Izbucul Tăuz, "lacul" zânelor din Apuseni!



Țara moților. Gârda de Sus, 2013. Toamnă în toată regula. Mai exact, frunze ruginii la tot pasul, culori aprinse care, parcă vor să-ți crape ochii de ciudă că nu le vezi în fiecare zi și încearcă să ți se prindă de suflet mai ceva decât de glezne.

Ai spune că o țară de piatră cum este cea a Apusenilor nu poate avea atâta culoare. Te aștepți la tot pasul la stâncării abrupte, colțuroase, la vene tari de rocă monocromă, la calcar albicios și pustiu. Ei bine, ai dreptate. Pe toate le vei găsi acolo. Însă ele stau foarte bine ascunse sub curcubeul acesta de culori care îți fură nu numai privirea, ci și sufletul. Trupul greoi al muntelui este îmbrăcat acum în straie de toamnă. Și, indiferent că te îndrepți spre Izbucul Tăuz din comuna Gârda de Sus, pe jos sau cu mașina, drumul îl vei parcurge cam în același timp. Pe jos de vei merge, te vei opri la fiecare douăzeci de pași numărați, să respiri atâta culoare. Cu mașina de vei porni, vei încetini la fiecare rotație completă a anvelopelor, tot din același motiv.

Click pe foto pentru mai multe imagini de la Izbucul Tăuz!

Piatra Albă, din Țara Hațegului

  
Știi destinațiile acelea în care, atunci când te afli acolo, simți cum se oprește timpul în loc? Ei bine, astăzi ajungem într-unul din acele locuri în care, fără să vrei, uiți de tumultul zilnic. Așa se întâmplase și cu mine, toamna trecută când, într-o zi despre care nici acum nu-mi amintesc prea bine ce zi a cărei săptămâni era, am ajuns în Țara Hațegului. Știi tu, țara aceea a bisericilor de piatră și a dinozaurilor pitici!
Citește despre Piatra Albă aici!
O galerie cu imagini din Țara Hațegului poți admira aici!

Ruga înaltă a cnejilor din Sântămăria Orlea


Ploua mocănește când am ajuns, toamna trecută, la poarta ei. Prima dată când am auzit unde voi merge nu-mi venea să-mi cred urechilor. Era unul dintre visurile mele din adolescență. Tot ce învățasem despre istoria Țării Hațegului pe vremuri mă aducea, din când în când, aici. Și iată că după 20 de ani, nu Alexandre Dumas scrie despre Sântămăria Orlea, ci eu, din pragul ușii de lemn masiv a istoriei.

De mai bine de opt secole, privește țintă către înălțimi și parcă așteaptă ceva. N-a spus nimănui ce anume. Poate acesta îi este farmecul…e ca o fecioară care așteaptă cavalerii să se dueleze pentru ea. Privind-o, nici nu ai spune altceva. Decât că nu e o biserică, ci, mai degrabă, o domniță șoim, săgetând înălțimile.
Te invit să citești restul poveștii aici:

Străjerul din Alba Iulia - Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan



Despre Alba Iulia și frumusețile ei aș putea scrie tomuri întregi. Este orașul definirii maturității mele. Și al unirii dintre suflet, minte și trup. Este locul în care, ori de câte ori voi ajunge, o voi face mereu cu zâmbetul pe buze și multă emoție.

În anii în care am bătut cetatea în lung și lat, am descoperit tot felul de locuri și locșoare interesante. De la pomii care deschid vortexuri spre alte vremuri trecute, până la bucăți de cer, în care se oglindesc, urmele voievozilor și principilor de altădată. Multe sunt zonele în care poți respira în voie. Iar vara, mai ales când totul e plin de viață și de verde, uiți efectiv cum trece timpul în cetatea Marii Uniri.
Citește și restul poveștii aici:
Pentru mai multe fotografii din Alba Iulia te invit aici: romaniasphotos.blogspot.com.

