Lecție de zbor


Zilele se frâng a soare răzvrătit peste papuri. Nopțile se îngrămădesc în claia serii amuțind greierii. Pe crânguri se lasă bruma și stârcii croncăne a frig. E octombrie.

Din depărtări miroase a must. Vara încă pândește prin desișuri, roșie de supărare că o altă surată o izgonește prin zăvoi. Pe nesimțite se ocupă locurile, iar urmele în nisipul colțuros miros deja a putreziciune. De pe creste pândește o altă regină, înghețată, însă aici, prin grădini și livezi bătălia crâncenă se dă cu prețul frunzelor. Rugina se așterne încet. E alt timp, altă poveste.

Dintr-un desiș la care numai asurzitoarea liniște te duce hipnotic vorbește cu glas mut un pui de lebădă. Din vreme în vreme iese din îndestulatele unde albăstrii ca să țină lecții tuturor ce încremenesc văzându-l. Are aripile zdrelite, chiar înainte de a învăța zborul. 


Cât e ziua de lungă și le curăță. Încă nu a scăpat nici măcar de urmele copilăriei. Un puf subțire, ca o atingere de cenușă se odihnește încă pe penajul lui. Ar trebui să fie alb de acum, o lebădă regală, plină de grație și demnitate. Dar aripile…aripile îi sunt zdrelite, penajul încă nu i-a coborât. Ce face însă atâta lume să asculte în tăcere lecția lui de viață?


Soarele a încremenit deasupra noastră. Liniște absolută. Pași înfundați în undele albăstrii desenate pe piele. Papura e doar de decor. Până și cei mici stau față în față cu lecția de viață…ca la școală. Toamna a uitat să se așeze peste creștetele noastre. Timpul a spart clepsidra și s-a contopit cu nisipul colțuros. Doar el… puiul de lebădă își vede în continuare de penele lui lipsă.


L-am urmărit zile întregi. Același freamăt neobosit al ciocului, același timp spart. Doar actorii diferă. El însă nu se lasă. Poate nu va zbura niciodată cu pene acelea. Poate va reuși, până la urmă să și le reteze iar zările îi vor fi noul trofeu al luptei sale cu lumea.


Tăcere. Clepsidra vorbește cu zimții ciocului unui pui de lebădă. Cândva doar broaștele îl ascultau. Acum a oprit timpul iar spectatorii sunt oameni, nu vietățile bălții. Același actor..o altă scenă. Uneori e suficient să ai determinare și continuitate iar o lume întreagă se va opri să te privească. 

Poate nu mereu ai aripile întinse. La fel cum nu mereu poți înota prin ape tulburi. Atunci, te ridici, te scuturi ușor, curățându-ți toate ale vremelniciei de pe trup, din minte, din suflet, pășești încet dar ferm pe pământ și…taci. E un timp pentru toate. Unul pentru viață. Unul pentru curățenie. Unul pentru înot în ape tulburi. Altul în care îți cureți ființa. Și altul în care te vindeci, ajutându-ți aripile să crească. Să zbori!



Și când spectatorii se vor fi plictisit să te admire, să se mire, să comenteze, să-și dea cu părerea, la lăsarea timpului peste vreme, tu să rămâi în tăcere, crescându-ți aripile. Pregătindu-te pentru zbor. Unde să mergi? Zarea e largă.


Din vreme în vreme, când lunca se popula prea mult, de nicăieri îi apăreau ajutoare. Alți membrii ai familiei, frați, surori, părinți. Lebădoiul tată era primul care lua atitudine în fața celor care tulburau procesul de creștere a aripilor puiului mai plăpând până când totul revenea la normal și puiul rămânea iar în tăcerea lui. Era suficient să își ridice maiestosul chip, cât mai sus, spre cer, ca toți cei de pe margine să îi facă loc, dându-se înapoi, smeriți, din fața lui. Păsările au învățat tăcerea înaintea oamenilor. Și zborul, tot mai devreme ca ei. Însă, din vreme în vreme se mai așează pe pământ, cu aripile zdrelite, să ne arate desăvârșirea. Un absolut care se trăiește în propria ființă, o neclintire în voință, chiar și când dincolo de cortina ochilor spectatorii se așează ca la circ.


