Săptămâna Reginei

Nu a trecut prea mult de când mă uitam la desenele animate cu ștrumpfi. Erau momentele mele preferate din zi și adoram, chiar și adolescentă fiind să văd prin ce aventuri mai trec micii albăstrei, cum îi numeam eu. Atât de mult îmi plăceau creaturile astea desenate încât nu odată am visat lumea lor și mi-am dorit să fiu protagonista unul film cu ei!

Îmi imaginam tot felul de scenarii pe care le cream pentru drăgălașele personaje de animație. Atât de mult îmi plăceau încât într-un an, ziua mea a avut ca tematică o petrecere ștrumpfească în toată regula! Însă nu o să vă vină să credeți de ce surpriză am avut, pusă la cale de ștrumpfeștii mei prieteni și ei la fel de îndrăgostiți de aceste personaje!

Trebuia să merg la un curs de ghizi muzeali ținut într-un binecunoscut castel de la noi din țară. Toate bune și frumoase, mi-am luat rucsacul în spinare și am ajuns la castel, fără să știu măcar cum îmi vor schimba ștrumpfii toată viața! Chiar în prima zi am cunoscut acolo o mulțime de lume. Pe unul dintre organizatorii cursului îl cunoșteam de multă vreme și mă așteptam să facă el niște șotii pe acolo, mai ales că porecla lui era Gargamel. Tot în prima zi, unul dintre participanți mi-a atras atenția uitându-se insistent la mine. Ochi albaștri, limpezi ca marea, zâmbet larg, ba mai scria și versuri precum unul dintre personajele mele preferate, Poetul Ștrumpf. 

- Ce faci, Ștrumpfițo, mi s-a adresat în seara aceea, tocmai când încheiam prima zi de curs la castel! Mergem să bem un ceai pe terasa de artilerie?

Am încremenit! De unde știe ăsta de ștrumpfii mei, mai ales că e ceva diferență de vârstă între noi și el pare un om serios. Zis și făcut, am mers pe terasă, am povestit câte în lună și stele. El mă sorbea din priviri, eu mă pierdeam în ștrumpfeștii lui ochi albaștri. Ne-a prins miezul nopții acolo când, cu ochii pe cer, exclam fericită:

- Uite o cometă, iupiiiiiii, e prima cometă pe anul acesta. Uite-o! Vai ce fericire, să văd o cometă de pe terasa unui castel! O adevărată întâmplare ștrumpfească, nu alta!

- Și mai ales, ținută de mine în brațe, Regina mea!

Am înlemnit. I-am simțit mâinile cum mă împresoară și mă strâng protector. Inima îmi bătea incontrolabil. Timpul s-a oprit în loc. E ceva magie la mijloc, căci altfel nu îmi explic ce se petrece. O fi făcut Gargamel ceva vrajă pe aici... M-am smuls din îmbrățișarea lui. Inima mai că mi se urcase în gât și parcă dădea să îmi spargă timpanele. El se uită fix la mine, mă ia de mână și mă trage în sus, pe trepte, în turn. Vrăjită, mă supun. Încep să văd ștrumpfi peste tot și să mă întreb oare dacă mai sunt chiar în toate mințile. O lună superbă luminează curtea castelului. În turnul de la poartă, mă trage spre el și mă sărută. 

- Ștrumpfițo (de unde știe el de pasiunile mele??) știai că asta e Săptămâna Reginei?

- Care Regină, My Lord?

- Ei lasă, că vezi tu mâine, în zori.

Am visat toată noaptea numai aventuri cu ștrumpfi, cavaleri în armuri albastre, bătălii pentru inima reginei și ochii lui albaștri. În dimineața următoare prietenul meu organizator a transformat tot castelul într-un platou de filmare ca și cum acolo s-ar turna un film pentru copii. Nu știu de unde (v-am zis eu că-și bagă coada Gargamel aici) a adus tot felul de figurine cu ștrumpfi încât prin toată curtea castelului mișunau de zor micii albăstrei din desenele mele preferate.

O săptămână întreagă cât am stat acolo m-am distrat cu micii ștrumpfi îmbrăcați ba în armuri, ba pe post de husari (cavaleriei austro-ungari din secolul al VII-lea), ba chiar au apărut și niște mici ștrumpfițe care întruchipau domnițele din suita reginei. Și cât era ziua de lungă, în timpul cursului de ghizi sau după lăsatul serii, toată lumea mă striga Regină! Vă jur, am crezut că visez! Ce om mai are parte de așa ceva, într-un castel de poveste, cu un ștrumpf poet care să-i și dedice versuri?

Da, ați auzit bine. În ultima seară la castel, ștrumpful meu cu ochi albaștri (care nu s-a dezlipit de mine toată săptămâna) ce credeți că a făcut? Chiar când era banchetul în toi, intră în Sala Cavalerilor îmbrăcat în armură, însoțit de doi menestreli care cântau muzică medievală, în surdină.

Mă ia de mână, mă duce în mijlocul tuturor și începe:

- Mărită Regină, Strumpful tău Poet 
Îndrăznește să-ți țină
Un discurs perfect:

Primește de azi
Tu, Ștrumpfiță frumoasă
A inimii mele aleasă
Spada dar și viața mea
Alături de iubirea mea!
Și-aș mai îndrăzni
De mă vei dori
Să îți fiu de azi
Scut printre camarazi
Să îți fiu ție, Regină
Tot ce inima-ți alină
Tot ce sufletul îți cere
Căci ștrumpfescu-mi dor nu piere.

Mândră, tu, Regina Mea
Aleasă chiar de o stea
Poruncește și dorește
Tot ce inima-ți poftește!
Căci de-ai vrea doar al meu scut
Fără ochi, fără sărut
În genunchi ți-oi cade iară
Și-oi ruga straja de-afară
Să mă lase să îți spun
Dorul meu cel prins în turn
Căci nu-i vrajă să îl strice
Și nici om să o ridice
Căci nu-i ștrumf să nu-ți arate
Slova de poet ce poate
Și nu-i rost pe lumea asta
Fără tine-n el, Măiastră!
Așadar, Domnița mea
Poruncește-mi de vei vrea
Dar mă lasă-n viața ta
Și de-acum tu fii a mea!

Nu a fost nicio vrajă. Niciun vis prins între zidurile castelului. Gargamel, prietenul organizator a pus la cale toată tărășenia, de cum l-a văzut pe ștrumpful poet cum i s-au aprins călcâiele după mine. Au trecut niște ani de atunci. Eu, în continuare iubesc ștrumpfii, la fel de mult cum îl iubesc și pe ștrumpful poet, cu care am plecat de mână, în viață, din acea zi. Iar, pe 31 martie 2017 ne veți găsi tot împreună, la lansarea filmului Ștrumpfii: Satul Pierdut!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Despre vise și credite!

Rețeta unui “aluat” reușit!

Mulți dintre voi știți cât urăsc eu creditele. Ei bine, haideți să vă povestesc cum am ajuns să fac eu unul și să fiu și în culmea fericirii pentru asta.

Cu siguranță ați auzit despre proiectul meu, "Eu și Endometrioza". Este un concept ambițios, dedicat pacientelor care suferă de endometrioză de la noi din țară (peste 500.000 deja diagnosticate) proiect care ajută din plin la conștientizarea acestei afecțiuni atât în rândul publicului larg dar și în rândurile medicilor care sunt mai puțin familiarizați cu ea. M-am ambiționat să fac și grupuri de suport, atât online cât și reale, întâlniri față în față cu pacientele și diverși medici specialiști care să le ajute să managerieze mai bine traiul cu endometrioză. 

Fac asta de ceva timp și încă, foarte bine. Când m-am apucat de proiectul "Eu și Endometrioza" nu aveam decât multă voință. Astăzi am de partea mea atât medici cât și paciente care au pus umărul la această conștientizare. Conduc acest business (deși sună cam ciudat îi pot spune așa atâta vreme cât îmi ocupă majoritatea timpului și cât ofer, totodată, servicii publicului țintă) de ceva vreme dar am tot simțit că trebuie să trec la un alt nivel, într-o altă etapă, iar pentru asta aș avea nevoie de mai mulți bani pe care să îi investesc într-un aparat RMN care să poată diagnostica endometrioza după protocoale specifice. 

Din donațiile și sponsorizările pe care le-am strâns pe asociație am o parte din sumă însă, pentru o astfel de investiție aș avea nevoie de un ajutor financiar care să îmi permită să pot ajuta la rândul meu, cât mai multe paciente cu endometrioză din zona Dobrogea. Astfel de echipamente nu se găsesc momentan la noi în țară decât în trei mari orașe: București, Cluj Napoca și Timișoara! Vă imaginați ce chin pe săracele fete să bată toată țara în lung și lat doar pentru a face un RMN cu protocol de endometrioză!