Chilia lui Daniil Sihastrul – credința pietrei


Unii oameni sunt predestinați să ducă o viață de sfinți. Nu-i găsești la tot pasul și, de când e lumea, ei se nevoiau departe de ispitele oferite de plăcerile lumești. Unii se închideau în mănăstiri și schituri. Alții plecau în pusiu, lăsând departe orice contact cu oamenii. Mai erau și aceia care se adânceau între faldurile umbroase ale codrilor, păstrând din vreme în vreme contactul cu lumea.


Fiecare avea credința lui și obiceiurile lui zilnice. Fiecare trăia și se nevoia după putințele sufletești și trupești. Dar toți se închinau la același Zeu Unic, căci așa era numit în vechime. Unul dintre acești oameni devenit sfânt între timp a trăit în Evul Mediu și a fost chiar duhovnicul de taină al unui alt mare sfânt ortodox, Ștefan cel Mare. Click aici pentru restul materialului!

Cuibul de vulturi al Devei


România mea frumoasă îți pune la picioare, în orice împrejurare, bucăți de istorie. Oriunde te-ai afla, pământul mustește de fapte pline de vitejie și începuturi pierdute în negură de vremi. Dar parcă așa puternice, ca în bătrâna Transilvanie, urmele acestor începuturi nu-s nicăieri. Și una dintre ele am regăsit-o în această primăvară la Deva, cetatea cocoțată pe un vârf de deal, de unde scrutează și astăzi întreaga vale a Mureșului.


Istoria. Feudă a voievozillor valahi, a principilor transilvani, cetatea Devei a reprezentat, mai mult de jumătate de mileniu, un puct strategic și una dintre cele mai importante așezări de acest fel din Transilvania. Începuturile ei se pierd cu mult în timp, pe vremea când dacii stăpâneau aceste teritorii, însă importanța ei s-a concretizat abia în evul mediu. Amplasată pe creasta unui deal, cetatea Devei străjuia intrarea și iesirea din Transilvania, de pe valea Mureșului.

Prima fază a construcției sale se pare că este atribuită intervalului 1250-1260. În anul 1269 cetatea era deja ridicată și este menționată în două documente de danii, pe care Ștefan al V-lea le oferea unui nobil de Câlnic drept recompensă pentru lupta împotriva migratorilor. Această danie este, de fapt, actul de naștere al cetății, care a funcționat vreme îndelungată, până în secolul al XVI-lea. Foarte multă vreme, cetatea a fost și în posesia familiei Corvineștilor, de care sunt legate numeroase construcții ridicate aici.

În anul 1289 devine casa voievozilor transilvăneni Roland Borșa și Ladislau Kan, care își stabilesc reședința principatului aici, la Deva. Peste timp, cetatea a devenit și mai înfloritoare. Așa se face că, în 1307 se menționează existența la Deva a unei curți voievodale la fel de puternice ca cea a regelui Ungariei, un fapt deosebit de important pentru teritoriul ardelean. Carol Robert, regele ungar trece în proprietatea sa cetatea, pentru ca  200 de ani mai târziu să o regăsim sub oblăduirea castelanului Martin de Hunedoara. Sigismund de Luxemburg, în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, dăruiește unui cneaz român, pe nume Dobre, o moșie din apropiere. În schimbul ei, nobilul valah avea obligația să sprijine cetatea Deva de fiecare dată când era în primejdie.

Însă povestea ei continuă, îndreptându-se pas cu pas către secolul al XIX-lea. Astfel, în 1444, Iancu de Hunedoara primește cetatea, drept răsplată pentru victoriile împotriva turcilor, de la Ladislau al V-lea, voievodul Transilvaniei. Fortificația devine unul dintre domeniile preferate de marile case nobiliare și o vom regăsi, în 1479, în posesia lui Ștefan Bathory, pentru ca, 13 ani mai târziu, ea să redevină posesiune regală. Devastată de atacuri, între 1550-1557, fortificația  este cucerită de turci la ultimul asediu din aceată perioadă. După acest moment, la sfârșitul secolului al XVI-lea, este folosită ca închisoare pentru pretendenții la tron, nobili decăzuți din drepturi sau iobagi. Deva își va pierde astfel privilegiile, iar populația ei este înrobită. Dieta Transilvaniei decide în 1607 să nu mai fie dată ca proprietate particulară, ci să rămână în stăpânirea principilor locali, astfel cetatea devine reședința principilor Bethlen, Gabriel și Ștefan, pentru ca, peste 50 de ani, să fie ocupată de austrieci. Secolul 18 nu ocolește Deva de epidemiile care în toată Europa luaseră nenumărate vieți. În 1756 este distrusă în proporții covârșitoare de un incendiu, iar peste 24 de ani avea să fie martora invaziei lăcustelor, care au nimicit toate recoltele de la poalele ei.
Revoluția de la 1848 aduce sfârșitul cetății, în urma revoltelor îndreptate către maghiarii refugiați aici, o magazie întreagă plină cu praf de pușcă explodează.

