Pe urmele moților din Țara de Piatră

Am pornit la pas, coborând și urcând dealuri, înainte ca ceilalți să se dezmeticească bine. Pașii îmi foșneau sub covorul de frunze uscate și, cu fiecare cântat al cocoșului, mă întrebam în ce fel de basm am nimerit. Nu, nu putea fi reală toată acea frumusețe care parcă îți săgeta sufletul! Câtă discrepanță între lumea aceea plină de vacarm din capitala noastră și încremenirea aceasta spartă, din când în când, doar de cântatul unui cocoș!

Citește despre Țara Moților și oamenii ei, AICI!

Dragoste la prima vedere!


Am trăit în câteva locuri până acum. Și, chiar dacă fără să vreau, valurile m-au adus pentru o vreme aproape de țărm, în liniștea unei ploi reci ca cea de azi trebuie să-mi recunosc deschis iubirile vechi. Acelea pe care nu le uiți niciodată.


Alba Iulia! A fost orașul afimării mele. Deși Bucureștiul mi-a mâncat 10 ani din viață, nu a fost în stare să scoată din mine ce a reușit Iulia cea Albă, într-un singur week-end. Acolo am debutat ca poet. Acolo mi-am văzut pentru prima dată fotografiile împânzind un oraș întreg. Acolo am simțit că respir. Și, chiar dacă tot acolo am avut și ceva dezamăgiri, ele nu au fost niciodată atât de mari cât să mă facă să nu-l iubesc. I-am dedicat un an și jumătate din viață. Defapt...cred că i-am dedicat cu mult mai multe. O disertație, pentru un master, făcut la Cluj. Un ghid turistic al județului Alba, la care am colaborat. M-am îndrăgostit acolo. De istorie și un cal negru. Am făcut sute de oameni să se simtă români la lansarea cărții mele. Am făcut (sper eu) doi oameni fericiți pentru tot restul vieții, punându-și sentimentele într-un inel, dăruit în fața unui oraș întreg. Mulțumesc Dane și ție, Luci, pentru ajutor și complot! Tot Iuliei i-am dedicat nopți întregi, petrecute într-un muzeu, studiind istoria ei și prelucrând fotografii. Și m-a răsplătit, alegându-mă să-i fiu primul fotograf oficial de după 1989, care să-i aducă în arhivă momentul 1 Decembrie, acum cinci ani...



Aș putea continua așa încă ceva vreme. Cert e că Alba Iulia mi-a dat aripi. Și inspirație. Și multă voință atunci când poate nu aveam deloc. Alba e o poezie colorată pentru mine. A scris mai multe versuri în inima mea decât am scris eu despre orice alt loc drag mie. E o grădină plină de liniște, cu poduri de lemn, pe care pașii mei sfredelind întunericul nopților, s-au semnat pentru veșnicie. Alba are poteci printre bastioane și creneluri în ziduri roșcate de cărămidă veche. Iulia are muzee și săli pline de istorie, Uniri memorabile și tunuri încă funcționale. Are parade austriece în care gărzile patrulează cu cai frizieni zilnic, prin cetate. La ore fixe. Precizia vestului... Mai are trenuri care duceau departe suflete dragi, dar le aduceau în viașa mea, pentru totdeauna. Are și oameni dragi, care au înțeles că singura șansă a orașului este să strălucească exact ca odinioară, dacă vrea să trăiască! Oamenii aceștia care ți se înfiltrează până în cele mai întotrocheate cotloane ale sufletului știu să muncească. Știu să prețuiască munca și știu tare bine să-și recunoască valorile. Ale lor și ale altora. M-a impresionat întotdeauna deschiderea cu care m-au primit, pe mine, o munteancă trăită în București... Nu mai plecați urechea la tot soiul de răutăți! E drept că nu peste tot oamenii sunt așa, dar ardelenii pe care i-am cunoscut eu, nu numai aici, nu-i exclud din viețile lor pe munteni. Nu-i privesc cu dispreț doar pentru că vin din Capitală. Ci știu să-și deschidă porțile și sufletele pentru ei. Sau poate pentru aceia care merită....


Au fost vremuri în care, oricând m-aș fi suit în mașină și aș fi rămas acolo, fără să mă uit înapoi. Dar....


Am cunoscut Sibiul. Defapt, făcusem cunoștință cu el cu mult dinainte să ajung în Alba. Și nu știu de ce, dar în timp a devenit orașul în care aș vrea să trăiesc. E o contradicție, știu, un paradox insuportabil să renunți la prima iubire, în favoarea unui...adjuvant. Dar vezi, pentru mine Sibiul nu e un adjuvant. Ce-i drept, nu-i nici prima iubire. Nici nu mi-a dat aripi. În schimb e orașul libertății mele. N-am muncit pentru el, decât într-un singur proiect. Nu m-am îndrăgostit aici. Mi-am pierdut o însă două iubiri. 

