Cascada Ouzoud - Maroc

Sau locul unde timpul o ia la vale în stropi și curcubeie

Cine ar fi crezut că există atâta apă într-o țară plină de nisip portocaliu? Un lucru știu foarte sigur: Marocul îți demontează la fiecare pas orice prejudecată.

Pentru că nu am scris chiar imediat ce m-am întors în țară, nu-mi amintesc a câta zi a fost cea în care am mers la Ouzud. Asta cred eu, cel puțin. Realitatea este că Ouzoud este locul în care timpul se sparge în miliarde de particule fine, în scânteieri de apă și se dă de-a dura pe spatele unui curcubeu.

Dar să o luăm de la început. Drumul spre cascada Ouzoud este unul de vreo două ore și ceva de mers (158 km mai exact spre nord est) din Marrakech. Fără prea multă tragere de inimă am pornit în acea dimineață și asta pentru că Marocul are darul de a împrăștia peste tot aceeași culoare brun roșcat: de la pământ, la case, acoperișuri, vestimentație…totul este realizat în concordanță cu solul acela nisipos încât ajungi să nu mai distingi altceva.

Totul a luat o altă turnură odată ajunși acolo. A trebuit să trecem printr-un fel de pădure de măslini, la fel de argiloasă și brun roșcată, în care am găsit pe malul unei ape femei care spălau la râu, după metodele tradiționale. Dacă întrebați de ce nu am fotografii cu ele…ei bine răspunsul este peste tot același în Maroc: înainte să fotografiezi, mai ales femei, le întrebi întâi dacă sunt de acord. Evident acestea nu au fost.

Drumul șerpuiește printre stânci bolovănoase, ierburi înalte în care bineînțeles că poți da oricând peste șerpi (stați liniștiți, localnicii sunt foarte prompți și, chiar dacă te alegi cu o sperietură zdravănă, la final ajungi să te tragi în poze cu nefericita târâtoare) și pomi din care poți avea parte oricând de alte surprize.

Micii hoți cu blană sunt în realitate niște maimuțe (dresate cred eu spre deliciul turiștilor) care fac orice numai să le hrănești. Și când spun orice, asta înseamnă inclusiv să te tragă de păr sau de haine până ți le rup, dacă încerci să te desprinzi de ele, să te muște ori…să stea pur și simplu în capul tău după cum se vede.

Cascada Ouzoud se află în imediata vecinătate a satului Moyen din Munții Atlas. Numele ei în berberă în unele zone înseamnă procesul de măcinare a grânelor, în altele înseamnă măslină, amintind de măslinii care străjuiesc potecile până la ea. Toată zona este împânzită de altfel de numeroase mori în care se macină și astăzi cerealele. Drumul trece prin câteva popasuri realizate de localnici pentru turiștii neantrenați. Peisajul te fură la orice pas. Fie că vorbim despre apele mâloase ale râului El Abid (în arabă înseamnă râul sclavilor), despre orhideele pastelate peste care dai în cele mai neașteptate locuri sau de leandri care împrăștie peste tot o aromă dulceagă de miere sau, pur și simplu despre gardurile din nuiele sau podețele de lemn construite în ton cu natura.

De ce spun că te fură peisajul? Nu pentru că nu ai mai fi văzut vreodată toate aceste elemente însă preconcepțiile cu care poți veni în țara asta îți dictează o imagine în care nisipul domnește peste tot iar vegetația luxuriantă de aici te teleportează practic într-un alt univers. 

După mai bine de 45 de minute de expediții printre măslini, maimuțe și sol brun roșcat ajungi la primul popas în care ți se relevă măreția cascadei Ouzoud. Cine nu a stat vreodată față în față cu ea ar fi bine să dea o fugă până acolo. Ce-o face așa specială nu este înălțimea (110m) de la care cade cu o violență de nedescris tot volumul acela de apă, ci felul în care galopează caii înspumați protejați de duritatea rocilor din jur. “Fluviul” acela de nestăvilit seamănă cu încrâncenarea marocanilor de a trancede milenii până aici, cu viața lor așezată bine în niște tipare prestabilite, dar care, în interiorul lor freamătă, aleargă, cântă, zdrobește, curăță, vindecă și gonește neobosit către ceva…către o împreunare veșnică, binemeritată, într-un ocean de liniște.