Ruine arhitecturale


Palatul voievodal, devenit ulterior princiar, a beneficiat din secolul al XIII-lea și până la declinul ei, de diferite faze de construcție, fapt care a dus la o arhitectură extrem de complexă. Construcția inițială era formată dintr-un turn patrulater cu ziduri groase de aproape 1,70 m, ruinele lui prezentând și astăzi urme de pictură. Cercetările arheologice, nu deosebit de concludente, au scos la iveală faptul că turnul a fost demolat în jurul anului 1400 și înlocuit cu un altul, dublu ca dimensiuni. Turnul avea, evident, un rol strategic. Palatul a fost realizat ulterior turnului, fiind ridicat pe trei niveluri, pivnițe, parter și etaj, cu ferestre din piatră și spații pentru servitori.
Și dacă te întrebi cum oare se alimentau în evul mediu cu apă la o asemenea înălțime, ei bine află că proviziile de apă se țineau într-o cisternă circulară, compusă dintr-un turn rotund, în centrul căruia era amenajat bazinul. Se pare că acesta a fost construit tot în secolul al XIII-lea. Odată cu modernizarea armelor de foc, în secolul al XVI-lea s-au construit în vestul cetății platforme de artilerie, spații de depozitare a muniției, precum și ateliere de producție a prafului de pușcă.

Bastionul Bethlen a fost construit, probabil, la început de secol XVII, turnurile de poartă din nord-estul fortificației despărțind de atunci incinta unu de incinta doi, realizate în diferite etape de construcție. Spre finalul secolului al XVII-lea se va amenaja și cea de-a treia incintă, înconjurând dealul până aproape de poale. Intrarea în cetate se făcea prin trei porți monumentale, dintre care astăzi se mai păstrează doar două.

Martirul de pe stânci

Cetatea e supranumită Ierusalimul credinței unitariene. Într-una din încăperi poți admira un momenument deosebit, un altar închinat lui Ferenc David, primul episcop al bisericii unitariene și întemeietorul acestui cult religios apărut în secolul al XVI-lea. Unitarienii nu recunoșteau trinitatea divină, crezând că Unus est Deus” (Unul este Dumnezeu), iar Iisus era doar un om, fără veleități divine. Condamnat pentru erezie spre sfârșitul vieții, Ferenc David a fost întemnițat la Deva, unde a și murit ucis, împreună cu alți doi prizonieri, iar trupurile le-au fost aruncate peste ziduri. Martiriul său este unul dintre principalii factori ai luptei reformaților din Transilvania.

Legenda


Ca în fiecare loc încărcat de istorie și la cetatea Devei o să întâlnești diferite legende. Cele mai multe vorbesc despre fetele unui uriaș, zâne cu părul de aur, care ar fi ridicat aici, pentru ele, o cetate mândră, pe măsura frumuseții lor. Altele spun că astfel de incinte nu s-ar fi putut ridica decât cu ajutorul piticilor, stăpânii dealului, care lucrau noaptea, înălțând cetatea în numai câteva zile. Ca în fiecare legendă, sâmburele de adevăr există pe undeva, dat fiind că, în urmă cu secole bune, era aproape imposibil de imaginat pentru oamenii de rând o astfel de construcție cocoțată la o asemenea înălțime, iar responsabili pentru realizarea ei nu ar fi putut fi decât niște personaje de basm.