Ai spune că e nefiresc, privindu-i cioturile în loc de penajul regal. El, în schimb se uită la tine cu mirare. Frumusețea e în ochii celui ce o privește. A învățat între timp, de pe chipurile pline de invidie ale oamenilor că trebuie să dea bine la poze. Și, ca printr-o vrajă, se înclină în fața lor. Pozează. Balet perfect, fără aripi. Desăvârșire. Talent nemuncit. Doar suflet. Puritate dincolo de penaj. Lecție.


Soarele frânge răzvrătit zilele sub papuri. În zăvoi se așterne toamna. Sau noaptea. Puiul de lebădă își croiește în continuare pene noi, rupându-le cu dinții pe cele vechi. Poate mâine un veterinar cu suflet mare îi va reda libertatea. Sau poate nu. Puiul de lebădă nu așteaptă salvatori. El e propria lui salvare. Renunță la vechi, pentru un nou mai bun. Pentru un zbor mai sus. 


De prin grădini se aud glasuri răgușite de câini. Oameni fremătând a răzbunare. Chipuri încruntate peste garduri nutresc gânduri fioroase către viață. Se lasă bruma. În crâng potârnichile visează fructe verzi și ierburi înalte. Soarele se răzvrătește a valuri de foc și abundență. A viață sfârâind în miresme de grătare încinse. Fâșii subțiri, fumegânde se lasă greoaie a abur, peste creștetele caselor din hornuri tăcute. Puiul de lebădă își pregătește decolarea. Într-o zi, chiar va zbura. E toamnă.





Cascada Ouzoud - Maroc


Sau locul unde timpul o ia la vale în stropi și curcubeie

Cine ar fi crezut că există atâta apă într-o țară plină de nisip portocaliu? Un lucru știu foarte sigur: Marocul îți demontează la fiecare pas orice prejudecată.

Pentru că nu am scris chiar imediat ce m-am întors în țară, nu-mi amintesc a câta zi a fost cea în care am mers la Ouzud. Asta cred eu, cel puțin. Realitatea este că Ouzoud este locul în care timpul se sparge în miliarde de particule fine, în scânteieri de apă și se dă de-a dura pe spatele unui curcubeu.


Dar să o luăm de la început. Drumul spre cascada Ouzoud este unul de vreo două ore și ceva de mers (158 km mai exact spre nord est) din Marrakech. Fără prea multă tragere de inimă am pornit în acea dimineață și asta pentru că Marocul are darul de a împrăștia peste tot aceeași culoare brun roșcat: de la pământ, la case, acoperișuri, vestimentație…totul este realizat în concordanță cu solul acela nisipos încât ajungi să nu mai distingi altceva.


Totul a luat o altă turnură odată ajunși acolo. A trebuit să trecem printr-un fel de pădure de măslini, la fel de argiloasă și brun roșcată, în care am găsit pe malul unei ape femei care spălau la râu, după metodele tradiționale. Dacă întrebați de ce nu am fotografii cu ele…ei bine răspunsul este peste tot același în Maroc: înainte să fotografiezi, mai ales femei, le întrebi întâi dacă sunt de acord. Evident acestea nu au fost.


Drumul șerpuiește printre stânci bolovănoase, ierburi înalte în care bineînțeles că poți da oricând peste șerpi (stați liniștiți, localnicii sunt foarte prompți și, chiar dacă te alegi cu o sperietură zdravănă, la final ajungi să te tragi în poze cu nefericita târâtoare) și pomi din care poți avea parte oricând de alte surprize.


Micii hoți cu blană sunt în realitate niște maimuțe (dresate cred eu spre deliciul turiștilor) care fac orice numai să le hrănești. Și când spun orice, asta înseamnă inclusiv să te tragă de păr sau de haine până ți le rup, dacă încerci să te desprinzi de ele, să te muște ori…să stea pur și simplu în capul tău după cum se vede.