N-am stat niciodată în Sibiu mai mult de câteva zile, consecutiv. Cu toate astea, în 2009 am fost aici în fiecare lună de vară. Aici mi-am căpătat peticul de piele albastru. Și pentru Sibiul ăsta mi-am pierdut un job pentru care muncisem încă din adolescență. Dar, în ziua aceea, Sibiul mi-a redat libertatea. Atât de prețuită și scump plătită. Ce are Sibiul de mă fascinează așa? Avantajul înălțimilor. Turnuri înalte, poate nu chiar ca unele din Bistrița, dar cu numai câțiva metri mai scunde. Suficient pentru un zbor pe deasupra lumii. Acoperișuri colorate și mozaicate. Ochi care nu dorm niciodată. Străzi pietruite și poduri pline de minciuni. Piațete cochete și înghețată perfectă. Un aer boem, pe care nu l-aș compara decât cu romantismul parizian. Mult fier forjat. candelabre stradale pe care le ador. Și numai datorită Sibiului am ajuns să fac o pasiune pentru ele. Are sași orașul ăsta, oamenii aceia care au dat culoare vieții ordonate. Are bresle care încă își mai păstrează originile în construcții pe care locuitorii orașului au știut să și le țină vii.

Mereu m-am întrebat, cum au reușit? Mereu m-au fascinat arhitectura și micile artificii ale curților interioare din Sibiu. Tare strașnici trebuie să mai fi fost vechii lui întemeietori! Să nu uit de faimosul Brukenthal! Da, trebuie să recunosc că, dacă aș locui aici, o bună bucată de vreme aș fi nevoită să plătesc chirie în acest muzeu. Pentru că nu m-aș putea dezlipi de el, nici măcar la căderea nopții. Aici, culoarea și exuberanța, efervescența și bunul gust se reflectă în orice obiect. Îmi amintesc că, la una dintre vizite, am stat nu mai puțin de cinci ore vizitând doar partea de artă... etaje întregi de tablouri, pânze sau uleiuri, țesături ori ferestre largi, te poartă pe nevăzute în universuri paralele total cu lumea exterioară. Aici uiți fără să vrei de timp. Și tot aici, trăiești în afara lui, devenind nemuritor. Ești deopotrivă în epoca medievală, la curtea vreunui baron local, cât și în antichitate, asistând înfrigurat la răstignirea unui fiu de Dumnezeu. Ești rege și scrib, maestru și calfă, guvernator și cerșetor...


N-ai putea trăi aici dacă nu iubești arta. Sau istoria. Sau sașii. Sau frumosul din tine, care în Sibiu se exteriorizează, făcându-te să te îndrăgostești la orice colț de stradă, de el. Pentru mine, Sibiul e Parisul îndrăgostiților. Iar vara, dacă nimerești pe micile alei cu măsuțe rotunde și broderii fine, cu pianine care-ți îmbată auzul picurându-ți licori lirice în suflet vei fi captiv pe veci! Pentru că Sibiul știe să-și păstreze aproape admiratorii exact ca o domniță nepângărită, ce-și privește pretendenții din cel mai înalt turn, dar nu coboară decât pentru cei mai puternici dintre ei! Aș trăi oricând în Sibiu. Și aș știi să-i înalț aripile la fel de sus pe cât mi-a redat el mie, odinioară, libertatea!


Însă, câteodată mă gândesc și la Hunedoara, acel colț magic al Ardealului, în care se învârt tot felul de legende și astăzi. Ce-i drept, trebuie să recunosc, că Hunedoara nu oferă prea multe oamenilor foarte activi. Însă compensează prin magie. Prin lucruri inexplicabile. Prin momente care îți taie respirația. Și, mai ales, printr-un castel unde se nasc încă, poveștile. Am locuri dragi în Hunedoara. Și oameni și mai dragi. Am un leagăn, doar al meu, care m-a vrăjit atât de tare într-o noapte încât nu-i mai țin minte decât scârțâitul... Mai am o cameră în care mi-am scris o bună parte din viață. Un turn de castel în care, într-o noapte am fost o domniță ce a avut din înălțimi, lumea la picioare. Iar ziua, o regină adevărată. Mai am un pod în care pașii mei au ridicat colbul vremii, sprijiniți de o Stâncă. Am un sediu al unei asociații, unde am trăit clipe de neuitat, cu aromă de cafea și amar grapefruit, învăluit în rotocoale de fum și sigle pentru evenimente. Un pod, nu de lemn, pe care dimineața îmi zoream inima să mi-o ia înainte până la castel, doar pentru a se odihni într-o mare verde.