E suficient să ajungi între zidurile ei, urcat pe meterezele de lemn, ca să poți înțelege cum se nasc astfel de legende. Panorama oferită de înălțime este de-a dreptul impresionantă și amețitoare. La picioarele tale se întinde întreaga urbe a bătrânei Deve, înconjurată de câmpuri verzi întinse și străjuită de ochiul de vultur al cetății din apropiere. Ca să ajungi aici, sus, poți lua telecabina de la poalele dealului, care te va urca până la cer, pentru numai cinci lei. În acest preț este inclusă și coborârea. Dar, dacă vrei, poți să simți pasul drumețului și să te aventurezi să cobori pe jos, ocolind zidurile, pe poteci pe care abia le dibuiești. Undeva, la mijlocul distanței, vei putea face un popas, lângă o cruce înaltă de peste trei metri, realizată din lemn frumos sculptat cu motivul popular al roții vieții.
Dacă drumurile tale te-au adus până aici, urcă și află povestea mândrei cetăți a Devei, simte-i istoria și scrutează-i înălțimile de aici, din cuibul ei de vulturi! Vei înțelege, fără doar și poate, de ce e România mea, frumoasă!


Sursă Foto: romaniasphotos.blogspot.com

Mausoleul Mateiaș – povestea unor eroi de război




Multe lupte sângeroase a văzut pământul acestei țări de-a lungul veacurilor. Și mai mulți sunt cei care și-au dat viața pentru el și pentru libertate. Să deschidem așadar ochii pe unde trecem, căci sub fiecare palmă de țărână dorm nenumărați eroi pe care nu-i vom regăsi niciodată în cărțile de istorie!


Sunt ceva ani de când am urcat prima dată treptele acestui obiectiv ce străjuiește drumul spre pasul Rucăr Bran. Atunci, a fost doar o vizită de curtoazie. De curând însă, în vizită de documentare, l-am reîntâlnit. Era așa cum îl știam. Impunător, semeț și încărcat de istorie. Povestea lui începe în 1984, într-o zi de 24 octombrie, când a fost inaugurat. Dar adevărata lui istorisire a fost scrisă în timpul Primului Război Mondial când, în zonă, s-au dus lupte crâncene pentru apărarea teritoriului românesc.



Atunci, o Divizie locală, 22 infanterie, a înfruntat Divizia 76 infanterie germană, la Fundata, în momentul în care s-a dat ordin de blocare a trecătorilor spre Transilvania şi retragerea trupelor de acolo. Se întâmpla în ultimile zile ale lunii septembrie 1916. Luptele de la Bran şi vechea frontieră de la Fundata, continuate la Rucăr şi Dragoslavele, au durat până în 6 septembrie, frontul solid fiind la Mateiaş şi cuprinzând şi nordul oraşului Câmpulung. Nemţii au pornit de la Zărneşti cu trupe speciale de vânători de munte, Brigada 8 Alpină din armata austro-ungară, au ocolit pe Valea Dâmboviţei şi au apărut în spatele diviziei române care a fost nevoită să se retragă urgent ca să nu cadă prizonieră. În jurul muntelui Mateiaş s-a improvizat într-o singură noapte un puct central care să apere trecătoarea. S-a blocat Valea Dâmboviţei şi totodată drumul spre Bucureşti şi astfel frontul s-a lărgit şi spre vest, acoperind Câmpulungul. Luptele au durat aproximativ două luni, timp în care şi-au pierdut viaţa 921 de nemţi şi 1.200 de români. 

Tot de acestea lupte se leagă și o parte din literatura noastră de căpătâi. Romanul “Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” își are rădăcinile aici. Fortificațiile descrise între paginile lui sunt cele realizate de către Regimentul 30 Muscel, care fusese destinat să blocheze frontiera la Vama Giuvala, în timp ce Regimentul 70 Infanterie îşi desfăşura pregătirea chiar pe raza oraşului. Pe dealul Creţişoara, 7,5 hectare de pâmânt au fost alocate unei tabere militare, unde s-au construit adăposturi, grajduri, depozite şi fântâni, în timp ce instrucţia propriu-zisă avea loc în partea vestică a oraşului, pe platoul Grui. 