Cascada Ouzoud se află în imediata vecinătate a satului Moyen din Munții Atlas. Numele ei în berberă în unele zone înseamnă procesul de măcinare a grânelor, în altele înseamnă măslină, amintind de măslinii care străjuiesc potecile până la ea. Toată zona este împânzită de altfel de numeroase mori în care se macină și astăzi cerealele. Drumul trece prin câteva popasuri realizate de localnici pentru turiștii neantrenați. Peisajul te fură la orice pas. Fie că vorbim despre apele mâloase ale râului El Abid (în arabă înseamnă râul sclavilor), despre orhideele pastelate peste care dai în cele mai neașteptate locuri sau de leandri care împrăștie peste tot o aromă dulceagă de miere sau, pur și simplu despre gardurile din nuiele sau podețele de lemn construite în ton cu natura.


De ce spun că te fură peisajul? Nu pentru că nu ai mai fi văzut vreodată toate aceste elemente însă preconcepțiile cu care poți veni în țara asta îți dictează o imagine în care nisipul domnește peste tot iar vegetația luxuriantă de aici te teleportează practic într-un alt univers. 



După mai bine de 45 de minute de expediții printre măslini, maimuțe și sol brun roșcat ajungi la primul popas în care ți se relevă măreția cascadei Ouzoud. Cine nu a stat vreodată față în față cu ea ar fi bine să dea o fugă până acolo. Ce-o face așa specială nu este înălțimea (110m) de la care cade cu o violență de nedescris tot volumul acela de apă, ci felul în care galopează caii înspumați protejați de duritatea rocilor din jur. “Fluviul” acela de nestăvilit seamănă cu încrâncenarea marocanilor de a trancede milenii până aici, cu viața lor așezată bine în niște tipare prestabilite, dar care, în interiorul lor freamătă, aleargă, cântă, zdrobește, curăță, vindecă și gonește neobosit către ceva…către o împreunare veșnică, binemeritată, într-un ocean de liniște.




Abia când ajungi cu ambarcațiunile acelea frumos decorate cu orhidee și ghirlande aproape de vărsarea Ouzoudului înțelegi de ce este asemănată cu măcinarea grânelor. Stropii care aleargă sfidând timpul se izbesc violent de orice. Ai aparat foto? Sau telefon? Mai sigur ar fi să uiți că le ai și să le ții bine, cât mai aproape de tine și protejate. Este locul în care anual localnicii pescuiesc mii de telefoane mobile sau aparate de mici dimensiuni. 




Plimbarea aceea nu îți lasă loc de prea multe. Respirația ți se întretaie, mâinile ți se încleștează de mânerele ambarcațiunii. Te proptești bine în podeaua ei și te rogi ca Ouzoudul să nu-și verse pe tine toată această goană neostoită. Atunci înțelegi micimea umană. Atunci pricepi care este adevărata dimensiune a timpului. Uiți că există ore. Uiți că există spațiu, ceasuri sau zile. Timpul se sparge în miliarde de bucăți doar ca să îți arate locul tău în univers. Pașii tăi sunt fragili, nesiguri, pe râul sclavilor. Atunci înțelegi că ești sclavul realității pe care ți-o creezi prin propriile puteri, alta decât forma naturală a firescului.



Ești față în față cu cea mai mare cascadă din Maroc și ai câteva momente să îți cureți simțurile, să îți explorezi cele mai adânci bariere sufletești. Ai defapt ocazia să fii tu, cu tine, trecând dincolo de toate măștile, temerile și prejudecățile. Timpul trece pe lângă tine. Vremea în loc să încremenească, aleargă în galop înspumat către ocean. De aici, de la baza cascadei îți faci loc prin lume. Doar tu cu tine și caii repezi ai minții.