Și, uite așa, am început eu să prospectez piața împreună cu un broker și să mă informez cum pot obține un împrumut pentru investiții. Ce-i drept, nu știam mai nimic așa că brokerul pe care l-am ales, un tip tare școlit și bine informat, care nu percepe comisioane de la clienți, mi-a expus toate ofertele de creditare, mi-a făcut chiar și un scoring preliminar ca să văd exact unde mă situez cu business-ul meu, mi-a depus dosarul la bancă, a negociat în numele meu termenii de creditare ba, mai mult, a mers cu mine acolo în ziua în care am semnat contractul de creditare! Să nu-mi vină să cred, nu alta, eu care știți cât sunt de speriată de bănci și credite, ei bine iată că omul acesta a reușit să mă liniștească complet pentru că se vedea de la o poștă că era centrat pe nevoile mele și nu încerca să racoleze clienți pentru bancă ba, mai mult, mi-a răspuns mereu cu calm și bine informat la tonele de întrebări pe care i le-am pus pe parcursul întocmirii dosarului.

Dar să vă spun cum am ajuns să aleg împreună cu el soluția perfectă pentru proiectul meu dedicat pacientelor cu endometrioză! 

Pe asociația pe care am înființat-o pentru a le ajuta este extrem de greu, dacă nu chiar imposibil să obțin un credit bancar, având în vedere faptul că un ONG nu are indicator de profit. În cazul acesta a trebuit să găsesc o alternativă prin care să pot continua conștientizarea endometriozei cu ajutorul ONG-ului meu.

Pe lângă asociație, activitatea mea de bază este de a oferi servicii de PR și publicitate, pentru care am o companie ocupă de așa ceva (fapt care m-a ajutat până acum să scot toate materialele de conștientizare a endometriozei, de la flyere până la reviste, bannere și mash-uri stradale). Profitul acestei companii pe care o conduc deja de mai bine de cinci ani a fost anul trecut de 750.000 de lei. La câte firme de publicitate au apărut în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, eu cu cei cinci angajați ai mei am tot stagnat în jurul acestui profit anual și de vreo doi ani ne tot învârtim în jurul clienților pe care îi targetează și concurența mea. În zona Dobrogea există și clienți mari care au nevoie de serviciile mele dar un astfel de segment se adresează de regulă unor companii mai mari decât a mea, care au linii de producție și tipografii proprii. 

Drept urmare, ca să îmi cresc cumva și afacerea pe compania de publicitate și, totodată, să ajut și asociația, m-am gândit să obțin un credit pe această firmă, să achiziționez aparatul RMN iar din taxele percepute pentru investigațiile imagistice să returnez creditul și ce îmi rămâne să fie bănuți donați asociației. Zis și făcut!

Brokerul cu pricina mi-a prezentat trei soluții de creditare: creditul pentru investiții (care, fie vorba între noi îmi făcea tare mult cu ochiul), creditul pentru capitalul de lucru și overdraftul și linia de credit.

Evident că la început mă uitam lung la toate trei, până a început să mi le explice pe fiecare în parte. Și pentru că știam deja că AVBS este o companie care vine în sprijinul IMM-urilor și PFA-urilor cu cifre de afaceri anuale mai mici sau egale cu 500.000 de euro (pfuai ce de bani, vă imaginați câte aș putea face cu ei pentru ajutorul pacientelor cu endometrioză?) am ales împreună cu brokerul creditul overdraft. 

Să știți că în cazul acesta poți accesa o sumă de până la 25% din cifra ta de afaceri aferentă bilanțului anului trecut, cu garanție. Există posibilitatea să accesezi suma asta și fără garanție, numai că banii sunt mai puțini (doar 10% din cifra de afaceri). În cazul creditului oferit cu garanție, limita maximă de creditare poate ajunge și până la 25.000 de euro pe care îi poți rambursa într-un an de zile, ba chiar poți și reînnoi creditul!

Partea interesantă știți care e? Pe lângă faptul că această linie de finanțare se poate obține foarte ușor și poate fi utilizată pentru finanțarea activității curente, suma acordată și neutilizată prin overdraft este 0 (zero)!!! Astfel, plățile mele se fluidizează iar faptul că nu plătesc comision de neutilizare (de parcă s-ar întâmpla minunea să nu folosesc și ultimul leuț, auzi!) mi se pare absolut fabulos! Ca să nu mai spun că dacă rulez fondurile prin contul deschis la bancă mi se diminuează valoarea creditului reducând suma datorată băncii pentru dobândă! Și, de parcă nu ar fi fost de ajuns (ai zice că citesc în cafea oamenii ăștia), în cazul overdraftului mi se întocmește și dosarul de creditare că parcă zici că au știut cât urăsc eu hârțogăraia!

Uite așa m-am trezit eu că fac credit pentru aparatul RMN! Cu ce mă diferențiez de potențialii mei concurenți? Păi care concurenți, în primul rând? Că tocmai ce spuneam cât suferă femeile astea că se bat pe trei centre mari și late în toată România? În plus, aparatul acesta face și alte feluri de RMN, deci voi putea aduna fonduri prețioase din aceste investigații imagistice, pe care să le investesc mai apoi tot în conștientizarea endometriozei! E mult de muncă să știți, iar lucrul acesta nu se întâmplă peste noapte, mai ales că nici în străinătate lumea nu s-a înghesuit până acum prea tare să-i afle cauzele și vreun leac definitiv. 

Deși poate părea un pic complicat, mai ales că iau un împrumut pentru întreprinderi mici și mijlocii pe firmă, iar banii obținuți mai apoi din investigațiile imagistice se vor împărți între ratele la bancă și alte materiale de informare asupra endometriozei să știți că mie mi s-a părut soluția cea mai la îndemână pentru mine, mai ales că, atunci când vrei să faci un bine și nu îți urmărești doar interesul tău exclusiv, parcă și universul pune umărul la treaba asta! Că altă explicație nu am și mă mir și astăzi cum am dat eu tocmai peste brokerul cel mai simpatic și mai bine informat din câți există în sistemul bancar!


Se pare că sloganul “Visează...obține cu AVBS” nu a fost doar o sintagmă de luat mințile și atras clienții! Pentru că, în cazul meu, visul de a ajuta pacientele cu endometrioză devine acum  realitate!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Când "Acasă" înseamnă la hotel!

Nu mai e niciun secret pentru nimeni că hotelurile sunt pentru mine prima casă, de ani buni. Și asta nu pentru că nu aș avea unde sta, ci pentru că meseria de PR și jurnalist de travel te poartă prin toate colțurile țării. Ador să stau la hotel ba, chiar la un moment dat, în Alba Iulia, scriam într-o seară așa: “Cazare. O cameră în care nu mă simt ca la hotel ci ca acasă. Poate acasă e, mai nou pentru mine, o cameră de hotel. Păcat că stau doar o noapte.”

Ei bine, sentimentul acesta îl caut atunci când îmi aleg cazare la hotel, fie el și numai pentru o noapte. De-a lungul vremii, prin locurile pe unde am umblat, chiar dacă locația era potrivită s-a întâmplat ca în acea cameră să nu mă simt chiar ca acasă, din diferite motive. De aceea eu nu fac rabat la absolut nimic când îmi aleg hotelul în care stau. Documentarea pe teren poate fi, de multe ori, istovitoare și măcar cele câteva ore de somn pe care le am să le petrec exact ca acasă.

Ar trebui să vă spun că eu stau la mare. Ei bine, da, după ce călătoresc și văd tot felul de locuri, vin la mare și îmi limpezesc gândurile și las să se așeze în suflet toate frumusețile pe care le-am văzut. Dar ce credeți? Nostalgia aceea a camerelor de hotel mă urmărește și aici drept pentru care, într-o vară ce credeți că am făcut? Mi-am luat frumușel rucsacul în spinare, laptopul, costumul de baie și m-am mutat la hotel. În Mamaia, nu oriunde, acolo unde e "nebunia" cea mai mare!

Cum am ales varianta perfectă pentru mine? În primul rând trebuia să fie aproape de plajă. Să fie un hotel zdravăn, nu din cele apărute ca ciupercile după ploaie și pentru care știu foarte bine cum s-au acordat autorizațiile de construcție la unele dintre ele. Am mai vrut să aibă multe camere (minimum 100) ca să pot interacționa cu oamenii și să îi pot observa, desigur. Obligatoriu piscină! Ce week-end e acela, la mare, fără bălăceală și la piscină, cu un pahar cu umbreluță pe marginea bazinului? Camere spațioase, curate, echipate cu toate facilitățile, așternuturi impecabile, prosoape schimbate constant și neapărat cu balcon. Stațiunea Mamaia e o adevărată poezie și pe timp de noapte nu numai la lumina zilei! Mai aveam un singur criteriu care era absolut necesar de îndeplinit: restaurantul. Acum, toată lumea știe că vara, pe litoral sunt tot felul de probleme cu mâncarea. Ei bine, restaurantul hotelului trebuia să fie unul pe măsură și unde să am siguranța că, dacă tot am renunțat pentru două nopți la frigiderul meu, măcar să știu pentru ce l-am lăsat acasă. 