Abia când ajungi cu ambarcațiunile acelea frumos decorate cu orhidee și ghirlande aproape de vărsarea Ouzoudului înțelegi de ce este asemănată cu măcinarea grânelor. Stropii care aleargă sfidând timpul se izbesc violent de orice. Ai aparat foto? Sau telefon? Mai sigur ar fi să uiți că le ai și să le ții bine, cât mai aproape de tine și protejate. Este locul în care anual localnicii pescuiesc mii de telefoane mobile sau aparate de mici dimensiuni. 

Plimbarea aceea nu îți lasă loc de prea multe. Respirația ți se întretaie, mâinile ți se încleștează de mânerele ambarcațiunii. Te proptești bine în podeaua ei și te rogi ca Ouzoudul să nu-și verse pe tine toată această goană neostoită. Atunci înțelegi micimea umană. Atunci pricepi care este adevărata dimensiune a timpului. Uiți că există ore. Uiți că există spațiu, ceasuri sau zile. Timpul se sparge în miliarde de bucăți doar ca să îți arate locul tău în univers. Pașii tăi sunt fragili, nesiguri, pe râul sclavilor. Atunci înțelegi că ești sclavul realității pe care ți-o creezi prin propriile puteri, alta decât forma naturală a firescului.

Ești față în față cu cea mai mare cascadă din Maroc și ai câteva momente să îți cureți simțurile, să îți explorezi cele mai adânci bariere sufletești. Ai defapt ocazia să fii tu, cu tine, trecând dincolo de toate măștile, temerile și prejudecățile. Timpul trece pe lângă tine. Vremea în loc să încremenească, aleargă în galop înspumat către ocean. De aici, de la baza cascadei îți faci loc prin lume. Doar tu cu tine și caii repezi ai minții.

Odată ajuns deasupra cascadei, la una din terasele unde poți servi și o masă delicioasă de altfel, capeți o altă dimensiune a transformării pe care ți-o oferă Ouzoudul. Dacă mai devreme timpul era insignifiant, spărgându-se în stropi grăbiți, de aici, același timp se dă dea dura pe un impresionant curcubeu format chiar deasupra stâncilor lângă care te aflai până acum câteva clipe. Este dovada încununării a tot ceea ce creezi, în timpul care și-a fost dat, aici, pe pământ, expresia clară a importanței tale în toată cosmogonia universală.

Știu. O sa credeți că sunt prea poetică. Veți spune c e doar o cascadă și atât. La fel cum veți spune și despre tajine (mâncarea lor tradițională servită în vase de lut cu capac) că e doar o mâncare. Și da, veți avea dreptate de fiecare dată. Însă felul în care privești astfel de experiențe este, defapt, dovada modului în care trăiești și integrezi tot ceea ce experimentezi.

De asta Ouzoud nu e doar o cascadă, nu înseamnă doar măslină, în traducere berberă și, de asta unii o aseamănă cu măcinarea grânelor. Cascada macină toată existența ta, desfăcând-o în mii de particule din care, dacă le privești cum se cuvine, vei învăța despre tine.

Timpul e unul din personajele principale din 1001 de nopți. Iar poveștile Seherezadei nu sunt numai istorisiri despre fapte glorioase, hoți sau dragoste petrecute la o aruncătură de băț de Maroc, în lumea arabă. La fel cum nici cascada Ouzoud nu este doar un loc frumos din Maroc, vizitat anual de milioane de turiști. Fiecare măsoară astfel de experiențe cu talerul propriu. Și cântărește cu puterea minții, după cum știe să trăiască în timp, sau în afara lui.

Tu ce ai trăit la Ouzoud?

Click AICI pentru mai multe fotografii.