Odată ajuns deasupra cascadei, la una din terasele unde poți servi și o masă delicioasă de altfel, capeți o altă dimensiune a transformării pe care ți-o oferă Ouzoudul. Dacă mai devreme timpul era insignifiant, spărgându-se în stropi grăbiți, de aici, același timp se dă dea dura pe un impresionant curcubeu format chiar deasupra stâncilor lângă care te aflai până acum câteva clipe. Este dovada încununării a tot ceea ce creezi, în timpul care și-a fost dat, aici, pe pământ, expresia clară a importanței tale în toată cosmogonia universală.



Știu. O sa credeți că sunt prea poetică. Veți spune c e doar o cascadă și atât. La fel cum veți spune și despre tajine (mâncarea lor tradițională servită în vase de lut cu capac) că e doar o mâncare. Și da, veți avea dreptate de fiecare dată. Însă felul în care privești astfel de experiențe este, defapt, dovada modului în care trăiești și integrezi tot ceea ce experimentezi.



De asta Ouzoud nu e doar o cascadă, nu înseamnă doar măslină, în traducere berberă și, de asta unii o aseamănă cu măcinarea grânelor. Cascada macină toată existența ta, desfăcând-o în mii de particule din care, dacă le privești cum se cuvine, vei învăța despre tine.


Timpul e unul din personajele principale din 1001 de nopți. Iar poveștile Seherezadei nu sunt numai istorisiri despre fapte glorioase, hoți sau dragoste petrecute la o aruncătură de băț de Maroc, în lumea arabă. La fel cum nici cascada Ouzoud nu este doar un loc frumos din Maroc, vizitat anual de milioane de turiști. Fiecare măsoară astfel de experiențe cu talerul propriu. Și cântărește cu puterea minții, după cum știe să trăiască în timp, sau în afara lui.



Tu ce ai trăit la Ouzoud?


Click AICI pentru mai multe fotografii.

Don Michè în concert pe litoral!


Iubitori ai muzicii napoletane, admiratori ai Italiei până în cele mai adânci seve ale sale, sunteți invitați la o seară de neuitat în compania lui Don Michè, artistul român care a ales să aducă și pe meleagurile noastre magia muzicală a acestei țări! Vă poftim, așadar, să petreceți clipe de neuitat în compania acordurilor lui Don Michè, vineri, 28 iulie, începând cu orele 21.00 la Restaurantul Azuria din incinta Hotelului Boutique Citadel, Eforie Nord! 

Absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, Don Michè revine în România după 8 ani de activitate artistică în Italia, aducând cu el parfumul tradiției italiene autentice, într-un repertoriu ce pornește de la canzonetta napoletană cântată în dialect și acompaniată cu intervenții de flaut, făcând înconjurul lumii, până la muzica americană, postbelică, inspirată de masiva migrație a italienilor pe noul continent.Titluri celebre pe tot mapamondul, ce au încălzit inimile a milioane de oameni și i-au făcut să guste Italia așa cum este sunt abordate atât în manieră tradițională cât și prin orchestrații proaspete, moderne, gen swing sau mambo. Volare, O sole mio, Mambo italiano, Tu vuo' fa' l'americano, Chitarra romana, Arrivederci Roma, sunt doar câteva dintre melodiile care fac parte din noul proiect muzical "Ti racconto l'Italia", cu care artistul aduce tuturor iubitorilor genului un plus de inspirație romantică.

Și, dacă vă veți întreba de unde a luat naștere pasiunea lui Don Miche pentru muzica napoletană, ei bine ar trebui să știți că inspirația lui pentru acest proiect își are rădăcinile chiar în sânul familiei artistului. Raffaella, soția acestuia, i-a umplut inima cu o dragoste profundă, vulcanică, pasională, izvorâtă din originea temperamentului său sudic, napoletan. 