Vă spun, am avut ceva de furcă până am găsit toate ingredientele mini sejurului meu în Mamaia. Cum eu nu mănânc niciodată la boutique-urile de pe plajă, a fost provocator să găsesc și restaurantul care să îmi satisfacă exigențele. În cele din urmă verdictul a fost unul singur: Hotel Aurora Mamaia care, de altfel are și cea mai modernă piscină din Mamaia! Și iată-mă din nou în căutarea aventurii și distracției. Camera 202. Evident. Număr providențial cam peste tot pe unde mă duc. 

O altă treabă ce ține numai de mâna destinului face să mă cazez fix ușă în ușă cu niște prieteni vechi pe care nu-i văzusem de ani buni și despre care realizasem un documentar turistic ce viza pensiunea lor din Apuseni! Oameni de treabă moții aceștia. Veniseră la mare să se relaxeze după ce munciseră încă un an, din greu, în Țara lor de Piatră! Uimitor că ne-am găsit tocmai aici, după ce încercaseră să dea de mine vreo doi ani dar îmi pierduseră cartea de vizită. Distracția a fost asigurată. Ziua mergeam la plajă unde ne perpeleam la soare sau stăteam și depănam amintiri sub umbreluțe, scăldați de valurile calde și briza răcoritoare, masa o luam la restaurantul Hotelului Aurora unde am descoperit niște preparate delicioase și tare bine realizate încât îți era mai mare mila să guști din ele doar - doar să nu strici aranjamentul din farfurie iar serile, după obișnuitele plimbări prin stațiune, când ne săturam de frenezia specifică verii ne retrăgeam la piscină, unde ne povesteam câte-n lună și stele, până ne dobora somnul. 

În zilele acelea am prins eu și cel mai frumos apus din viața mea, căci dacă umblu atât de mult pe drumuri vă imaginați că în zori de zi nu mă dai nici cu trâmbițe jos din pat! Nu vă spun că peste drum de hotel, dacă nu te-ai săturat de atâtea valuri care ți se încleștează de glezne, seara este o adevărată delectare să te plimbi pe malul lacului, admirând soarele cum merge la culcare de printre firele de stufăriș.

Dacă m-ar întreba cineva (asta presupunând că nu crede toată lumea că am înnebunit să mă mut la hotel când eu stau la mare) care este recomandarea mea pentru un week-end perfect pe litoralul românesc aș spune din tot sufletul Hotel Aurora! Este potrivit chiar și pentru cei mai răsfățați copii să știți. Cât am stat la piscină mi-au umplut orele cu glasurile și bucuria lor. Am zâmbit tare mult în zilele acelea. Iar de relaxare, nu mă mai povestesc căci vă dați seama și singuri.


Practic ce vă mai lipsește pentru a fi fericiți, vara la mare? Ingredientele potrivite le aveți nu vă rămâne decât să vă bucurați de vacanță. Aș mai adăuga doar atât: să știți că și acum, din vreme în vreme, când nu sunt plecată vara, în multe dimineți vin la Hotel Aurora măcar pentru a savura o cafea și a mă bucura de priveliște, dacă nu mă cazez acolo! Pentru că, la fel cum vă spuneam la început, acasă pentru mine, poate oricând să fie o cameră de hotel!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Tata, “tradus” de Google

Tata nu a fost niciodată bun la traduceri în limba engleză. Asta și pentru că pe vremea când a învățat el limbile străine se studiau foarte mult rusa și franceza. Cu toate că engleza i-a plăcut mai mult decât celelalte două și a învățat-o fiind un autodidact, din vreme în vreme tot o mai dă în bară mai ales când trebuie să traducă anumite cuvinte omonime în engleză.

I-am spus de nenumărate ori să apeleze la o agenție de traduceri și să lase banalul Google Translate în pace dar știți cum e cu tații, uneori pot fi foarte încăpățânați iar asta le poate aduce tare multe prejudicii lor și celor din jur. 

Așa se face că eu, care stau de ceva vreme în Maroc mă trezesc într-o dimineață cu un email de la tata. Care nu știu ce-a vrut el să-mi demonstreze dar a scris în engleză. Probabil să le fie mai ușor de descifrat autorităților care monitorizează corespondența străinilor din Maroc. :)

“Dear daughter,

I hope everything it’s ok with you over there. I wanted to tell you something about yesterday. 

First of all I want to assure you that I will do everything I can to repair my gun. (Am uitat să vă spun că tata are o pasiune pentru armele vechi, după o viață de servit patria). You know that small aisle near our house? Well, yesterday morning I went to see grandma and when I turned back home I found this guy watching straight to our house with a spyglass. Of course I thought immediately that they finally found a way to get to me. You know which they I refer to. I went into the bathroom where you know I keep my tools and some small pieces of can in order to melt it to the doorknob. You remember that trap that I have tought you to make when you were little.

But it was too late. Through the bathroom window I saw that man staring with the spyglasses right to my direction. Of course you remember also my old gun. The man was a foul lover apparently. Just whthin seconds I took the gun and lead it straight to him. My hand were shaking a lot because you already know I lost my training. But my sight...of, daughter of mine, my sight was still on vigilance. So I took the old gun and started to shout at that man to leave me alone or I will shoot him. I swear to you, the flat was over me. After a couple of seconds, the man was scared and become pray.

I felt down. When I have returned, I was convinced that I die since my shirt was all red. I could have swore that man shot at me. And didn’t miss. But also I had the feeling that, in reality, I was the pray. I took the phone to call the police and the ambulance. But don’t worry, I’m fine now”. 

Acesta era emailul tatei. Evident că am pus mâna instant pe telefon, l-am sunat pe tata de nu știu câte ori și, de fiecare dată mi-a răspuns robotul. Cum alte rude nu mai am în țară în noaptea aceea m-am urcat în primul avion. În mai puțin de șapte ore eram acasă. 

Tata...dormea dus încă. Telefonul, descărcat pe masă. Eu am încremenit. Prin baie, vopseaua roșie pentru traforajele cu care își umple timpul era vărsată peste tot. Colecția lui de arme, intactă și la locul ei. Nu mai înțelegeam nimic. Îl trezesc speriată să văd dacă e întreg. El se bucură că mă vede, eu îl întorc pe toate părțile. Îl întreb cine era spionul, cine a murit, ce apartament s-a dărâmat peste el și despre ce pradă vorbea în email. Tata râde și mă întreabă ce-am fumat. Eu mă uit nedumerită, deschid emailul și îi arăt mesajul lui.

- Păi să-ți explic, zice el. Nu e cum ai înțeles tu. În mesaj te întrebam dacă știi micuța insulă de pe lacul de lângă noi. Alaltăieri dimineață, când m-am întors de la bunică-ta am văzut un tip care ne supraveghea casa, cu un binoclu. Așa credeam eu. Și mă gândeam că oamenii pe care i-am urmărit pe când lucram în armată și pe care îi băgasem în închisoare m-au găsit, după atâția ani. Mai ales că tipul nu făcea nici cel mai mic efort să se ascundă. Am mers repede în baie unde-mi țin sculele și, voiam să iau orice puteam, ca să mă apăr. Mai ales că știi cât de priceput sunt la capcane, că doar te învățam cum să le faci când erai mică. Prin geamul de la baie l-am văzut pe tip apropiindu-se. Arăta neîngrijit, așa. Am crezut inițial că este om al străzii. Ce să facă un homeless cu un binoclu îndreptat spre casa noastră? Am întins arma goală, prin geam, înspre el. Mâna îmi tot tremura dar vedeam bine cum se îndrepta încet spre casă. Am început să țip la el să mă lase în pace că trag. Omul, vizibil speriat a început să se roage. Iar cu mine se învârtea tot apartamentul până am leșinat. Deh, nu mai am antrenamentul de odinioară. Când m-am trezit eram tot plin de vopsea roșie de m-am și speriat că murisem și eu și chiar trăsesem asupra omului. Am sunat la poliție să mă predau și am chemat ambulanța.

Omul s-a dovedit a fi un iubitor de păsări care văzuse pe micuța insulă de lângă casa noastră un bâtlan de baltă și îl studia atent prin binoclu. Și cum bâtlanul era chiar în raza casei noastre, am crezut că e vreun spion care stătea și mă pândea. Nu știu ce te-ai speriat tu așa din cauza mesajului meu. Toată întâmplarea a fost chiar amuzantă de-a dreptul!