Cuibul de la Mare - din respect pentru frumos

Într-o lume mult prea grăbită să prindă ultimul tren spre nemurire, într-o viață care te obligă să fii în goană mereu către ceva, există parcă locuri special create care să îți oprească timpul în loc. Și pașii. Și gândurile. Locuri în care să stai efectiv încremenit așa, vreme de câteva zile, întorcând pe toate fețele gândul că ai putea păstra sentimentul acesta, o eternitate.

Un astfel de loc este Cuibul de la Mare, pe care l-am descoperit de curând, în comuna Corbu, la o aruncătură de băț de Constanța cea mult prea tumultoasă în zilele de vară. Cuibul de la Mare a fost visul pe care o tânără familie și l-a dorit aievea, mai întâi pentru ei, mai apoi pentru toți prietenii și turiștii care știu să prețuiască locurile, lucrurile și oamenii de valoare.

El, arhitect de meserie ea, make-up artist. Adică amândoi cu simț estetic pentru frumos. El în arhitectură, ea în designul reușit al Cuibului. S-au pus pe treabă în urmă cu ceva ani și au dorit să facă din proprietatea de la Corbu un loc în care să uiți efectiv în ce lume haotică și nebună trăiești. Și au reușit de minune.

Designul Cuibului este unul care chiar asta îți sugerează: un cuib bine închegat, cu porți zdravene, interior pe post de stup, cu camere bine orânduite parcă după un tipar-netipar, dar care imprimă o organizare exact ca în căsuțele din povești. De altfel, acesta este primul sentiment pe care îl ai atunci când “aterizezi” prima oară în Cuibul de la Mare, că ai nimerit într-o poveste.

Și pentru că tot vorbim despre camere ar trebui spus că fiecare arată altfel și este amenajată după modelul anumitor zone etnografice din țara noastră. Sașii, ungurii, ardelenii, nu se vor simți deloc departe de confortul caselor lor aici. Mobilierul și obiectele decorative au fost cumpărate de la importante târguri de antichități de la noi din țară și din străinătate, astfel că, poposind aici fie și numai pentru o noapte, te vei simți rege/regină în camera ta.

Vrei să citești? Nimic mai simplu: în fiecare cameră ai o serie de cărți bune, inteligente, inteligibile și deschizătoare de orizonturi. Ca să nu mai spun că, dacă îți arunci ochii prin holul Cuibului vei găsi chiar una de pe la 1900 despre cusăturile tradiționale românești, dar și diverse albume de artă. Picasso de exemplu este la mare cinste căci doar Cuibul este realizat după tiparele cubismului. 

Vrei să te uiți la filme? Iarăși o poți face în liniște, pe plasmele din cameră. Desigur că proprietarii nu au uitat nici cât poate fi vara de cald așa că nu duci lipsă de aer condiționat nicăieri. Ar mai trebui spus că dacă vrei să te retragi departe de cameră și, totuși să ai un spațiu numai al tău, Cuibul îți oferă la etaj o superbă terasă de unde poți admira lumea în voie și medita cât e ziua de lungă. Sau noaptea.

Să vă spun ceva despre parterul Cuibului: amenajat în așa fel încât să rămâi cu gura căscată de plăcere, emoție și poftă de mâncare. În primul rând bucătăria care deservește locația este realizată exact precum cămara bunicii. Și dacă nu ați avut vreo bunică cu o asemenea cămară, imaginați-vă măcar una din poveștile copilăriei. Linguri de lemn, linguroaie, talere de măsurat, porțelanuri din alte vremuri, străchini, blide, căni de lut și câte și mai câte așteaptă cuminți pe rafturi, gata să fie folosite.

Mai apoi, cufere, mașini de cusut, orologii cu greutate, scaune cu trei picioare sunt așezate într-un fel de neordine și după un tipar știut numai de proprietari, dar, care încântă armonios privirea, într-un tot unitar. 