Artistul a ales astfel să alcătuiască un repertoriu atent selecționat ce spune povestea Italiei de la începuturi și până spre zilele noastre, pe care îl parcurge povestind la propriu, în pauzele dintre melodii, fiecare istorioară ce se ascunde în spatele dialectului. Canzonetta, tarantella, valsul, rumba, nuanțele arabe, dialectul dulce și melodios al orașului Napoli, trăirile intense ale unui popor foarte apropiat de al nostru, exprimate într-o muzică cu o melodicitate și un mesaj ce ajung instantaneu la inimă, toate acestea adaugă, pe lângă sarea și piperul unei seri deja frumoase, acea completare emoțională, acea sclipire elegantă care, la sfârșit, te face să respiri adânc și să șoptești: “Minunat!”.

                    

Numai cine nu a petrecut o seară în compania muzicii interpretată în maniera inconfundabilă a artistului nu poate spune ce efect are asupra lui, magia Italiei! Vă invităm, așadar, pe 28 iulie, la un impresionant moment artistic marca Don Michè, să descoperiți, să simțiți și să vibrați în stil napoletan, pe ritmuri și acorduri romantice, semnate Don Michè!

Aida Tavitian în concert la Constanța!


Vineri, 21 iulie, începând cu orele 20.30, restaurantul Voila din Constanța găzduiește una dintre vocile de referință ale jazzului din România: Aida Tavitian! Seara va fi animată de prezența talentatei artiste care va interpreta diverse piese din repertoriul clasic internațional.

Aida Tavitian este absolventă a Universității Naționale de Muzică din București, actualmente profesor de pian la Colegiul Național de Arte „Regina Maria” din Constanța. De-a lungul timpului a avut diferite colaborări care au adus publicului din România momente de neuitat, melodioase și pline de farmecul inconfundabil al muzicii jazz.

Aida nu este doar o voce. Muzica ei nu reflectă doar anii de muncă și studiu ci, mai degrabă, acordurile pline de culoare rezidă dintr-un spirit liber, înfocat, dintr-o inimă plină de sentimente înălțătoare pe care artista a simțit să le aștearnă prin muzică, în fața publicului larg.


Ceea ce o definește pe ea ca om se regăsește în fiecare acord muzical pe care îl interpretează cu grijă, atenție și migală, ori de câte ori are ocazia: talentul ei este defapt sufletul pe care îl pune în muzică și lecțiile de pian pe care le oferă.

Dacă ar trebui să definim muzica Aidei nu am face-o altfel decât printr-un bulgăre de energie, lumină și culoare, toate oferite cu drag celor pentru care interpretează, ambalate în sunete de excepție. 

Vă invităm să fiți alături de ea mâine seară, pentru un act artistic de calitate, o voce inconfundabilă și o seară memorabilă, marca Aida Tavitian!

Maroc – O poveste și peste 1001 sentimente – Partea I



Inițial am spus că nu aș mai călca niciodată în Marrakech. Sufletul meu tânjește după liniște, iar acolo numai liniște nu a fost. 

Am visat Marocul peste 10 ani... am visat cum pășesc într-o cultură care mă fascinează și pe care mă străduiesc să o înțeleg. E greu cu înțelesul, de acceptat, la fel ca multe altele pe lumea asta, am acceptat și o astfel de experiență. Mi-am imaginat cum voi trece pe străzile pline de palmieri printre femei acoperite de niqab, fără să întorc capul după ele pe stradă. M-am înșelat. Am visat că pășesc pentru prima oară în deșert, cu tălpile goale și voi sări în sus de bucurie, mai ceva ca un copil. Mi-a tăcut sufletul, mi-au încremenit gândurile și nu, nu am sărit decât în șaua cămilei... am visat că voi dansa în deșert, sub clar de lună, amețită de ritmurile berbere. În schimb, berberii au încins hora pe Liviu Vasilică... (nu mă întrebați cine avea așa ceva pe telefon ;))


Marocul este expresia clară și sigură a preconcepțiilor dărâmate sistematic. Încă nu pot să scriu despre el. Pentru că, vezi tu, Marocul nu se dezvăluie într-u totul la prima atingere. Probabil, la fel ca femeile musulmane, pe sub hijab mai are câteva voaluri până să își arate adevăratul chip, în toată splendoarea. 