- Tată, tată, fiți-ar Google Translate să-ți fie, m-ai făcut să vin din Maroc până aici crezând că ai fost rănit și că ai rănit și pe altcineva și ai fost la un pas de moarte!

- Dar am încercat să-ți fac o surpriză și să traduc eu emailul...

- Ai încercat dar nu ți-a ieșit. De azi înainte, orice cuvânt vrei tu să folosești, lași deoparte engleza ta de baltă și apelezi la profesioniști. Uite, poți cere o estimare de preț pentru traduceri la mai multe firme, dar eu te sfătuiesc să folosești și tu niște oameni care chiar știu ce înseamnă limba engleză. N-ar fi rău să vezi ce servicii și comisioane au și cei de la Agenția de Traduceri Swiss Solutions, am auzit numai lucruri bune despre ei!
Ce făcuse tata? Cu câtă engleză știa el, ajutat pe alocuri de Google Translate s-a apucat el să-mi scrie un email. Din păcate a folosit niște omonime în engleză și cum nu era foarte stăpân pe ortografierea lor a încurcat: verbul to can (a putea) cu substantivul can (staniu- element chimic), verbul to lead (a conduce) cu substantivul lead (plumb), verbul to pray (a se ruga) cu substantivul pray (victimă), substantivul isle (insulă) cu substantivul aisle (culoar), verbul to die (a muri) cu substantivul dye (vopsea) și adjectivul foul (murdar, dezgustător) cu substantivul fowl (păsări de curte). Și de aici...s-a creat o cu totul altă poveste...

Ce am învățat de aici? Să nu-l mai las pe tata niciodată să își traducă singur textele. De la cele mai serioase, specializate, până la cele mai banale cum este acest simplu email către mine, o agenție de traduceri te poate salva de multă bătaie de cap, situații confuze și probleme inutile. Iar tata... ei bine, pe tata l-am luat în Maroc. Măcar arabă nu știe, cu Google Translate nu face mai nimic acolo iar de scris nici pomeneală. Păsările de pe insula de lângă casa noastră pot respira ușurate. La fel și cei pasionați de ele, dar mai ales eu!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Zâne de Clasa A

Știți momentul acela în care dacă ajungi să te identifici prea tare cu munca ta, lumea nu mai știe cum te cheamă și toți te strigă după ceea ce faci? Ei bine, pe mine mă strigă oamenii, C.E.! Și nu doar pentru că este o întrebare pe care o adresez foarte des clienților mei, ci pentru că asta fac eu: acord Certificat Energetic în București imobilelor pentru care sunt solicitată! 

Îmi place tare mult ce fac: practic trebuie să te plimbi din casă în casă, descoperi locuri, oameni, imobile, problemele lor... le măsori, ți le notezi, le analizezi și, la final, ești un fel de mic zeu, un auditor energetic care hotărăște indicele de performanță energetică a unei construcții, o încadrează într-o clasă, de la A-G și, în funcție de verdictul tău și îmbunătățirile pe care le are, imobilul acela va cheltui mai mult sau mai puțin cu întreținerea ba, chiar mai mult de atât, va putea fi cotat în piață la un preț mai ridicat sau mai scăzut. Ce să mai, Certificatul Energetic este Dumnezeul imobilelor în ceea ce privește auditul energetic și termoviziunea clădirilor

Toate bune și frumoase, până ajungi să intri în imobile în care dai peste tot felul de oameni sau situații. Nu aveți habar prin câte am trecut până acum și, mai ales câte mi s-au întâmplat! De la oameni ai căror pereți cădeau peste ei dar încercau să mă mituiască să le încadrez casa într-o clasă energetică superioară, până la instalații electrice improvizate care mi-au explodat deasupra capului când am atins un întrerupător și culminând cu felul în care trebuie câteodată să te strecori printre angajații unei multinaționale care nu se vor opri din lucrat nici măcar când tu te “joci” printre ei cu camera de termoviziune, înregistrând pierderile de căldură de prin pereți, cu ajutorul unui sistem de infraroșii. Să-i vezi ce urât se uită la tine când birourile lor se află cumva în apropierea colțurilor pereților iar tu tocmai acolo ai treabă! Dar cea mai mare provocare este momentul în care pui pe masă certificatul energetic al unei astfel de companii, în care i-ai încadrat imobilul în Clasa Energetică C, sau chiar D! 

Acum, pentru prima dată în ultimii șapte ani mi-am luat concediu. Și cum situațiile de genul acesta m-au solicitat destul de mult în ultima vreme, am vrut să am un concediu într-o zonă rurală, liniștită, cât mai aproape de natură și de rădăcini ancestrale. Așa că am mers în Apuseni. Unul dintre corporatiștii cu care m-am împrietenit după ce i-am făcut evaluarea unui apartament pe care tocmai l-a achiziționat are acolo o bunică. Iar bunica este mereu bucuroasă de oaspeți, mai ales dacă sunt prietenii nepotului și, cu ocazia asta m-a rugat să-i evaluez și casa ei, dacă tot sunt în zonă! 

Zis și făcut. Comuna Gârda de Sus, județul Alba. 100 de kilometri de drum până în inima Apusenilor, Țara de Piatră, din scrierile lui Geo Bogza. Zone întinse fără semnal la telefon. Doar brazi și stânci colțuroase cât vezi cu ochii. Din vreme în vreme câte un pâlc de case. Mă și mir cum a ajuns rețeaua electrică printre atâta pietrărie. 

După aproape două ore de drum brăzdat prin Apuseni și multe înjurături din lipsă de semnal am ajuns în prag de seară la casa bunicii Uța. Mama Uța așa cum o știu toți din zonă se uita peste poartă după mine, doar, doar de ajung mai repede. Șoc! Dincolo de gard era o căsuță mititică, numai din lut, piatră și lemn. Vă imaginați ce clasă energetică aș putea să-i acord, nu? Dar, cum asta mi-am dorit, departe de civilizație, zâmbesc frumos, salut politicos și intru. Bătrânica nu mai știe ce să facă să mă simt ca acasă. Dar eu acasă nu am nici scaune cu trei picioare, nici pat cu cergi și, cu siguranță, nici ferestre din lemn, întărite cu lut! Noroc că e vară și soare, căci iarna nu m-aș încumeta să stau într-un asemenea loc! 

Surpriza cea mare a fost încă de când am pășit pragul casei. Leșinasem pe drum, mai ales că, de când plecasem din București parcă totul mergea de-andoaselea iar aerul condiționat cedase nervos. În casă la mama Uța e o răcoare care îți sfredelește creierii încinși. Parcă am trecut printr-o perdea răcoritoare și invizibilă, agățată deasupra ușii minuscule prin care a trebuit să mă aplec serios ca să trec. 

Adorm de cum mă pun în pat, pe cergile acelea. Istovitor drum. Numai că peste noapte visez că satul mamei Uța este atacat de creaturi ciudate zumzăitoare care aveau puteri supranaturale asupra vremii și au abătut mai întâi o arșiță cumplită asupra tuturor și, mai apoi, o ploaie torențială care, în câteva ore s-a transformat într-o adevărată ninsoare. Ce vis ciudat, în creierii munților...


A doua zi mă trezesc în crucea zorilor. Încep și strâmb din nas văzând că pereții nu-s chiar atât de groși pe cât ar trebui, tocurile geamurilor arată ca mâncate de carii, deci clar pierd căldură pe acolo, ușa de lemn scârțâie îngrozitor, becul prins în tavan abia licăre și nici pomeneală de economie... Noroc că este vreme frumoasă iar vântul acesta parcă îmi alungă toate gândurile negre... 

- Nu te bucura prea tare, Certificat Energetic (mda, nici aici nu scap de poreclă, bag seama că Mihai nu a avut de lucru). Vântul aista ți-o alunga ție gândurile dar nu aduce prea multe bune... 

Ce-o fi vrut să spună mama Uța? Cum poate vântul să nu aducă ceva bun pe arșița asta? Am zis arșiță? Ce ciudat...exact ca în visul de aseară... Un zumzet puternic se aude de dincolo de ușa cea grea. E doar o coincidență, îmi spun. Oricum, la cât e de cald afară ai jura că ești în deșert nu în creierii munților... Mai bine rămân în casa de lut, uimitor câtă răcoare este aici! Parcă pentru asta i-aș acorda acum măcar un F, cred că am fost prea exigentă inițial! 

În câteva ore vântul se întețește, spre bucuria mea! 

- Certificat Energetic închide geamurile la casă că rămânem fără ele! 

- Mamă Uța, dar lasă să intre aerul în casă, că doar n-o începe potopul, zic eu! Ce să știu eu, cea căreia i se spune C.E și se plimbă toată ziua printre betoane și corporatiști? 

- Certificat Energetic, ascultă-mă și închide geamurile, nu te pui aici cu zânele! 