Și dacă am terminat cu interiorul Cuibului hai să vă spun ceva și despre exterior. Adică o grădină plină de flori, floricele, iarbă de un verde ireal (oare cu ce-or fi crescând-o???) pomi, hamace colorate, bănci, băncuțe, mult lemn, ștergare tradiționale românești, cusături populare care împodobesc locurile de servit masa, lămpași, lumânărele și multă liniște. Ai zice că toate ciuberele lumii s-au spart și tot norocul aici s-a adunat. Pentru că locul acesta nu are nimic în el care să îți mai amintească de tumultul cotidian, de grijile de peste zi, de ratele de la bancă sau ziua de mâine.

Însă, dacă mica voastră fantezie de la mare credeați că se încheie aici, ei bine aflați că tot ce se servește la Cuibul de la Mare, de la dulcețuri, la zacuști, brânzeturi sau legume și fructe sunt din propria lor grădină. Iar acolo unde nu au produse (căci midiile, stridiile sau alte orătănii de apă sau uscat nu cresc mereu pe lângă casa omului), cei doi soți le procură cu mare drag din surse sigure și bio, de prin vecinii de la Corbu, sprijinind astfel și producția locală. 

O masă aici este demnă să satisfacă și cele mai pretențioase gusturi. Care, de altfel vor da cu căciula în câini fie și numai după ce au gustat o banală omletă. Păi unde mai întâlniți voi atâta atenție pentru suflet, minte și trup? Vă spunem noi: în foarte puține locuri din această țară. Dar unul dintre ele este, cu siguranță, Cuibul de la Mare!

Cum pleci de aici? Cu toate bateriile încărcate. Cu mintea oxigenată. Cu fiecare celulă din corp reprogramată pentru armonie și Zen. Cu liniște care sfredelește până și oasele. Și, de fiecare dată, cu sentimentul că te vei reîntoarce cât de curând.

Pentru mai multe imagini click aici!

Balcic - povestea continuă!

Povesteam aici despre primii pași în domeniul castelului de la Balcic, domeniu pe care Regina Maria a făcut o adevărată grădină botanică. Să mergem mai departe și să o cunoaștem, mai îndeaproape!

Grădina lui Alexander 

Aleea sufletelor te va purta negreșit, prin labirintul de piatră, tocmai către Grădina lui Alexander, denumită de regină “Terasa lui Sandro”. Coloanele care străjuiesc grădina au fost primite de la ginerele ei, regele sârb și mai târziu iugoslav, Alexander. Aleea care străbate grădina formează o încuietoare, în centrul căreia se află steme sculptate. La dorința reginei, au fost așezate aici nouăsprezece pietre de moară, simbolizând cele nouăsprezece secole. În anul 2009, regele Simeon și Principesa Margareta au pus aici și cea de-a douăzecea piatră, continuând astfel, tradiția începută de regină. Evident și această grădină abundă în flori de diferite specii, pe care, dacă vei vizita domeniul pe timpul verii le vei găsi în toată splendoarea lor.

Citește mai departe, aici!

Balcic - poveste fără sfârșit

Se spune că, în locurile binecuvântate te simți ca-n Rai. Se mai spune că, dacă ajungi într-un astfel de loc, o dată, negreșit te vei întoarce. Balcic, August 2012. Povestea începe aici. Făcusem tot felul de hărți, ne pregătisem de cu seară (eu și sufletul pereche, fără de care nu poți merge liniștit, în astfel de locuri) și iată că pornim la drum, în zori de zi, din Constanța.

Am trecut fără probleme și de Vama Veche și de vamă unde, pe timpul verii furnicarul de lume îți cam dă de furcă, gonind spre Balcic. Eram nerăbdătoare să înțeleg de ce, mulți artiști trec negreșit pe aici. Habar nu aveam ce urma să descopăr. 

Ne-am cazat la un hotel chiar lângă castel, însă ne-am hotărât să vizităm domeniul a doua zi, pentru a-l savura pe îndelete. Și nu am greșit, pentru că, încă de la intrare simți că pășești într-un univers magic. Probabil asta a simțit și Regina, fiind adusă aici pentru prima dată de pictorul Alexandru Satmari, în 1924. Și nu cred că i-a trebuit mult să se îndrăgostească de acest loc, dat fiind că, un an mai târziu începea lucrările la ceea ce avea să devină cuibul ei de liniște. Doi arhitecți italieni au fost tocmiți pentru această lucrare, colaborând îndeaproape cu decoratorul elvețian Jules Janny. Și, după cum se vede, Augustino și Amerigo au făcut treabă bună. 