Mi se spusese că voi trece foarte greu peste șocul cultural pe care îl voi avea odată ce voi coborî din avion. Ei, aș! Șocul abia acum începe, la fix o lună de când m-am întors de acolo. Marocul este o anestezie a simțurilor, din care nu te trezești prea ușor. E un fel de drog despre care crezi inițial că, odată ce ai renunțat la el își încetează efectele, când, defapt, ele se întind în toată ființa ta, ancorând-o într-un univers plin de culoare, mișcare, sunet, viață altfel. 


Primul lucru pe care îl vezi când părăsești aeroportul din Marrakech sunt cactușii. Un fel de panseluțe africane cu spini. Peste tot și la tot pasul, mai ceva ca palmierii din Mamaia. Inutil să mai spun că am ajuns la miezul nopții și am stat în fața aeroportului vreo trei sferturi de oră de vorbă cu ghidul nostru care ne aștepta deja acolo, discuție din care eu nu am reținut decât că....deșert. În rest am fost ocupată să descifrez globul acela care reprezintă defapt aeroportul, reflexiile nopții în mingea aceea imensă, simbioza dintre cactușii uriași și palmierii fragezi care sfredeleau înălțimile, făcându-mă să mă uit, pentru prima oară după multă vreme, în Sus. Foarte Sus. 


Nu am simțit nici oboseală, nici nerăbdare, nici surescitare. Era un soi de pace, un fel de: în sfârșit ești aici! Restul erau detalii pe care, evident, oamenii mai împământați decât mine le luau în seamă cu titlu absolut. Mi se derulau în fața ochilor ba norii peste care plutisem vreo 5 ore, ba fâșiile de pământ ale Spaniei peste care trecusem, ba uniformele celor din aeroport, ba fițuicile acelea pe post de rețete pe care ești obligat să le completezi când ajungi în Maroc. Știam că mai am de așteptat câteva zile până voi ajunge în deșert, însă nu puteam să nu mă întreb la orice pas dacă și acolo voi călca printre cactușii aceia imenși... 

De sus, din avion, Marrakech-ul pare un fel de univers interior, cu trasee pe post de vene bine delimitate, cu lumini care aleargă pe post de sânge, către inimă. De ce fac această alăturare? Pentru că acolo, în Maroc am reușit să învăț, după multă vreme, să văd cu ochii mei și, în sfârșit să cred, că ce e sus e și jos, ce e aici, e și dincolo, ce e în interior, e doar copia perfectă a unui exterior grandios. Sau invers.

De la aeroport până la hotelul la care am stat am trecut de la cactuși, palmieri și nori, la ziduri înalte, roșietice, întinse pe kilometri întregi. O tăcere împietrită. O rocă impenetrabilă este Marocul, mi-am spus atunci în gând. Semăna, în ochii mei cu zidul Berlinului, doar cu altă poveste în spate. Încă mă intrigă zidurile acelea. Mai târziu aveam să le întâlnesc și în alte drumuri, însă primul contact cu ele, într-un miez de noapte de mai, când la mine în țară începea să miroasă a tei a fost definitoriu pentru a-mi caseta amintirile despre Marrakech conform labirintului de ziduri pe care le-am întâlnit. 

Să nu uit de parfum... un ușor iz de condimente amestecate cu o dulceață aparte: leandru. Cactuși, palmieri și lenadri la tot pasul. Peste tot. Chiar și între localități, mai târziu. La noi cresc în ghivece pe care, cel mai des, le regăsești în curțile mănăstirilor. Aici sunt peste tot împrăștiind o dulceață ca mierea, consistentă, anevoioasă, zgârcită cu graba. Și da...îl simt și acum când scriu...

Nu, nu am avut piscină la hotel... Dar cui i-ar fi trebuit o asemenea extravaganță când eu trăiesc în orașul piscinelor, la câțiva kilometri de mare? Aici era altă poveste, una în care am vrut să simt nisipul acela că îmi sfredelește simțurile... încă mai aveam de așteptat până la el. 

