căci fără ei, nu am fi avut azi nici Sibiu, nici Sighişoara, nici Sebeş, nici Bistriţa, nici Cluj sau Mediaş. Întrebaţi-i de vieţile lor de aici, de casele şi bisericile lor, de mormintele în care au fost puşi întru odihnă cei care nu au mai părăsit nicicând această ţară. Întrebaţi-i pe ei dacă sunt doar saşi de vară. Pentru că sigur, nu ştim multe despre ei. 

Aceştia sunt o parte din oamenii altfel de peste munţi. Sunt cei care, acum două decenii şi mai bine, au fost alungaţi din istoria noastră. Şi din casele lor. Şi din vieţile pe care şi le-au croit aici, vreme de opt sute de ani. De ce sunt altfel oamenii de peste munţi? Eu ştiu. Dar vă las să îi întrebaţi pe ei. Atunci când le vizitaţi bisericile fortificate. Când vă plimbaţi pe uliţele satelor lor. Când le ascultaţi poveştile, păşind pragurile caselor, asezându-vă cu respect şi bunăvoinţă, la mesele lor.

Despre Cârţa şi Cistercieni, cu Reger Michael


Se spune că omul sfinţeşte locul. Ce se întămplă oare când un astfel de om, îşi dedică viaţa unui loc deja sfânt? Păi cum ce? Apar poveştile. Aşa am descoperit de curând, povestea Abaţiei Cisterciene de la Cârţa. Prin ochii lui Reger Michael, preotul paroh al bisericii, devenită azi, evanghelică.

L-am întâlnit pe Reger Michael într-un week-end, acum mai bine de o lună. Îmi amintea de legendarii uriaşi care, în vremuri de demult, stăpâneau şi ţinuturile noastre. Însă Reger Michael nu este nici uriaş şi, nici vreun urmaş de-al lor. Este doar un preot care ştie multe despre Cârţa şi ai săi călugări cistercieni. Ţine cheile Cârţei şi de 16 ani o păzeşte şi o păstrează cu sfinţenie. Cârţa este împărăţia lui Reger Michael şi, de la an la an, a făcut din ea, un loc ce vorbeşte de la sine celor care au urechi să o asculte. Iar Cârţa vorbeşte. Despre un trecut învăluit deopotrivă în istorie şi mister, despre nişte călugări veniti aici tocmai din Franţa şi despre uimitoarea mostenire lăsată nouă de cistercieni.


Aşa se face că, aceşti cistercieni, înfiinţaţi ca ordin reformat în jurul anului 1098 în Franţa, de unii dintre călugării mănăstirii benedictine Citeaux şi-au luat sub jurământ angajamentul să respecte regula Sf. Benedict: orat et laborat (roaga-te şi munceşte). Totodată ei ţineau cu stricteţe cele trei jurâminte: castitate, sărăcie şi ascultare.


În ţara noastră, cistercienii au ajuns în jurul anului 1100 şi s-au aşezat între Valea Neagră şi Valea Racilor, pe malul stâng al Oltului (Terra luata de la valahi) cum o numeau ei. În acest perimetru, cistercienii au înfiinţat două mănăstiri: una la Igriş, în jud. Timiş, distrusă complet la invazia tătară de la 1241 şi unde funcţiona prima bibliotecă cunoscută pe teritoriul ţării noastre. Cea de-a doua abaţie construită de călugării cistercieni a fost la Cârţa, ridicată între 1205-1206, în timpul regelui Ungar Andrei al II-lea. 


Cistercienii construiau aceste lăcaşuri de rugăciune numai pe locuri mlăştinoase, fiind recunoscuţi pentru abilitatea lor de a ridica, în locuri nepopulate şi dificile, adevărate opere arhitecturale, în vreme ce, călugării benedictini preferau dealurile şi munţii. De altfel, şi numele ordinului cistercian provine de la latinescul cistercium, care înseamna puf sau papură.

Monopolul cistercienilor de la Cârţa 



La Cârţa, cistercienii au avut grijă ca în scurt timp, abaţia să devină un centru important, fiind mai tot timpul în vizorul regalităţii ungare. Aşa se face că, abaţia ajuta financiar pe cei care duceau diferite războaie şi, dacă nu-şi mai putea recupera banii, primeau în schimb câte o bucată de pământ. Drept urmare, au ajuns în timp să stăpânească 10 sate din împrejurimi.

La Cârţa, actualul pârâiaş care trece chiar prin curtea bisericii, îzvorăşte din spatele ei, unde în trecut era un heleşteu şi, trece mai departe peste Pârâul Morii. Un braţ al acestui pârâiaş trecea direct prim bucătăria cistercienilor, facilitând accesul la apă. După aproximativ 50–60 de ani de la stabilirea lor aici, cistercienii au primit dreptul de la regalitatea ungurească să sape un canal şi să-şi construiască moară. Astfel, nimeni în afară de ei, din toate cele 10 sate nu avea dreptul să cosntruiască mori. Şi asa, cum au început să deţină monopolul, au săpat un canal cu ecluze, iar cei care doreau să macine grânele, trebuiau să le plătească cistercienilor taxe. Sistemul era atât de bine pus la punct, încât, indiferent că era secetă sau iarnă, călugării deschideu ecluzele şi puteau măcina în voie, indiferent de anotimp sau condiţiile meteorologice.

Satele din jurul Cârţei sunt toate sate româneşti pe malul stâng al Oltului. Aşa erau şi atunci. Pe saşi, cistercienii i-au adus de pe partea dreaptă a Oltului, spunându-le că, ei nu lucrează cu aceşti schismatici, având nevoie de catolici. Odată ajunşi saşii aici, i-au legat de glie. Satul Cârţa a fost iobâgit de abaţie şi călugării ei până la închiderea abaţiei, de către regele Matia Corvin, la 27.02.1474. După această dată, Sibiul a preluat toate cele 10 sate în subordine, până la 1848.