Zi de zi, cetăţenii îi urmăreau pe tinerii soldaţi mergând la instrucţie. Pe tot parcursul anului 1915 au avut loc concentrări ale rezerviștilor pe specialităţi: infanterie, biciclişti, telegrafişti, agenţi de legătură, semnalizatori, brancardieri, veterinari şi peste 8oo de forțe de ordine, care să asigure ordinea şi siguranţa populaţiei civile în zonele de operaţii militare. Iar astăzi, dacă stai de vorbă cu acei localnici mai în vărstă îți pot spune cu lux de amănunte ce grozăvii le-au văzut ochii și pe care, mai apoi, le-am putut regăsi în romanul lui Camil Petrescu.

Odată ajuns în interiorul edificiului poți vedea cum s-au derulat toate aceste evenimente cu ajutorul unor fotografii expuse aici și realizate de un fotograf de război, care a surprins astfel de momente legate de implicarea civilă a muscelenilor în război. Tot aici veți regăsi și fotocopii ale unor comunicate militare, brevete, decoraţii, precum şi uniforme de ofiţeri ai armatei române, arme şi aparate de transmisie, de la acea vreme. 


Poveștile acelor zile de foc nu sunt puține. Și, odată ajuns aici, muzeograful de la Mausoleu începe să le depene celor care au urechi și timp suficient să îl asculte. Așa am aflat că, la Rucăr, în satele ocupate de inamici, peste 700 locuitori civili, femei, copii şi bătrâni, au fost închişi în biserici fără niciun fel de hrană. Au fost astfel obligaţi să muncească şi să execute transportul muniţiei, pentru ca artileriştii români să nu tragă în conaţionalii lor deveniţi "scuturi umane." Unul dintre cei mai bogaţi rucăreni şi-a folosit aurul pe care nu l-a putut trece în zona românească pentru a procura alimentele necesare consătenilor care numai aşa au supravieţuit. 


Cat despre construcție în sine trebuie să știi că și ea, la fel ca multe altele din Câmpulung Muscel, este opera aceluiași binecunoscut arhitect, Dumitru Ionescu Berechet. Construirea Mausoleului a fost realizată din inițiativa societății “Cultul Eroilor”, iar demersurile au fost începute la 18 iunie 1928. Societatea cu pricina a dorit ridicarea la Valea Mare Pravăț a unui mausoleu pentru cinstirea eroilor originari din această parte a ţării, dar şi a celor înregimentaţi în alte unităţi militare participante la rezistenţa din ultimele luni ale anului 1916, de pe înălţimile Mateiaşului. 


Lucrările s-au terminat în anul 1935, urmându-se, după cum spuneam, planurile arhitecților Dumitru Ionescu Berechet și State Baloșin, în antrepriza fraților De Nicolo și Jean Mezaroba, constructori câmpulungeni. Obiectivul este format dintr-o capelă pentru comemorarea faptelor de arme ale celor căzuţi la datorie pe durata luptelor din octombrie–noiembrie 1916. În cripta de la subsolul construcției se odihnesc astăzi osemintele a peste 400 de soldați și ofițeri. Multe au fost aduse direct de pe câmpul de luptă. Pe pereții laterali sunt așezate 31 plăci de marmură pe care au fost dăltuite numele tuturor celor aproximativ 2.100 de eroi cunoscuți, care au căzut în luptele pentru apărarea plaiurilor muscelene.

Între anii 1979-1984, monumentul a fost decorat cu un mozaic de tip „Murano”, intitulat “Glorie eternă eroilor nemului românesc”. Iniţial, Mausoleul a fost pictat la interior de către Olga Greceanu, tema aleasă de aceasta fiind eroismul Armatei Române şi colaborarea cu Aliaţii, însă, din cauza climei, pictura s-a deteriorat şi a fost astfel înlocuită cu mozaic.