Prima noapte în Marrakech... e greu să descrii ce simți... diferența de fus orar de numai două ore, oboseala primului zbor cu avionul, amestecul într-o altă cultură, încordarea dinaintea plecării, care încă mă urmărea, toate culminând cu chemarea la rugăciune a marocanilor. La 5 dimineața! I-aș mulțumi lui Allah că nu mi-a stat inima când am auzit primele...acorduri. Am jurat că e alarmă de război, nu alta. 

Mai ales că primele sunete s-au suprapus incredibil de nedescifrat cu claxoanele unor motorete care treceau fix atunci pe sub geamul meu, pe o străduță unde, după cum vezi, nu prea ai loc de întors decât de-o bicicletă. Nu știam dacă trebuie să sar ca arsă din pat, dacă să caut pe cineva, dacă ar trebui să țip și eu, sau doar să îmi cobor gândurile în inimă, contemplând din patul de fier forjat, măreția unui Allah care nu ține cont de toate cele de mai sus. Și nu, să nu credeți că a fost pentru prima dată în viață când am ascultat o chemare la rugăciune. 

Trăiesc într-un oraș în care musulmanii au moschei și chiar se roagă în ele zilnic. Însă, ce am ascultat în dimineața aceea în Marrakech nu seamănă deloc cu rugăciunile constănțenilor! Încă mă întreb care este defapt diferența de abordare între Dumnezeu și Allah și cum se face că, dacă sunt unul și același, unul te scoală din pat de-ți stă inima, pe când celălalt te învață puterea rugăciunii în tăcere... V-am spus mai devreme că abia acum sunt sub efectul șocului cultural așa că nu vă mirați...


A trecut o lună de când m-am întors. Ce aud acum? Claxoanele motoretelor, strigătele marocanilor care își îndeamnă măgarii să tragă de căruțe, niște fluiere hipnotizante de cobre, multă franceză, valurile răzvrătite ale oceanului, tăcerea ascuțită a deșertului, pașii grăbiți ai femeilor din Marrakech și inegalabila chemare la rugăciune: Allahu Akbar...

Cuibul de la Mare - din respect pentru frumos


Într-o lume mult prea grăbită să prindă ultimul tren spre nemurire, într-o viață care te obligă să fii în goană mereu către ceva, există parcă locuri special create care să îți oprească timpul în loc. Și pașii. Și gândurile. Locuri în care să stai efectiv încremenit așa, vreme de câteva zile, întorcând pe toate fețele gândul că ai putea păstra sentimentul acesta, o eternitate.


Un astfel de loc este Cuibul de la Mare, pe care l-am descoperit de curând, în comuna Corbu, la o aruncătură de băț de Constanța cea mult prea tumultoasă în zilele de vară. Cuibul de la Mare a fost visul pe care o tânără familie și l-a dorit aievea, mai întâi pentru ei, mai apoi pentru toți prietenii și turiștii care știu să prețuiască locurile, lucrurile și oamenii de valoare.

El, arhitect de meserie ea, make-up artist. Adică amândoi cu simț estetic pentru frumos. El în arhitectură, ea în designul reușit al Cuibului. S-au pus pe treabă în urmă cu ceva ani și au dorit să facă din proprietatea de la Corbu un loc în care să uiți efectiv în ce lume haotică și nebună trăiești. Și au reușit de minune.

Designul Cuibului este unul care chiar asta îți sugerează: un cuib bine închegat, cu porți zdravene, interior pe post de stup, cu camere bine orânduite parcă după un tipar-netipar, dar care imprimă o organizare exact ca în căsuțele din povești. De altfel, acesta este primul sentiment pe care îl ai atunci când “aterizezi” prima oară în Cuibul de la Mare, că ai nimerit într-o poveste.