Cum trăiau cistercienii la Cârţa
Cistercienii duceau o viaţă austeră, în post şi rugăciune. Prima slujbă începea la ora 3 a.m., iar ultima era la ora 21 p.m. Între ora 21 p.m şi 3 a.m, călugării se puteau odihni. Mai exista o slujbă şi la miezul nopţii, însă la aceasta participau numai anumiţi călugări. La ora 3a.m, cistercienii coborau din dormitoarele de la etaj, unde nu aveau voie să vorbească, direct în interiorul mănăstirii, pe o scară lungă. Fraţii laici, converşii, folosiţi la diverse munci precum lucrul câmpului, la cariera de piatră sau la căratul sacilor din moară, mâncau şi dormeau separat. Aceştia, spre deosebire de călugării cistercieni, aveau o altă intrare în biserică şi puteau mânca orice fel de carne, în vreme ce călugării consumau numai peşte. 

Cistercienii purtau robe lungi, colorate în alb şi negru. Ei erau cunoscuţi drept mari consumatori de vin. Au adus cu ei din Burgundia viţa de vie, pe care au altoit-o cu cea autohtonă. Există documente conform cărora un călugăr consuma între 5-7 litri de vin pe zi. Licoarea bahică produsa la Cârţa era îndrăgită şi căutată la acea vreme. Cunoscuţi sunt şi castelanii de la Rupea, care, în drumurile lor spre Mediaş, treceau prin Cârţa şi nu plecau mai departe decât la golirea pivniţei.

Semnul distinctiv al ordinului cistercian este toiagul păstoresc, cu crucea la bază. Toiagul este defapt o cârjă folosită pentru a recupera oile rătăcite şi a le alătura turmei. Ea simbolizează ideea de a nu uita că fiecare dintre noi putem avea la un moment dat, momente de rătăcire, iar Iisus Hristos este acolo, pentru noi, prin simbolul crucii, pentru a ne readuce pe calea cea dreaptă.

Slujbele la Cârţa de azi
Am mai aflat de la preotul Reger Michael şi cum se desfăşoară astăzi anumite ritualuri legate de unele dintre cele mai importante momente ale vieţii. La împărtăşanie de exemplu vin mai întâi bărbaţii, în ordine descrescătoare, de la cel mai în vârstă, până la ce mai tânăr. Cel mai tânăr are 14 ani, până la această vârstă fiindu-le interzis copiilor să se impărtăşească. La vârsta de 14 ani, copii sunt confirmaţi, ei dovedind că ştiu să spună Crezul. După bărbaţi, vin la împărtăşanie soţia preotului şi mai apoi, restul femeilor. Toţi, atunci când se împărtăşesc înconjoară altarul întrând prin spatele lui prin partea din stânga, şi ieşind prin partea dreaptă.

Preotul se împărtăşeşte de către episcop care, chiar dacă este laic are dreptul să îl împărtăşească. Se împărtăşesc cu azima, care în trecut era făcută cu ajutorul unor forme de fier, în care se punea puţin ulei şi aluat, dupa care se cocea. Bănuţii de azimă rezultaţi erau imprimaţi cu semnul cistercienilor, simbolul mielului, Hristos pe cruce şi potirul. Azima cea mare se folosea pentru împărtăşirea călugărilor cistercieni, iar cea mică, pentru laici. Vezi aici simbolurile de pe azimă şi instrumentul destinat coacerii. Azima se dă la începutul adventului (înaintea Crăciunului), la începutul postului mare, în ziua de Florii, în prima duminică din luna iulie şi de Ziua Recoltei.


Spovedania evangheliştilor este colectivă. Există mai multe formule de spovedanie şi, în funcţie de faza anului bisericesc în care se află se alege una dintre ele. Anul bisericesc evanghelic începe cu patru săptămâni înaintea Crăciunului (advent). Preotul rosteşte: “Aşa credeţi? Aşa să vi se întâmple”. Dacă însă cineva are nevoie de spovedanie individuală, se poate adresa oricând preotului.

Cât priveşte înmormântarea, am aflat de la Reger Michael că, în şase localităţi există şase datini diferite. Rămâne să le cercetez mai îndeaproape. În schimb, morţii nu intră în biserici, se face pomană însă nu se fac parastase. În trecut, călugării cistercieni erau înmormântaţi în biserică.

Nunta, este şi el un ritual diferit de cel al ortodocşilor. Se cheamă mirii de către preot, se aşează în genunchi în faţa altarului, li se citesc niste rugăciuni, pentru bunăstare, fertilitate, înţelegere, se sfinţesc verighetele numai la cerere, se dansează şi nu li se pun coroane pe cap.

Poveştile de la Carţa nu se încheie aici. Părintele Reger Michael mai are multe de spus despre construcţia abaţiei, despre legendele din jurul ei, despre frumoasa orgă adusă aici la 1777, despre mobilierul atât de frumos pictat, despre cimitirul din curte şi asa zisele fantome ale Cârţei. Vom continua istorisirile Cârţei aşa cum nu le-am mai găsit în altă parte.

Cu o privire îngăduitoare, preotul Reger Michael ne petrece din poartă. Ştie că am să mai revin aici. Ştie că mi-a plăcut Cârţa. Şi ştie şi că am să scriu despre ea. Ce nu ştie Reger Michael însă este faptul că, alături de cea cu care îşi duce zilele, a sporit prin munca şi dăruirea sa, sfinţenia acestui lăcaş. Iar asta o vedem cu uşurinţă, de fiecare dată când îi trecem pragul.

Galerii cu fotografii de la Cârţa găsiţi aici şi aici şi aici!