De cum pășești dincolo de poartă ți se deschide un alt univers, plin de verdeață, coloane grecești, fântâni, vase imense și extrem de multe flori. Domeniul, de altfel este una dintre cele mai vaste și mai apreciate grădini botanice din Europa, Regina Maria aducând aici o mulțime de specii de plante rare. Acum, grădina castelului adună peste 3000 de specii și o colecție de peste 250 de soiuri de cactuși, unii transformați în adevărați pomi, cu o vechime de peste 80 de ani.

M-am oprit pentru o secundă, în loc. E drept că, grădina este de-a dreptul copleșitoare. E drept că îți taie respirația de cum te primește în sânul ei. Însă, cea mai puternică senzație pe care o ai, atunci când ajungi prima dată aici este aceea că, indiferent unde îți faci ochii roată nu știi ce cărare să apuci mai întâi. Sunt zone aici, create după tiparul celebrului labirint cretan, realizate cu materiale aduse chiar din Creta. Sunt grădini ale lui Allah, unde aleile au fost pavate cu piatră adusă din Maroc. Sunt, de altfel, poteci înguste, pietruite, care se pierd pe sub arcade care parcă s-au încovoit așa, sub greutatea sutelor de flori care le împodobesc. Grădina aceasta a castelului este exact așa cum ne imaginam noi când eram mici și ascultam povești despre regi și regine. Iar această Regină este chiar una desprinsă parcă, din acele povești.

O alee pietruită, care lasă în urmă fântâna Reginei este străbătută de un canal de apă. Odată ajuns la începutul ei, scrutându-ți privirea până la celălalt capăt care se încheie cu un imens vas grecesc de provizii, ai impresia că aceasta e drumul tău, către locul în care albastrul cerului se confundă cu cel al mării. 

Doar vasul acela stă între tine și momentul în care vei reuși să fii, una cu universul azuriu. Este unul dintre acele locuri în care, timpul se oprește la capătul aleii, așteptându-te pe tine să faci primul pas. Din loc în loc, canalul de apă este brăzdat de pietre, parcă special puse acolo pentru a te obișnui să treci peste granițe. Sărind de pe una pe alta te simți dintr-o dată, copil, înapoi în vremurile în care puteai alerga în voie peste pietrele unui râu.

Ssssst, nu strica liniștea! Doar pășește către celălalt capăt al aleii. Mergi ușor, plutind parcă peste toate pietrele acelea. Tocmai ești față în față cu pacea ta! Și dacă vrei să o păstrezi, hai mai departe, către Statuia Sf. Martin. Privește în depărtare, cumva către castel și dincolo de el. Cu o mână pe sabie, o mină de marmură albă îți îndreaptă fără să vrei, gândurile către curățenie și tăcere. Sf. Martin este amplasat deasupra unei mări multicolore, în care florile de tot felul stau sub umbrela lui protectoare. Ai drum lung, înainte, printre toate cotloanele domeniului, așa că ia-ți răgazul pe una din băncuțele de aici și, ciulește bine urechile la ce are de spus Sfântul!

E un fel de treasure hunt aici, la Balcic! O căutare perpetuă, printre iazuri, heleștee, labirinturi și cruci de marmură, a unei conștiințe de sine, cred eu. De altfel, regina Maria asta a și vrut când a amenajat astfel domeniul de aici: un loc în care să se regăsească și să fie împăcată. A iubit mult Balcicul, drept urmare dorința ei a fost ca, după moarte, inima ei să fie îngropată aici. Însă cei care nu știu meandrele profunde ale unui suflet, au chinuit-o și după moarte, plimbându-i inima, ba la Bran, ba la Muzeul Național de Istorie, din București.