- Care zâne, mamă Uța? E doar vântul... 

- Zânele din munte, au aflat că am musafiri și s-au pornit de printre copaci și scorburi, de prin peșterile înalte să se scoboare ici, la adăpostul brazilor și să vadă cine mi-o călcat pragul, C.E! Închide repede geamurile că revarsă stihiile peste sat! 

Am încremenit. Cred că mama Uța e nebună. Zâne? Scorburi? Peșteri? Stihii? O văd panicată deja așa că merg să îi închid ferestrele. Săraca bătrână...asta face singurătatea dintr-un om aflat în creierii munților. Of...de s-ar potoli zumzetul ăsta asurzitor... 

Întâi arșiță, apoi vânt. Parcă îmi sună cunoscut....mai ales zumzetul. Ei nu, că o iau și eu pe urmele Mamei Uța. E doar un vis, C.E! Un simplu vis din Apuseni! 

Nu trece mult și peste casă se abat tunete groaznice deși cerul era încă senin. Ai zice că cineva dărâmă muntele peste noi! Fulgerele cad în pământ, scoțând bucăți întregi de țărână neagră ca tăciunele. Orătăniile de prin ogradă s-au ascuns toate. Perdele de fum se dezlănțuie peste grădină, picături reci de ploaie înghețată...grindină cât pumnul. Eu stau încremenită la fereastră. Mama Uța împletește un ciorap și așteaptă să fiarbă mămăliga.


- C.E., ajută-mă și pune focul în sobă! 

Nu că asta e deja prea mult! 

- Foc? în mijlocul verii, mamă Uța? Cât poate să dureze o ploaie aici? 

- Certificat Energetic, în București oi fi tu zeul termografiilor la clădiri dar cu zânele din Apuseni nu te pui! Aici amu’ îi cald de rupi tăt de pe tine, amu se scoboară ele din munți și abat potop peste case că dacă îi om rău venit aci, să iscodească, îl pun pe fugă de numa! Dacă îi om bun, atunci nu-i rost de a se speria aista și o rămâne ici și s-or împrieteni până la tătă urma! Amu ascultă de buna și pune focul în sobă că până diseară ai să vezi că-ți degeră ciolanele! 

Moții nu prea îs în toate mințile gândesc eu! Amu mama Uța crede că îi bai tare cu ploaia aista! Tulai, am început să și vorbesc ca bătrâna! E clar. Vreau înapoi în civilizație! 

Dau sa deschid ușa să-mi iau trollerul din mașină să îmi fac bagajul. Bucăți de gheață cât oul de mari mă întâmpină încă din prag. Ce ziceam? Clasă F? Nicio șansă, mamaie, amu mă aștept să văd cum ți-or găuri acoperișul! 

Trântesc ușa cea grea înapoi, speriată. Mama Uța amestecă de zor cu linguroiul în mămăligă. Om mai calm ca bunica n-am văzut în toată viața mea. Afară se dezlănțuie prăpădul exact ca în visul meu iar singura ei grijă este boțul de mămăligă. Nu văd cum mai rezistă acoperișul mult la grindina asta. Dar ea nu pare să dea semne de îngrijorare. Zumzetul nu a tăcut o clipă, de parcă ar fi vreun cuib de viespi pitit pe undeva. Încep să mă întreb dacă, nu cumva Mama Uța nu e chiar așa nebună cu zânele de care zicea. Ce prostii, auzi! Sunt de o zi jumate plecată din București și tare îmi lipsește ce făceam. Și totuși, nu-mi vine să cred cum rezistă casa aceasta la urgiile de afară. Până și lumina aceea caldă din tavan nu mai licăre deloc și stă cuminte la locul ei de parcă e pusă cu mâna! Lucru necurat, nu alta! Să fie totuși casa Mamei Uța demnă de clasa D? 

Grindina nu mai ține mult. O liniște nefirească s-a abătut peste casă dintr-o dată! 

- Sssst, Certificat Energetic! Mergi până la fereastră și nu scoate o vorbuliță că rămâi mută. Stai acolo în tocul fereștrii și taci, că zânele amu îs toate în geam și se uită la tine. 

E, nu, că e nebună de legat bunica! Mă duc la geam. Iau un scăunel din acela cu trei picioare și mă așez cu grijă. Amu mă aștept să se rupă. Auzi tu, zânele se uită la mine iar eu îmi fac griji pentru un scăunel cu trei picioare! 

- Mă uit pe geam și tac. Tac, dacă așa zice bunica. Dar zumzetul acela deja îmi sfredelește timpanele. Mă întorc spre ea să o întreb... 

- Taci, Certificat Energetic că rămâi mută pe veci. Lasă zânele să-ți citească în suflet! 

Am încremenit. Trăiesc visul de peste noapte cu ochii deschiși. Dincolo de geam nu e nimeni. Fulgi mari, albi ca spuma se joacă în vârtejuri amețitoare, răvășind iarba. Ninge în august, în creierii Apusenilor. Și mama Uța cică sunt zâne afară! 

Ce-i drept, avea dreptate când m-a pus să fac și focul în sobă. Ninge, fraților iar eu nu am decât maieuri la mine! Casa asta de lut însă e fenomenală. Pe arșița aia cumplită de azi dimineață ținea o răcoare dumnezeiască, iar acum, când afară vine sfârșitul pământului, căldura focului e păstrată între pereții de lut și piatră, ce n-am văzut! Niciun firicel de căldură nu se pierde nici măcar pe la tocurile geamurilor! Clasa B, ce să mai! Deodată vârtejurile de fulgi se izbesc violent de geamuri. Încremenesc. Din micuțele steluțe de gheață se formează pe geam doi ochi. Inima îmi bate frenetic. Cineva mă privește în ochi și zumzăie pe lângă mine. Preț de câteva clipe am senzația că fulgii au trecut prin geamuri. Mă trec toate transpirațiile. Zumzetul e asurzitor. Mă uit în formele acelea de ochi, hipnotizată. Sunt țintuită pe scaunul cu trei picioare, de zânele Apusenilor! Nimeni n-o să mă creadă când mă întorc în București! 

Un tunet năprasnic lovește cerul. Ochii dispar. Fulgii încep să alunece ușor de-a lungul geamului. Prin grădină, iarba pare aplecată de parcă ar fi dansat cineva peste ea. Scaunul cu trei picioare e la locul lui. Inima mea la fel. Mama Uța amestecă cu spor în tuciul de mămăligă. 

- Hai, Certificat Energetic la masă, că s-o gătat de-amu', mă trezește Mama Uța din încremenire! Ai trecut de testul zânelor, amu ne putem vedea și noi de ale noastre!


Afară se răspândesc norii. Soarele aruncă de printre ei sulițe călduroase. Într-o oră nimic nu ar fi amintit de urgia de mai devreme. Zumzetul a dispărut ca prin minune. Doar iarba călcată stă mărturie în locul unde au jucat zânele. Pășesc aplecată peste pragul ușii și privesc acoperișul din paie, specific caselor moțești ale Apusenilor. Totul e la locul lui. Picături grele se scurg pe la streșinile lui, orătăniile aleargă vesele de colo colo, totul a revenit la normal. 

Casa a rezistat. În mai puțin de 48 de ore de când sunt aici am trecut de la arșiță la potop, grindină și ninsoare. Am văzut cât de răcoare țin pereții, la fel de bine cum păstrează căldura. Nu sunt pierderi de niciun fel, materialele au fost trainice și folosite cu cap, în așa fel încât să ajute omul și să lucreze pentru el, fără izolație termică suplimentară. Nu miroase nici a mucegai așa cum ați fi crezut, de la paiele ude, becul agățat în perete nu a pocnit, instalația e la locul ei. Și da, eu, Certificat Energetic m-am înșelat crezând că această construcție realizată din materiale vii poate fi catalogată drept în clasa G! Căsuța Mamei Uța poate concura oricând cu orice alt imobil bucureștean, plin de betoane și materiale neorganice! Nu-mi vine să cred...eu, care acord de atâția ani certificatul energetic tuturor imobilelor, să dau unei astfel de căsuțe Clasa A? 

Cât am stat în acel concediu am căutat măcar un cusur acelei construcții din Apuseni. Mai ales că nu sunt o persoană care să accepte ușor lucrurile inexplicabile. Nu am găsit nici măcar unul! Ba, mai mult, la plecare i-am spus Mamei Uța că oricând poate schimba mica ei căsuță cu un apartament cu trei camere, din București, cotat în Clasa A energetică! 

- "Tulai, C.E, amu tu chiar crezi că aș lasa eu zânele mele pentru zumzăitul din orașul mare?" mi-a spus...