Hunedoara e un alt oraș care a scris istorie în mine. Și, de data aceasta, nu pe a lui, mai mult decât pentru a și-o lua înapoi, din scrierile mele. Aici l-am cunoscut pe Capistrano, am stat la masă cu Iancu, i-am oblojit rănile lui Matia și am zâmbit, prea mult, ca odinioară diminețile, într-o sufragerie cu scaune din lemn masiv și priviri furate în semicerc... 


Nu m-aș muta aici vreodată. În schimb, aș veni în fiecare vară, doar pentru că, o parte din mine vrea să fie regină zi și noapte. Aș scrie aici, o vreme, pentru că Hunedoara merită să primească ce oferă ea oamenilor: Magie. Vrăji. Povești. Eternitate. E un loc încremenit parcă, în vremuri care s-ar cere demult uitate. Însă Hunedoara se încăpățânează să fie orașul contrastelor. Al cârciumilor deschise la șase dimineața, la aproape orice colț de stradă, în antiteză cu porțile masive ale unui castel ce a scris istorie în țara aceasta. Poate e bine așa. Poate ăsta e farmecul Hunedoarei. Încremenirea aceasta, înverșunarea cu care se opintește prezentului, poate tocmai asta e cheia către misterul ei. Am privit-o de sus, de la înălțimea istoriei ei. Am admirat-o și ziua, mergând pe firul apelor care o brăzdează. Am adorat-o noaptea, când mirosea a trandafiri și parfum de dulceață de crini și tuberoze, a licori tari și destăinuiri interzise. Și toate s-au semnat în sufletul meu, cu litere de foc și  flăcări însângerate.



Câteodată mă văd trăind precum un prieten drag, o vreme într-un oraș, o altă vreme în altul, doar pentru a-mi scrie poveștile. Doar pentru a le face parte din ele. Așa cum știu că face un scriitor adevărat. Hunedoara e unul dintre locurile în care aș face oricând asta. Chiar dacă, ar fi și numai.....pentru o vreme.


Ar trebui să mai povestesc și despre Brașovul care mă primea în fiecare sâmbătă, timp de un an aproape, să iau prânzul într-o poezie muzicală de-a sa: La Bella Musica! Sau despre zidurile lui, turnul sașilor unde mi-am încremenit ochii în marea de albastru săsesc a obiectelor expuse acolo, sau despre prietenia care m-a legat pentru totdeauna de el, printr-o Cafea cu Gheață! Aș povesti despre Biserica cea Neagră, pe care ani buni o consideram un sanctuar interzis mie, până anul acesta când, autoarea cafelei cu gheață mi-a deschis porțile ei, purtându-mă înapoi pe firul copilăriei ei din școala germană. Mi-a plăcut la nebunie acolo. Îmi place Brașovul împodobit iarna, Brașovul care găzduiește piețe de Crăciun, întocmai ca cele din Praga. Îmi place cafeaua în patru culori de la Biblioteque și hotelurile lui, care-mi găzduiau pe vremuri, delegațiile. E un oraș cu multe secrete, destul de bine ascunse, pe care mi-ar place să le descopăr în timp. 


Și poate ar trebui să amintesc și despre Deva, pe care anul acesta am cunoscut-o mai îndeaproape. Despre cetatea ei, nu foarte fericit renovată, din punct de vedere istoric, dar care, pentru un scriitor, deschide numeroase perspective. Despre acel om excepțional care mi-a prezentat orașul ăsta, despre multitudinea de obiective turistice din jurul lui pe care o regăsiți în articolele mele, sau despre cum am simțit că prietenia înseamnă cu totul altceva decât deschiderea unei uși și prăjituri mâncate în grabă, de pe portbagajul unei mașini.


Sunt destule locuri despre care aș putea povesti zile în șir. Și, multe dintre ele sunt legate de Transilvania. Nu am uitat nici de Apusenii Muzei mele, dar pentru ei, voi dedica alte capitole. Pe scurt, recomandarea mea ar suna așa: dacă iubești Ardealul, vizitează-l în tihnă! Dacă vrei să vezi cel mai frumos oraș din România, mergi în Alba Iulia și cunoaște-ți istoria! Dacă vrei amintiri care să te răscolească o viață întreagă, fii rege/regină pentru o zi, în Hunedoara! Dar, dacă vrei să trăiești colorat, în tihnă, frumos și așezat, ia-ți Muza de mână, alege-ți o casă cu curte interioară plină de mușcate, o pianină și rămâi în Sibiu! Va fi dragoste la prima vedere. Dar va dura în schimb, o viață!