Tot în această perioadă, au fost realizate atât scara monumentală de la intrarea în Mausoleu, diferitele basoreliefuri, precum și două săli de expoziție. În prima sală vei putea vedea că sunt reprezentate principalele momente ale participării armatei române la primul război mondial și, în mod deosebit, luptele desfășurate pe culoarul Rucăr-Bran. În cea de a doua sală o dioramă reprezentând luptele purtate de ostașii români pe înălțimile din apropiere, precum și un post de comandă, te vor purta înapoi în timp, exact în tranșeele luptelor de aici. Odată ce luminilă sălii se vor stinge, pregătește-te să te vezi exact în mijlocul luptelor, printre soldați și gloanțe, printre obuze care explodează la tot pasul. Inima ți se strânge și bate frenetic. Aproape că începi să simți toată încărcatura momentului, mirosul de carne arsă și toată jalea care însoțește un teatru de război. Nu te poți opri, cât timp durează demonstrația, dar și mult după ce vei pleca de acolo, să nu te întrebi retoric... la ce bun toate aceste orgolii care mușcă din trupuri și vieți omenești?
Odată ieșit de aici cu lecția învățată, la baza monumentului vei observa basorelieful realizat de sculptorul câmpulungean Radu Adrian, care a reușit să redea perfect încleștarea dintre trupele române și inamici. Privește-le ca și cum tot ce ai aflat în interiorul Mausoleului se sintetizează în mintea ta, ca nu cumva să mai uiți vreodată că libertatea ta a fost apărată în sânge de înaintași!

Ce ar mai fi de spus? Uneori trebuie doar să privești și atât. Cinstirea eroilor se face în liniște. Și, chiar dacă este amplasat chiar în apropierea șoselei, la Mausoleul Mateiaș domnește liniștea. O liniște pe care cei care se odihnesc aici și-ar fi dorit-o în toate nopțile în care mitralierele mușcau din trupurile lor, iar trasoarele îl sfârtecau pe cel al țării!

Sursă foto: romaniasphotos.blogspot.com

Mănăstirea Dragomirna, brâul de piatră al Moldovei


Nu am fost vreun fan al lăcașelor de cult. Adică, în drumurile mele, nu intram în orice biserică de la marginea drumului doar pentru că așa se face. Dar, dacă tot am plecat să cutreier țara, am intrat în orice mănăstire care, odinioară, a strâns pe lângă și în ea istoria României mele frumoase. I-am admirat odăjdiile, i-am citit pisaniile, i-am cântat psalmii ctitoriilor domnești și am mers mai departe, cât mai adânc în timp, către alte și alte locuri de închinăciune și respect pentru înaintași. Sunt în poarta mănăstirii Dragomirna și sufletul mi se ridică pe metereze, până mai sus de turla cea brodată în trandafiri de spumă albă.

Citește mai multe, aici!

Castelul Bethlen Sânmiclăuș, o nouă istorie


Cine crede că nu poți găsi frumusețe între niște ruine se înșeală amarnic. Dar acela care reușește să o găsească este dator să spună și altora despre ea! Ochiul vede doar ce vrem noi să vadă, de obicei. Auzisem despre castelul Bethlen de la Sânmiclăuș cu ceva ani, înainte să ajung la el. Și, de la primele istorisiri, mi-am dorit să văd măcar o singură dată în viață una din reședințele binecunoscutei familii Bethlen a Ardealului.

Citește și restul articolului aici!

Bărăția din Câmpulung-șapte secole de istorie


Câmpulung Muscel este un oraș tare cochet. Și conservator aș putea spune. Odată ce i-ai aflat metehnele însă te poți plimba la pas pe străduțele sale, în căutare de indicii care să-i susțină cochetăria. Și, chiar dacă nu ai să crezi, află că poți vizita orașul în absolut orice anotimp vrei. Nu va conteni să te surprindă mereu prin câte o minunăție arhitecturală sau un loc poetic, pitit bine pe la coturi de drum.

Află mai multe, aici!

Crișan cel fără de mormânt

 

Hunedoara. O zi caldă, din preajma Sfintelor Paști. Eu calc pentru prima dată prin locurile unde, odinioară, niște „țărani” mi-au scris istoria acestei țări. Sunt în fața casei lui Crișan, unul dintre capii răscoalei din 1784. E primăvară în Ardeal, iar locul acesta își strigă încă, tragerea pe roată!