Mama Uța nu era nebună. Acum chiar cred cu toată tăria în zâne și că cele din Apuseni au pus la cale toate acestea ca să îmi arate că poți acorda un calificativ de performanță înaltă și unei căsuțe din lut, piatră, lemn și paie. Și dacă nu mă credeți, mergeți în Apuseni la Mama Uța și rezistați stihiilor naturii! Dacă nu fugiți mâncând pământul, poate vă veți și împrieteni cu zânele! Le place să joace dur, în clasa energetică A! 

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!


Art by DorA

Sau cum am deschis cutia Pandorei!

În copilărie am fost foarte pasionată de alchimie. Citeam mult despre Piatra Filosofală și prelucrarea metalelor nobile. De atunci mi s-a înscris în vene pasiunea pentru bijuterii. Inițial doar visam cum pot topi aurul, argintul, platina, cum le pot combina în așa fel încât să pot crea cele mai frumoase podoabe. 

Între timp am ajuns să mă înscriu la Facultatea de management, pentru că mi-am dorit să fac din pasiunea mea un brand cunoscut în toată lumea. Dar iată că această dorință mi-a fost alimentată și mai tare când, într-una dintre sesiuni profesorul ne-a dat temă pentru proiectul de final de an: construirea propriei afaceri, în franciză și într-un mod inedit, care nu mai fusese până atunci prezentat la noi în România. Toate bune și frumoase, numai că eu îmi doream să am propria mea afacere, nu una deja cunoscută în toată lumea. Uitându-mă înapoi la acele vremuri, realizez cât de mult greșeam dacă aș fi mers în continuare în direcția aceea!

Ca să fie treaba, treabă și să ne pună și mințile la contribuție, profesorul ne-a spus că proiectul trebuie făcut sub formă de joc virtual care, la un moment dat, să poată fi implementat ca modalitate de studiu pentru studenții la management și astfel, să se îmbine cu realitatea zilelor noastre. Mda. Eu și jocurile virtuale. De unde atâtea jocuri, domnule profesor, când eu stau toată ziua cu nasul în cărțile dumitale și în rețete străvechi de alchimie? Însă, până la urmă mi-am luat inima în dinți. Cât de greu putea fi să creezi un joc cu o afacere în franciză?

Am răscolit internetul căutând francize de succes din întreaga lume. Dacă e bal, bal să fie. Una dintre ele, pe lângă binecunoscutul Vodafone este și Meli Melo, brand de altfel, 100% românesc. Însă, cum eu sunt fan altfel de bijuterii iar micul alchimist din mine încă își dorește să facă performanță am ales o altă franciză profitabilă și anume Amazing Jewelry, creată de unul dintre fondatorii Pandora, Jasper Nielsen. Dar pentru că ideea de bijuterie se adresează cu precădere doamnelor, dar nu numai, sunt convinsă că voi avea în timp, același succes cu afacerea mea, precum a avut el cu Pandora și mai nou, cu Amazing Jewelry! Așadar am căutat un specialist în software care avea să îmi creeze viitorul joc și ne-am pus pe treabă.

Jocul nostru este despre cum să câștigi într-o afacere de succes, realizată în franciză, dar care să aducă un plus de noutate pe piața din România. Un joc virtual, de oameni mari, transpus în realitate. Cei care participă la el sunt toți tineri antreprenori, care au renunțat la ideea de start-up în favoarea francizei, nu doar pentru know-how-ul și notorietatea cu care vin la pachet o astfel de afacere ci și pentru că țintesc sus, foarte sus și își doresc să își atingă scopurile alături de cei mai buni. Și cum frumusețea a vândut întotdeauna, Amazing Jewelry este brandul perfect pentru câștig! 

Primul pas din acest joc este ca protagoniștii să îl convingă pe Jasper Nielsen că este profitabil pentru el să aducă și în România Amazing Jewelry. Momentan există 13 magazine în mai multe țări ale lumii, majoritatea în Europa. Pentru fiecare idee nouă și pas detaliat (conturarea planului de afacere, prospectarea pieței, alegerea locului potrivit pentru magazin, ajustarea planului în funcție de cerințele și restricțiile francizorului, conturarea calendarului de vizite efectuate de acesta, al orelor de consultanță, acces la materialele de marketing și promovare, convenții francizați, efectuarea programelor de training și instruire din rețea, etc). participanții la joc primesc puncte care îi aduc cât mai aproape de realizarea viitoarei lor francize. 

Pasul următor este deschiderea efectivă a magazinului. Jocul va permite realizarea întregului magazin, în format 3D, exact după cerințele și principiile de funcționare ale francizorului. Participanții își pot mobila locația, decora și aranja întocmai după modelul celorlalte magazine aflate în franciză. Următoarea mișcare va fi o promovare intensă, bine țintită, cu alegerea publicului căruia i se adresează afacerea, alegerea canalelor media adecvate, publicitate outdoor, participare la evenimente care presupun accesorizarea ținutelor cu bijuterii de calitate. Astfel, Amazing Jewelry va deveni cunoscută la nivel național iar cifra de afaceri se va mări cu cât prezentarea și notorietatea francizei vor fi realizate cât mai eficient. Fiecare element din acest nivel aduce puncte prețioase ce propulsează protagoniștii către pasul următor.

În acest punct al jocului primii trei clasați vor fi invitați de Jasper la discuții pentru că acesta își dorește să își mărească portofoliul de produse. Jocul va fi câștigat de acela care îi va propune francizorului un element inedit, de nerefuzat, care să reprezinte cât mai fidel publicul din România, iar Jasper va deschide astfel un nou magazin sau chiar o masterfranciză în România! 


Eu am ales să îl conving pe Jasper, dincolo de detalierea celor de mai sus, că va avea numai de câștigat dacă va include în magazinele sale și creațiile mele, bijuterii fine, delicate, toate cu motive tradiționale românești, specifice diferitelor zone etnografice. În felul acesta, Jasper va fi cunoscut în toată lumea ca fiind primul promotor străin al unor tradiții și creații românești iar acestea, micii mei copilași, vor face înconjurul lumii în toate magazinele Amazing Jewelry! Mai mult, pentru că arta bijutierilor de pe aceste meleaguri are rădăcini puternice în antichitate și preistorie, ce poate fi mai frumos decât să găsești rețeta potrivită pentru celebrele brățări dacice, să le reproduci în așa fel încât acestea să poată fi purtate și promovate de unul dintre cei mai de succes francizori din lume?



Dorința mea de a avea propria afacere, brusc a fost dată uitării când mi-am dat seama că asocierea cu Amazing Jewelry, chiar dacă este un fapt neobișnuit până acum, va contura în România posibilitatea ca micii antreprenori să își poată promova brandurile românești alături de nume impozante în mediul de afaceri internațional, crescând ratingul de țară al României și, totodată, afacerile de succes, internaționale. Astfel, prețioasele motive tradiționale românești vor împodobi trupurile grațioaselor doamne, domnișoare și impozanților domni din toată lumea iar Jasper Nielsen își va putea trece în palmares, pe lângă creațiile Pandora și un nou brand românesc cu care are toate atuurile să se mândrească: Art by DorA!

Culmea știți ce este? Că am creat jocul, l-am implementat, l-am prezentat profesorului, am luat nota maximă la proiect și, după câteva luni de la toate acestea, mă trezesc într-o dimineață cu profesorul la ușă, ținând în mâini o invitație semnată chiar de Jasper Nielsen în care își exprima dorința să ne cunoaștem și să îi prezint creațiile mele, în vederea deschiderii unei masterfrancize în România! 

Cred că nu vă imaginați cum mi s-au înmuiat picioarele. Se învârtea tot universul acesta cu mine dar m-am ținut tare și, pentru că am vrut să-l dau pe spate pe Jasper Nielsen cu creațiile mele, am realizat un colier din aur, pe modelul brățărilor dacice despre care vă povesteam, iar capetele le-am decorat cu un trup de dracones, stindardul dacic ce în loc de ochi avea două diamante de cea mai pură calitate. 

M-am dus la întâlnire, i-am arătat bijuteria, iar restul au fost efectiv, detalii. Partea mea de investiție, vizitele francizorului, deschiderea magazinelor în trei orașe mari ale țării….toate au venit de la sine, de parcă acea alchimie din copilărie, precum și toate istoriile acestui neam au conlucrat pentru ca ceea ce vedeți voi astăzi în vitrinele Amazing Jewelry, alături de creațiile lui Jasper Nielsen să fie amestecurile mele de magie, metal prelucrat și vise copilărești, devenite peste ani, cea mai palpabilă realitate!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Femeie, Provocare și Adevăr la Constanța



Să vă povestesc despre Mery Mambet: un bulgăre de energie, o femeie excepțională care în seara aceasta a mai organizat la Constanța un eveniment frumos și de excepție: Femeie, provocare și Adevăr!