Elisabeta Rizea – Tăcerea care a învins Tortura Roşie!


E linişte acum la Nucşoara, în Argeş. O mână de oameni, îşi deretică palma de pământ de prin ogrăzi, cât e ziua de lungă. Nu se mai aud ţipete la Nucşoara, decât poate cele ale copiilor care aleargă acum, liberi, pe uliţe. Şi nici nu mai şuieră gloanţe ca altădată, înfigându-se în trupurile de lemn ale caselor sau, în cele de carne, ale oamenilor nevinovaţi. Iar noptile, singurele zgomote care le mai tulbură somnul localnicilor sunt cântecele cocoşilor, ce parcă anunţă şi acum, ceasurile trădărilor întunecate şi sosirea maşinilor negre ale Securităţii, gata să stingă pentru totdeauna, şi glasurile, şi sufletele celor care au preţuit libertatea, mai mult decât propriile vieţi.

Acum, Nucşoara mai păstrează poveşti scrise cu sânge, doar prin gândurile puţinor oameni. Rude ale “partizanilor”, ale “Haiducilor Muscelului” sau ale foştilor turnători la Securitate. Istoria s-a scris şi sub ochii lor, deşi, unii dintre ei, erau pe atunci, doar nişte copii. Cei trecuţi azi în nefiinţă, au lăsat însă moştenire, în fiecare perete de casă, în fiecare ulucă desprinsă din gard sau creangă aplecată de vânt, parte din atrocităţile săvârşite de comunişti. Să vorbească în locul lor. Să nu se uite. Şi să nu-i răzbune….
Casa Elisabetei Rizea, de la Nucșoara

Elisabeta Rizea este una dintre acele femei deţinut politic care a luptat cu propriile forţe, împotriva regimului comunist şi prigoanei acestuia, asupra celor care nu au lăsat ochii în pământ, în semn de supunere. Sufletul ei a vibrat toată viaţa în concordanţă cu principii solide, cu dragostea de neam şi de pământul pe care, l-a scăldat în lacrimi şi sânge. 12 ani de chin a îndurat, bătăi şi torturi, privare de libertate şi foamete, confiscarea tuturor bunurilor, dar nicio clipă nu a cedat presiunii anchetatorilor săi.

Născută la Domneşti, în 1912, Elisabeta Rizea, nepoata liderului ţărănist Gheroghe Şuţa şi-a început lupta împotriva comuniştilor alături de grupul de rezistenţă Arnăuţoiu-Arsenescu, după ce regimul comunist i-au ucis unchiul, în 1948. Căsătorită cu Gheorghe Rizea, condamnat la 14 ani de închisoare, unul dintre “băieţii din munţi” cum îi numea pe Haiducii Muscelului, Elisabeta era o femeie simplă, cu şapte clase primare. Suficient cât şă-şi iubească glia. Suficient cât să recunoască nedreptatea. 10 ani au stat Haiducii ascunşi în munţi. Şi în tot timpul acesta, când nu era la închisoare, Elisabeta Rizea îi ajuta cu merinde. Cu haine. Cu informaţii. Le trimitea bani şi suferea pentru ei, torturi de neimaginat.

La adăpostul nopţii sărea gardurile grădinilor, îşi punea viaţa în pericol, pentru a le trirmite celor din munţi, cele necesare supravieţuirii. A fost pârâtă la Securitate şi de atunci, o viaţă întreagă nu a mai ştiut ce-i liniştea.

Jurământ de tăcere, până dincolo de mormânt

Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Gheorghe Rizea şi mulţi alţii, cu o mână pe cruce şi cu alta pe carabină au depus într-o noapte jurământ să lupte împotriva regimului comunist. Elisabeta era afară, de pază, dar a jurat cu inima deschisă, într-o altă noapte, în casa domnului Petrică. În 1949 au început să urce în munţi. Unul câte unul. După cum îi căuta Securitatea. Iar Elisabeta se îngrijea mereu să ajungă la ei, tot ce afla de la alţii. Punea bilete într-o scorbură de copac din Valea Morii, pe care o numeau “căsuţa poştală”. Aşa aflau Haiducii orice mişcare a Securităţii, aşa ştiau când trebuie să fugă sau ce se întâmplă în lipsa lor, cu cei rămaşi acasă. În schimb, de câte ori a fost anchetată, nimic din ce ştia despre Haiduci sau ascunzătorile lor n-a spus. Bătută în repetate rânduri, până când trupul îi era carne vie, lăsată inconştientă, torturată şi pusă în lanţuri, Elisabeta Rizea şi-a dus jurământul drept cruce, o viaţă întreagă.

"Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi". (Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Humanitas 1993).

"Îi iert dacă Dumnezeu îi iartă"

Urma lăsată de glonțul care a trecut prin ușa Elisabetei Rizea

A văzut moartea ochii în repetate rânduri. A pierdut tot ce agonisise o viaţă. Şi-a rupt bucăţi din sufletul ei, când şi-a văzut mama plângând la căpătâiul ei, în spital, pentru rănile ce le suferise. Şi-a sfâşiat inima când fata ei, Laurenţia a ajuns în închisoare, pentru un sac de mălai. Sau când soţul ei, Rizea Gheorghe şi-a ascuns sub saltea izmenele, pline de piele, carne şi sânge. A îndurat toate, la fel ca sfinţii martiri, făcându-şi cruce cu limba în cerul gurii. “Şi mă rugam la Dumnezeu sa mă ajute să nu spun nimic". În schimb, pentru comunişti, viaţa ei nu valora nici cât un glonţ (“Fire- ai a dracu’ de bandită, acum te-aş împuşca dar costă glonţu’ 3 lei”).

Elisabeta Rizea a îndurat chinurile închisorii, timp de 12 ani. A stat în celula de maximă securitate de la Piteşti, timp de şapte ani şi încă cinci, în diferite închisori. A fost declarată, alături de soţul ei, “duşman al poporului”, iar casa, denumită “casă de bandiţi”. A fost condamnată la moarte în 1961, după prinderea lui Gheorghe Arsenescu şi, ulterior, condamnată la 25 de ani de muncă silnică, fiindu-I confiscată toată averea. A stat în condiţii inumane, alături de doamna Ion Mihalache, mama fraţilor Arnăuţoiu, Maria Plop şi alte femei deţinut politic, în închisoarea de la Mislea.

A muncit în închisorile prin care a trecut (Piteşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Mislea) în locul celor care, slăbiţi de bătăi, torturi şi foamete, îşi duceau ultimile clipe, cu ochii pironiţi asupra întunericului care le-a ţinut loc de cer. Nu a văzut ani la rândul lumina soarelui, sau cerul, iar parteneri de conversaţii i-au fost doar tăcerea, uşile trântite pentru a băga groaza în suflete şi sunetele bocancilor pe cimentul rece.

“Doamne, dacă mi se lungeşte viaţa…să trăiesc numai o săptâmână, dar să nu-mi mai fie frică de nimeni, numa’ de Dumnezeu”…

Elisabeta Rizea a fost graţiată prin decretul din 1964 şi, timp de încă 30 de ani, a fost persecutată şi vânată de Securitate. A murit la 91 de ani, ducând cu ea, dincolo de mormânt, secrete adânci şi o viaţă de chinuri. Căpitanul Cîrnu a murit spânzurat. Haiducii Muscelului, executaţi. Mulţi dintre călăii Securităţii au trecut la cele veşnice înaintea Elisabetei Rizea. Schingiuită, torturată, terifiată pe viaţă de maşinile negre şi tresele roşii, leoaica din Carpaţi nu a luptat pe front. Viaţa i-a fost, cea mai cruntă linie întâi. Nu a salvat oameni de la moarte. Le-a prelungit însă, multora, vieţile. Nu s-a sacrificat pe ea, pentru cineva anume. Ci pentru un întreg popor, mult prea subjugat de teroarea roşie. A luptat pentru principiile ei, acelea care astăzi ni se par, valori relative. A respectat până la moarte un jurământ. Şi a crezut, până dincolo de ea, în Dumnezeu. Şi-a dorit să se limpezească lumea. Şi lumea nu s-a limpezit…

Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti, la putere, şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletul!“.

E linişte la Nucşoara. Prea linişte parcă, într-un loc unde sângele strigă în fiecare pumn de pământ. Elisabeta Rizea nu mai e. Însă jerfta vieţii ei, lacrimile care i-au fost ani buni, singura coajă de pâine, nu pot fi date uitării. A luptat o viaţă pentru libertate. Aceea de care acum se bucură copiii care se joacă pe uliţele satului. A luptat pentru pământul ei. Acela pe care azi, alţii îl muncesc şi nu, urmaşii ei. A luptat pentru viaţă. Aceea pe care ar fi vrut să o prelungească, măcar cu o saptămână în care să nu-i mai fie frică. Acea viaţă pe care azi, Nucşoara i-o datorează. Şi în care noi suntem datori să nu o uităm!

* Articol publicat în nr. 1 al ziarului Esențial, Câmpulung Muscel, 2014