Anul 1733. Se naște Marcu Giurgiu zis mai apoi Crișan, nume luat de la valea Crișului, pe care era amplasat satul său natal. Niciun document nu menționează cine i-au fost părinții. Și nici prea multe date despre cum i-au fost tinerețile nu se știu. Citește mai multe aici!

Catedrala Evanghelică din Sibiu


Cu siguranță că, odată ce ajungi să urci toate cele 192 de trepte ale Turnului Bisericii Evanghelice din Sibiu și descoperi de sus secretele orașului trebuie să intri acum și în cea mai importantă construcție gotică a lui, ba chiar din întreaga Transilvanie! E un loc ce știe să te poarte înapoi în timp, atât de departe că aproape reușești să îi vezi geneza. 


                 

Trebuie să îți spun de la început că, sentimentele care te încearcă aici diferă în funcție de momentul pe care ți-l alegi să vizitezi bătrâna catedrală. Dacă o să ai parte de un concert sau, chiar de una din slujbele de dimineață ținute în limba germană, ori la amiază în cea săsească, atunci vei putea să surprinzi exact cum arată catedrala astăzi, la mai bine de șapte sute de ani de la construcție. Însă, dacă ai norocul să îi treci pragul într-un moment în care slujbele și-au oprit glasurile, atunci vei reuși cu siguranță să intri în atmosfera ei de odinioară.

Urmărește aici galeria foto a Sibiului!
Citește și restul articolului aici
                 

Alba Iulia- Steaua cu șapte colțuri

 

Ai trecut pragul timpului odată ajuns aici. Ai aflat cine este domnița cea albă, mireasa Transilvaniei și care sunt cheile (porțile) sufletului ei. Odată ajuns aici, o lume nouă ți se dezvăluie pas cu pas.

Și pentru că acum te-ai familiarizat cu forma sa stelată și ai aflat câte ceva despre fiecare colt în parte, trebuie neapărat să vezi și unele dintre cele mai interesante puncte de atracție ale ei, chiar dacă ochii îți fug în toate părțile pentru că aici nu e cotlon care să nu mustească de istorie și să nu fie atracție pentru turiști!
Urmărește și galeriile foto ale Albei Iulia aici și aici!
Citește aici și restul articolului!

Cetatea Poenari - secretele stâncilor


Ce poate fi mai frumos pentru aceia care vor să îmbine deplasările în natură, cu istoria sădită în fiecare palmă de pământ din țara asta? Și, cum poți simți altfel libertatea zărilor decât aflându-te cât mai aproape de ele? Suntem în județul Argeș de data aceasta, în satul Căpățâneni, comuna Arefu. Mai exact, pe Valea Argeșului, pe drumul ce duce către Barajul Vidraru, la numai 4 km distanță de el. Pașii ne-au fost purtați până la piciorul de stâncă al Cetății Poenari, monument istoric de secol XIV.

Da, ai ghicit, ne aflăm în vremuri medievale, la poalele uneia dintre cetățile de seamă ale Țării Românești, întemeiată de primii Basarabi. Unele ipoteze istorice menționează că și numele acestei construcții se leagă în parte se pare, de acești Basarabi, mai ales de Întâiul Basarab, zis și Negru Vodă.

Citește și restul articolului aici!

Iulia, mireasa lui Mihai



O vezi de departe cum își scaldă în soare, podoabele. Parcă nicicând nu s-a mai văzut o asemenea frumusețe, mândră mireasă împodobită cu cele mai de preț giuvaieruri, care își așteaptă zâmbind, pretendenții.

Este Iulia cea Albă a vechilor întemeietori, iar azi a căpătat pe deplin titlul de singura și cea mai bine conservată și restaurată cetate de tip Vauban de la noi din țară. Ați ghicit, în Alba Iulia ne poartă astăzi drumul, cetatea cea de preț a principilor Transilvaniei!


Încă mă gândesc ce îmi place mai mult la ea. Și, cum nu mă pot hotărî sub nicio formă am decis că cel mai bine e să vă spun, pas cu pas, de ce trebuie măcar o dată în viață să-i treceți Porțile!

Citește și restul materialului aici!