„Poate că în lumea de azi există mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e puternică și, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea trebuie să învingă” – Regina Maria

Cu cât te apropii mai tare de castel, cobori spre mare. Printre pereți pietruiți, trepte luminate noaptea în diferite culori ajungi la Mormântul Reginei. Este locul pe care și l-a dorit spre a-i fi casă în eternitate. Stânca ce-l adăpostește chiar are formă de mormânt, deasupra stând mărturie o impresionantă cruce din piatră. Cu înscrisuri realizate în litere slavone, crucea are la bază și un loc de șezut, iar în centru, un cerc despre care se spune că, înscrisurile din interior ar simboliza viața unui om. De-a lungul peretelui care înconjoară stânca vei observa că anumite pietre sunt scoase din zidul de bază și aranjate sub formă de trepte, ce duc exact spre castel. Ele simbolizează o alee pe care se înalță, către eternitate, sufletul unui om. Nu întâmplător a ales regina acest loc, spre a-i fi casă veșnică. Stânca tombală este amplasată exact în centrul domeniului său de aici, tocmai ca să amintească tuturor de vremelnicia umană și cea a tuturor lucrurilor, trecătoare ale vieții.

De lângă mormânt, priveliștea te vrăjește pur și simplu. Alte grădini, terasate, te îmbie să contempli panorama care se definitivează cu albastrul mării și să cobori, prin labirintul lor, către cuibul liniștit al reginei. Noaptea, fiecare terasă este iluminată într-o anumită culoare, iar spectacolul de lumini și umbre este unul de-a dreptul impresionant.

Grădina lui Alexander

Aleea sufletelor te va purta negreșit, prin labirintul de piatră, tocmai către Grădina lui Alexander, denumită de regină “Terasa lui Sandro”. Coloanele care străjuiesc grădina au fost primite de la ginerele ei, regele sârb și mai târziu iugoslav, Alexander. Aleea care străbate grădina formează o încuietoare, în centrul căreia se află steme sculptate. La dorința reginei, au fost așezate aici nouăsprezece pietre de moară, simbolizând cele nouăsprezece secole. În anul 2009, regele Simeon și Principesa Margareta au pus aici și cea de-a douăzecea piatră, continuând astfel, tradiția începută de regină. Evident și această grădină abundă în flori de diferite specii, pe care, dacă vei vizita domeniul pe timpul verii le vei găsi în toată splendoarea lor.

Castelul – Vila Cuibul Liniștit

Plimbarea prin grădini îți fură timpul. Suficient de încet, încât să nu-ți dai seama exact când ziua s-a transformat în noapte. Când am ajuns la castel, programul de vizitare se încheiase de mai bine de trei ore. Drept urmare, interiorul l-am programat pentru o vizită ulterioară. Castelul este defapt o vilă albă, străjuită de un minaret. El era folosit pe post de far, luminând calea spre țărm, celor care se rătăceau în furtunile mării. Vila este amenajată de-a lungul a trei terase, într-un stil inedit, ce combină elemente arhitecturale bulgărești, mediteraneene și maure. Un cerdac generos, străjuit de stâlpi din lemn i-a servit, cu siguranță reginei, drept loc de relaxare și contemplare, în nenumărate seri. Interiorul castelului încă mai păstrează anumite obiecte care au aparținut reginei: dulapuri sculptate, pictate, șemineul, baia de marmură, cu cada îngropată în piatră stau încă mărturie a trecerii prin vremelnica viață, a unei regine ce a iubit enorm poporul român și care a vrut să fie și după moarte, tot aproape de el.

Jilțurile –drumul Scaunelor

Încă suntem deasupra apelor. Și inima respiră liniște și mult verde. Încă suntem pe domeniul reginei, într-o poveste parcă fără sfârșit. Sunt convinsă că locul acesta este la fel de frumos și iarna, când stihiile naturii se dezlănțuie. Sunt convinsă că, în repetate seri de iarnă, regina privea din cuibul ei de liniște, valurile furioase. Iar când căldura verii o scotea la plimbare printre flori, ea își odihnea ochii și gândurile, așezată, tot deasupra mării, pe unul din jilțurile pe care, special și le-a construit, aproape de castel.