Alături de Mery a fost și dna Dr. Aurora Crăciun care ne-a prezentat o nouă abordare holistică a corpului uman și raportării noastre la afecțiunile medicale.

Dar să vă mai spun despre Mery care, mie cel puțin, mi-a câștigat și respectul și prietenia prin ceea ce face. Este un om sufletist care știe să împartă Bucurie și Adevăr celor din jur, necondiționat, un om care a înțeles că și în Constanța este nevoie de evenimente frumoase, dedicate și, mai ales, a vrut să ofere publicului constănțean un plus de valoare prin evenimentele pe care le organizează! 

Să vă mai spun că în cadrul evenimentului organizat de Mery am vorbit despre noul meu proiect Eu și Endometrioza și am mai pus astfel încă o cărămidă la conștientizarea acestei afecțiuni nu doar în rândul medicilor ci și în rândul publicului larg? 

Să vă mai spun și că la această întâlnire au participat medici cito-patologi, oftalmologi, pediatri, bloggeri, femei de afaceri care au aflat lucruri prețioase despre Eu și Endometrioza, despre întâlnirile Eu și Endo și, mai ales, despre Endometrioză?

Îți mulțumesc, draga mea prietenă pentru această seară, pentru invitație și pentru tot sprijinul tău! Și nu în ultimul rând Gabrielei Filimon de la Yves Rocher pentru mărțișor și tuturor sponsorilor care au oferit cadouri celor prezenți! 

Bravo Mery! La cât mai bune întâlniri reușite!

Teatru în două acte

Sau cum am învățat engleza...zâmbind! 


Nu mi-am văzut copilul de mai bine de doi ani! Vă imaginați așa ceva? Doi ani în care am fost despărțită de surâsul ei, de ochii aceia verzi și plini de viață...doi ani în care am stat în fiecare secundă cu grijă pentru ea. Și asta numai ca să o văd om mare și cu mai multe șanse de realizare decât am avut eu. 

Mara este de peste doi ani la studii în Anglia. I-a plăcut tare mult limba lui Shakespeare, s-a atașat de actorie și a plecat, val vârtej să studieze tocmai în patria celebrului scriitor. Toate bune și frumoase, până în ziua în care a trecut de barierele de securitate de la aeroport. M-am ținut eu tare însă, odată ce s-a îndepărtat cu pașii ei mici dar încrezători pe culoarul spre avion abia atunci am simțit că mi se rupe lumea în două și am izbucnit în plâns. De atunci mă tot gândesc să îi fac o vizită, să se trezească cu mine acolo, la ușa căminului... dar cum să plec eu într-o țară străină, de una singură și fără să știu limba engleză

În acești doi ani am tot căutat diverse variante dar niciuna nu mi se părea plauzibilă. Drept urmare, m-am apucat să învăț singură. Cum? Ei bine, am căutat inițial un profesor de engleză care să mă ajute dar, din tot felul de motive nu reușeam să asimilez mai nimic de la el. Atunci am apelat la cursurile de engleză online. Acest mod de a învăța mi s-a părut că răspunde cel mai bine felului meu de a fi și nevoilor mele căci, datorită jobului pe care îl am ajungeam să învăț numai noaptea, după ce reușeam să termin toate treburile. 

Însă nimic nu mi s-a părut imposibil, mai ales că, să înveți engleza de acasă poate fi destul de fun până la urmă pentru că te poți plimba peste tot cu căștile în urechi, poți amesteca de zor în cratițe fără să îți limitezi libertatea de mișcare și, totodată, să fii multi tasking. De fiecare dată când pronunțam cuvintele acelea melodioase eram cu gândul la Mara! Iar ori de câte ori mi s-a părut că îmi prind urechile în conjugări sau declinări vedeam în fața ochilor zâmbetul ei și zâmbeam și eu. 

Așa a trecut un an în care am tot exersat limba engleză și, iată-mă acum în avion, pe drum spre dragostea vieții mele. Am reușit să aranjez totul cu colegele ei de cameră fără ca ea să știe ceva, una dintre ele mă așteaptă la aeroport și am să ajung în această seară să îmi văd fetița după mai bine de doi ani! Sunt atât de entuziasmată încât am impresia că am uitat tot ce am învățat timp de un an de zile. Mă tot gândesc la momentul acela în care o voi lua în brațe pe Mara și îi voi spune: I’ve missed you alot, my little butterfly! Inima mi-o ia la goană încă de pe acum. Nu am stat niciodată în toți acești 20 de ani despărțite mai mult de o zi și, de doi ani încoace, singura apropiere dintre noi a fost ecranul laptopului prin care îi vedeam fiecare zâmbet, tristețe, apăsare sau reușită iar eu nu puteam fi lângă ea... 

După câteva ore bune în care abia mi-am ținut emoțiile în frâu iată-mă la ușa căminului Marei. Am ciocănit de două ori...liniște. Inima îmi sparge timpanele și simt că în curând va exploda, afară din piept. Mai bat o dată... 

- Mamaaaaaaaaaaa! Tu, aiiiici!!! 

Mi se încolăcește în jurul gâtului și țopăie mai ceva ca atunci când era de-o șchioapă. Lacrimile mi-au țâșnit incontrolabil deși se zbat și aleargă printre zâmbete. 

- My little butterfly... atât am mai apucat să îngân în engleza mea nou învățată, până când ne-am luat în brațe și am încremenit așa, strâns, în pragul ușii. 

Orele următoare nu pot fi descrise în cuvinte. Să îți ții copilul în brațe după mai bine de doi ani este un sentiment pe care numai cine nu l-a trăit crede că îl poate traduce în silabe potrivite. Seara am mers la restaurant și, deși aș fi vrut să o las pe Mara să îmi arate cât de bine s-a integrat în cultura engleză, am ținut morțiș să îi fac o surpriză! 

- Can you be so kind and bring me a cup of icecream, before we order the main course? L-am rugat pe chelner într-o engleză britanică impecabilă. Clar, aceste cursuri online și-au făcut treaba cu mult peste așteptări! 

- Mama, dar când ai învățat tu engleza? Tu, care urai limbile străine, cum ai reușit? 

- My little butterfly, o femeie poate să facă orice în viață. Cu atât mai mult, învață să iubească ceea ce altădată nu-i făcea plăcere, mai ales dacă asta o aduce și mai aproape de copilul ei. 

- Mama, mâine după amiază am și eu o surpriză pentru tine: te voi duce la teatru. Ai să mă vezi jucând, mamă, în rolul principal din “Troilus și Cresida”! Am reușit, mamă, chiar am reușit! 

În ochii Marei se joacă flăcările. E domnișoară în toată regula de acum, o mică englezoaică în devenire, foarte aproape să își atingă visul de a juca actele scrise de Shakespeare, pe marile scene ale lumii! Eu zâmbesc iarăși cu steluțe în priviri. Scena vieții mele a fost și de această dată, un teatru în două acte. Și totul a început cu limba engleză. Copilul meu a meritat absolut fiecare moment și fiecare efort pe care l-am făcut de-a lungul vieții iar decizia de a învăța această limbă doar ca să o pot vedea după doi ani a făcut din mine cea mai fericită mamă din univers. Într-adevăr, poți învăța și trece peste orice, atâta vreme cât o faci cu dragoste și din pasiune!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Zâmbește căci ești frumoasă...


… și trebuie să vadă și alții!

Îmi spunea mereu asta. Din păcate nu am crezut decât mult mai târziu. Acel târziu din cauza căruia nu mai ai cui să îi spui că ai înțeles, în sfârșit.

Mama, în tinerețe și bunica. Femeile vieții mele!
Mama era o tipă tare cochetă. Diminețile ei începeau mereu cu un fel de ritual de îngrijire a feței. Când eram mică o priveam pe furiș cum își curăța chipul de umbrele nopții, cum se machia și dichisea înainte să plece la serviciu. De multe ori îi vedeam expresia în oglindă. Știa că o privesc dar tocmai asta o făcea să aibă un farmec aparte. Chipul acela îmi transmitea, fără cuvinte, lecții despre frumusețe și încredere. Femeia aceea chiar era frumoasă iar asta putea vedea oricine, de la o poștă! Acum, peste ani, constat că este o trăsătură de familie, pentru că și bunica și mama au fost două femei frumoase tare, iar mie mi se spune destul de des asta, chiar dacă am învățat cu greu ce înseamnă frumusețea.

Serile noastre erau rezervate poveștilor de tot felul. De la cele de peste zi, până la lucruri profunde, despre viață și oameni. Practic, îmi arăta în cuvinte simple cum se trăiește în lumea asta nebună. Numai că atunci nu știam cât de importante sunt toate acelea și eram fascinată pentru că, la fiecare discuție, mama continua să își respecte atât trupul cât și feminitatea. De la demachiere, la îngrijirea mâinilor și a pielii, tot ce făcea mama era magie. 