Și pentru că tot vorbim despre camere ar trebui spus că fiecare arată altfel și este amenajată după modelul anumitor zone etnografice din țara noastră. Sașii, ungurii, ardelenii, nu se vor simți deloc departe de confortul caselor lor aici. Mobilierul și obiectele decorative au fost cumpărate de la importante târguri de antichități de la noi din țară și din străinătate, astfel că, poposind aici fie și numai pentru o noapte, te vei simți rege/regină în camera ta.


Vrei să citești? Nimic mai simplu: în fiecare cameră ai o serie de cărți bune, inteligente, inteligibile și deschizătoare de orizonturi. Ca să nu mai spun că, dacă îți arunci ochii prin holul Cuibului vei găsi chiar una de pe la 1900 despre cusăturile tradiționale românești, dar și diverse albume de artă. Picasso de exemplu este la mare cinste căci doar Cuibul este realizat după tiparele cubismului. 


Vrei să te uiți la filme? Iarăși o poți face în liniște, pe plasmele din cameră. Desigur că proprietarii nu au uitat nici cât poate fi vara de cald așa că nu duci lipsă de aer condiționat nicăieri. Ar mai trebui spus că dacă vrei să te retragi departe de cameră și, totuși să ai un spațiu numai al tău, Cuibul îți oferă la etaj o superbă terasă de unde poți admira lumea în voie și medita cât e ziua de lungă. Sau noaptea.


Să vă spun ceva despre parterul Cuibului: amenajat în așa fel încât să rămâi cu gura căscată de plăcere, emoție și poftă de mâncare. În primul rând bucătăria care deservește locația este realizată exact precum cămara bunicii. Și dacă nu ați avut vreo bunică cu o asemenea cămară, imaginați-vă măcar una din poveștile copilăriei. Linguri de lemn, linguroaie, talere de măsurat, porțelanuri din alte vremuri, străchini, blide, căni de lut și câte și mai câte așteaptă cuminți pe rafturi, gata să fie folosite.


Mai apoi, cufere, mașini de cusut, orologii cu greutate, scaune cu trei picioare sunt așezate într-un fel de neordine și după un tipar știut numai de proprietari, dar, care încântă armonios privirea, într-un tot unitar. 



Și dacă am terminat cu interiorul Cuibului hai să vă spun ceva și despre exterior. Adică o grădină plină de flori, floricele, iarbă de un verde ireal (oare cu ce-or fi crescând-o???) pomi, hamace colorate, bănci, băncuțe, mult lemn, ștergare tradiționale românești, cusături populare care împodobesc locurile de servit masa, lămpași, lumânărele și multă liniște. Ai zice că toate ciuberele lumii s-au spart și tot norocul aici s-a adunat. Pentru că locul acesta nu are nimic în el care să îți mai amintească de tumultul cotidian, de grijile de peste zi, de ratele de la bancă sau ziua de mâine.


Însă, dacă mica voastră fantezie de la mare credeați că se încheie aici, ei bine aflați că tot ce se servește la Cuibul de la Mare, de la dulcețuri, la zacuști, brânzeturi sau legume și fructe sunt din propria lor grădină. Iar acolo unde nu au produse (căci midiile, stridiile sau alte orătănii de apă sau uscat nu cresc mereu pe lângă casa omului), cei doi soți le procură cu mare drag din surse sigure și bio, de prin vecinii de la Corbu, sprijinind astfel și producția locală. 


O masă aici este demnă să satisfacă și cele mai pretențioase gusturi. Care, de altfel vor da cu căciula în câini fie și numai după ce au gustat o banală omletă. Păi unde mai întâlniți voi atâta atenție pentru suflet, minte și trup? Vă spunem noi: în foarte puține locuri din această țară. Dar unul dintre ele este, cu siguranță, Cuibul de la Mare!


Cum pleci de aici? Cu toate bateriile încărcate. Cu mintea oxigenată. Cu fiecare celulă din corp reprogramată pentru armonie și Zen. Cu liniște care sfredelește până și oasele. Și, de fiecare dată, cu sentimentul că te vei reîntoarce cât de curând.


Pentru mai multe imagini click aici!