Primul pe care îl întâlnești cum vii dinspre cuibul liniștit, este un jilț de piatră. Chiar în apropierea lui, o altă cruce, inscripționată cu litere slavone străjuiește zona. Am ajuns deja la nivelul plajei și putem privi cu nesaț toate terasele colorate și pline de flori, ale domeniului. După atâtea minunății câte ne-au văzut ochii e cazul să ne mai tragem sufletele. Un popas pe jilțul acela, privind către ochiul de apă amplasat chiar în fața Atelierului de Croitorie va completa pacea aceea care stăpânește gândurile, încă de la incursiunea în povestea feerică în care intrasem, în urmă cu ore bune. În acest atelier, regina își făcea rochiile și ținutele oficiale, stilul ei vestimentar, a fost adoptat în timp de către casa regală sârbească, mai apoi de cea iugoslavă, pentru ca, în final să fie unul agreat în întreaga Peninsulă Balcanică.

Tronul reginei însă este mult mai spectaculos decât jilțul de piatră pe care tocmai l-am lăsat în urmă. Adus special de la Florența a aparținut unui patrician roman și este realizat din marmură galbenă, albă, în care se pot observa subțiri inserții roșiatice. Mânerele jilțului se termină în capete de lei, iar în fața lui se află un capiteliu de la o coloană romană, adus probabil din același loc ca și tronul de marmură, capiteliu ce servea drept masă reginei. 

Aici venea aceasta ori de câte ori vroia să fie singură, să contemple frumusețea mării și să se adăpostească la umbra copacului secular ce străjuia jilțul. La aniversarea a 60 de ani de la moartea reginei, copacul s-a prăbușit înspre mare, iar jilțul reginei a rămas astfel, intact.

Moara de apă, cascada și restaurantul Coroana

Ai spune că e un vis frumos. Din care ai putea să nu te trezești niciodată. Maria a românilor nu a fost o regină oarecare. Nu și-a privit supușii de la înălțimea rangului ei și nici nu a luptat pentru ei, doar cu penița. Tronul ei se află, nu între pereții Castelului, nu deasupra mării, ca mormântul, ci la nivelul plajei. Nici măcar un gard nu desparte tronul de nisipul fin. Aici, aproape de oamenii ei dragi, cum îi plăcea să-i denumească pe români. Aici, aproape de apa care spală toate durerile. Aici... unde inima ei a adus laolaltă, dragostea pentru popor, marea și stâncile, împreunate cu albastrul cerului ce stă deasupra tuturor.

Pașii ne îndrumă către alte alei brăzdate de canale de apă, dar ochii se opresc pe mersul greoi al unei roți ce mestecă apa, răscolind-o neîncetat. Lângă ea, o doamnă blondă cântă dumnezeiește, bând din vreme în vreme, dintr-un pahar cu licoare verde. Aș fi putut să jur că-i absint, la cum cânta! Cei opriți pentru un platou de stridii, midii și alte vietăți marine cu carapace, uitaseră să mai mănânce. Toți o priveam vrăjiți, iar ea, conștientă de darurile pe care le avea, ne purta mai departe, pe aripi nevăzute, în acorduri lirice, pe urmele Mariei.

Roata morii se învârte, șoptind în pași de dans, tainele Balcicului și ale unui inimi de regină. Întocmai ca apa aceea neobosită a fost și dragostea ei pentru români. Sentimentele-i alergau în suflet, ca voalurile cascadei din apropiere, colorate, exact ca terasele în care gonesc caii neobosiți și înspumați. Gândurile i se măcinau, trase de roata aceasta grea, spălate de apa năvalnică, iar și iar și iar, până ce deveneau una cu valurile mării. Atunci ciclul era complet. Atunci iubirea ei era împlinită. Atunci și doar atunci, când rosturile își intră în legea firii. Și numai după ce toate sunt aranjate după datul ei și inima Mariei va răsufla liniștită. Aici, la Balcic, sau oriunde s-ar afla.

Galerie foto aici!