Avea o pasiune pentru produsele care aveau un anumit Farmec. Asta și pentru că existau pe piață încă din vremea comunismului dar, mai ales pentru că, așa a găsit mama game care să îi ofere hidratarea de care avea nevoie pielea ei, prospețimea și elasticitatea. Seară de seară o ascultam cum îmi spunea că este important să te demachiezi în fiecare zi, să nu lași chipul să fie brăzdat de factorii din mediul înconjurător. Îmi spunea că sunt frumoasă iar această frumusețe trebuie păstrată cu mare grijă, cât mai multă vreme. Tot de la mama știu că, bătrânețea este așa de frumoasă precum ai știut să îți păstrezi tinerețea. 


Farmec este unul dintre produsele românești cu tradiție, pe care mama le folosea constant. Dar această tradiție, pentru mine se referă defapt la serile cu mama, la momentele în care, cu mișcări lente, circulare, își aplica pe pomeți crema de față, atingându-și obrajii atât de ușor de parcă nu degetele-i fine lucrau la asta ci adevărate aripi suave de înger. 


Tot ritualul acesta de îngrijire, presărat cu sfaturi despre viață și oameni se încheia cu mâinile, palmele acelea cu care de mii de ori m-a mângâiat și îngrijit. Fiecare amprentă, fiecare trăsătură a lor era îngrijită cu atenție și precizie de ceas elvețian. Să nu credeți că mama făcea vreun efort pentru asta. În timp ce își aplica pe mâini stratul de cremă, gândurile ei erau departe, la vremea în care eu eram deja mare, adultă și fericită. Vedeam în ochii ei toate aceste proiecții și mi le doream la rându-mi, la fel de tare ca și mama. 


Au trecut anii și, odată cu ei, a plecat și mama. Sunt adult de-acum, la fel de frumoasă precum ea și așa cum și-a dorit. Unul dintre secretele mele este că, deși am învățat după multă vreme ce înseamnă să fii frumoasă, am ținut minte sfaturile ei! Am învățat în timp să zâmbesc mai mult, să dăruiesc mai mult și nu doar lucruri materiale dar, cel mai important, am învățat să mă prețuiesc pe mine și să ofer corpului meu farmecul de care are nevoie. 

Folosesc așadar, secretele mamei: produse care pe ea au fascinat-o și ajutat-o să își păstreze cât mai mult timp frumusețea. Ori de câte ori cremele îmi ating pielea îmi amintesc de copilărie și adolescență. Mireasma lor mă transpune înapoi în timp, în serile acelea în care învățam să fiu femeie, în care mama îmi transfera secretele feminității ancestrale, pe care le știa și ea de la bunica, iar bunica de la străbunica și de la toate femeile dinaintea lor. Pentru mine serile acelea sunt defapt, moștenirea pe care am primit-o prin mama de la miliardele de femei dinaintea noastră, de la începutul vremii și până acum. O tradiție pe care știu că într-o zi o voi transmite și eu mai departe și sper să am de partea mea și eu, ca și mama, pe lângă înțelepciune și mărci prietenoase care să îmi fie alături.

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Lansare “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”


Editura Herg Benet și Cărturești vă invită vineri, 10 martie, la lansarea romanului “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, a paisprezecea carte semnată de Cristina Nemerovschi. Evenimentul va avea loc de la ora 19, la ceainăria librăriei Cărturești Verona (Strada Pictor Arthur Verona, nr. 13).

Alături de autoare, despre roman vor vorbi scriitoarele Camelia Cavadia și Alina Pavelescu.

Evenimentul oferă iubitorilor de carte ocazia să întâlnească una dintre scriitoarele de succes ale momentului, să afle povestea acestui roman chiar de la autoare dar, mai mult decât atât, invită la introspecție, la căutarea unor sensuri mai ascunse ale traiului cotidian din secolul al XXI-lea. În locul personajului principal al romanului se poate plasa oricare dintre noi, la un moment dat, iar acest paralelism, această transpunere deschide porțile psihologice către cercetarea mai amănunțită a propriului Eu.

În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună. În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescentă bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii.
Sursa Foto: http://www.hergbenet.ro

Delaco și Albuș – o prietenie pentru totdeauna


Era vară și tare cald. Umblam prin oraș în reluare și abia așteptam să ajung acasă, la un duș răcoritor și o limonadă plină de gheață. Gândurile parcă se topeau și ele și, odată ce atingeau asfaltul în ritmurile pașilor mei, se evaporau mai ceva ca picăturile de ploaie pe marginea unui vulcan în plină erupție.

Bineînțeles că în drumul meu spre casă a trebuit (oare de ce???) să fac și niște cumpărături de la supermarket. Vara nu funcționez decât cu fructe, salate și lactate. Cum frigiderul meu se dezbrăcase în ultima vreme și el de toate inhibițiile ca să fie în ton cu vara toridă, am făcut un ultim efort și am intrat în supermarket. Crema de brânză pufoasă de la Delaco este una dintre pasiunile mele în orice anotimp. Mai ales pe căldura asta când îmi îmbată papilele gustative alături de câteva feliuțe de roșie parfumată, din grădina bunicii. 


Zis și făcut, am pus în coș tot ce aveam nevoie și iată-mă strâmbând din nas că trebuie să dau iarăși piept cu focurile iadului, de dincolo de ușa supermarketului. În parcare însă.... surpriză! Un ghem de blană, cu ochi ca două mărgeluțe, mustățile și sprâncenele pârlite și un năsturaș rotund pe post de papion se uita de jos la mine, implorându-mă parcă. 


Evident că n-am rezistat. Evident că am deschis cutia de cea mai pufoasă brânză și, evident că din două mișcări a fost la mine în brațe. Timpul mi s-a oprit în loc. Soarele a uitat să-mi mai pârjolească umerii. Vulcanul în plină erupție a tăcut dintr-o dată, lăsând loc unui sunet gingaș, de motănel care toarce fericit că în sfârșit îl bagă și pe el în seamă cineva, după ce poate sute de oameni trecuseră pe acolo, nepăsători. 


Mă uitam fascinată la ghemul acela pufos cum îmi mânca aproape toată cutia de Delaco. Nu-mi păsa. Cineva îl aruncase acolo, era slab, pricăjit și neajutorat, iar sprâncenele acelea pârlite mă îndemnau numai la gânduri negre către cei care încercaseră să-i facă rău. Să vă mai spun că am uitat de toată toropeala și am plecat din parcarea supermarketului țanțoșă, cu privirea plină de bucurie și cu ghemul în brațe?

Acasă a urmat porția a doua de mâncare. A băut o tonă de lapte dar, la cât era de hămesit, se tot agăța de mine în speranța că primul deliciu cu care l-am răsfățat va fi din nou pe mustățile lui. I-am pus cutia de brânză la “înde-lăbuțe” și m-am dus să mă răcoresc la dușul pe care îl așteptam de câteva ore. Când m-am întors, din ghemul de blană se mai vedea doar o coadă cu smoc alb și o spinărușă care încerca din răsputeri să se înghesuie în cutia de brânză. 

Auzindu-mă, s-a strecurat afară cu mustățile pline de cea mai pufoasă cremă, uitându-se la mine nevinovat, cu ochișorii lui albaștri, încă de lapte, iar atunci mi-am dat seama că îl voi păstra și că, și el, ca și mine, a devenit fan Delaco! L-am numit Albuș, pentru că avea restul de mustăți și sprâncene nearse, la fel de lungi ca ale lui Mircea Albulescu. Dar cum Albulescu era un nume prea lung și încă prea pompos pentru un ghemotoc atât de mic, iar petele blăniței lui în locurile unde nu se întunecau erau mai albe ca spuma unor albușuri făcute bezea... așa m-am pricopsit eu cu un motan pe nume Albuș.

A trecut aproape un an de atunci. Evident că ghemotocul este ditamai adolescentul acum, cu ochii după fetele care sunt la fel de curate și pufoase ca el. Îmi încălzește sufletul, îmi dă de lucru în fiecare zi și, ori de câte ori are ocazia, se străduiește să mă distreze la culme, încercând să mai intre, ca pe vremuri, în cutiile cu cea mai pufoasă brânză Delaco, preferata lui și în continuare. Acum însă, o cutie de brânză îi ajunge doar pe o mustață, pe care și-o îndreaptă tacticos spre mine, vrând să mă lase fără plăcerea supremă. Mereu m-am întrebat cum de este blănița lui la fel de pufoasă și mătăsoasă precum brânzica pe care ne batem parte în parte amândoi? Să fie oare magia acelei zile de vară, când, printr-o vrajă numai de ei știută, cei de la Delaco mi-au îndreptat pașii către supermarket, acolo unde mi-am descoperit bucuria?

* Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017!