Crişan, troparul moţilor răsculaţi


România are multe locuri în care istoria și sfințenia merg mână în mână. În spațiul acesta greu încercat, trecutul i-a învățat pe oameni să-și agațe de ziduri și turle înalte rugămințile la care conducătorii lor au rămas mereu muți. De asta are România atâtea biserici. Pentru aceia cărora, ochii mult prea îngenunchiați au căutat alinare spre cer.

Așa se face că Hunedoara, ținutul bisericilor de piatră, găzduiește două mari momente istorice într-un singur loc. Satul Crișan, comuna Ribița este locul în care s-a născut unul dintre eroii răscoalei moțești de la 1784, alături de care au condus revolta în acele zile, trașii pe roată, Horea și Cloșca. Dacă ajungi pentru prima dată pe aceste meleaguri, îți va fi foarte ușor să înțelegi cum poate un om să își iubească atât de tare pământul și libertatea.
Citeşte şi restul articolului aici!

Moisei, templul botezului însângerat


Maramureșul, la fel ca oricare altă regiune a acestei țări, poartă răni grele. Vorbește despre jertfe și sacrilegii, acolo unde ar fi trebuit să existe omenie. Moisei este un astfel de loc, greu încercat în cel de-al Doilea Război Mondial. Nu e deloc doar o poveste ce am sa vă spun acum. Este crudul adevăr despre un război împotriva unor oameni lipsiți de apărare, despre linșaj și plăcerea de a ucide. Execuție. Masacru. Și un monument cioplit în piatră care să amintească, peste timp, de jertfe și oameni care s-au crezut dumnezei pe pământ.

Ești în localitatea Moisei, la numai 5 km de stațiunea Borșa. Chipuri de piatră te privesc de sus, ca într-un țipăt mut. Doar două dintre ele arată a oameni. Urcă cele 44 de trepte până la ele și vino să îți spun povestea lor!

Citește mai departe, aici!

                                                                                                Sursă foto:
romaniasphotos.blogspot.com

Conacul de la Mircești - versul lui Alecsandri



E ușor să pui etichete unui popor, în funcție de o mână de comportamente deviante. Eu am ales să nu fac asta, cam de pe vremea în care mi-am descoperit, încet, țara și istoria. Iar dacă astăzi cei care privesc la tarele acestui neam nu se mai satură să arunce cu noroi, eu prefer să spăl acest noroi, aducându-le aminte de ce e România frumoasă.

Suntem în anul 2008 și eu pășesc pentru prima dată pe meleagurile conacului de la Mircești, județul Iași, unde Vasile Alecsandri, unul dintre poeții de vază ai acestui popor și-a petrecut o mare parte din viață. Desigur, dacă vrei să fii cârcotaș și să cauți motive pentru a nu ajunge aici, drumul ți le oferă la orice pas. Poate doar în ultimul an să se fi reabilitat infrastructura, însă chiar până anul trecut drumul era destul de stricat până în apropierea conacului.

Citește mai departe, aici!

Bucovina. Istorie, etnografie, viață


Pentru ca România să fie apreciată, ea trebuie mai întâi înțeleasă. Cunoscută. Descoperită. Și cum nu poți face asta decât aflându-i secretele, m-am decis să îți împărtășesc o parte din ele, așa cum le-am văzut eu în drumurile mele prin țară. Diversitatea e la tot pasul. Te înconjoară și te izbește, cu fiecare destinație pe care o alegi. Nicio zonă nu seamănă cu alta. Niciun port popular nu păstrează în cusăturile lui aceleași gânduri. Și parcă nici mâncărurile nu au decât pe alocuri influențe din alte regiuni. Să pornim așadar, pe urmele României cea mereu surprinzătoare și să despicăm nu în patru, ci în patru sute patru zeci și patru ițele ei pline de poveste! Și, ca să o luăm totuși de la un capăt și să nu ne încurcăm în ele, mergem astăzi în Bucovina, atât de colorată și frumoasă!

Despre frumuseţea lui s-a tot vorbit. Despre ospitalitatea oamenilor şi faptele lor de vitejie ştie aproape oricine. Dar cum arată în detaliu acest colţ de ţară vom vedea ulterior. Acum haide să-ți povestesc despre începuturile ei, care nu au fost deloc mai ușoare ca în alte părți ale țării.

Tainele spiritualității bucovinene


Știm cu toții cât de frumoase sunt obiceiurile românești, dar, mai ales, cât de diversificate, în funcție de zonele țării. Uneori, chiar în aceeași zonă vei întâlni tradiții diferite de la un loc la altul. Există însă o seamă de momente importante la care obiceiurile se păstrează aproximativ la fel în mai toate regiunile Bucovinei. Evident, aceste momente sunt reprezentate de principalele direcții ale vieții: nașterea, cununia și moartea, precum și de cele mai importante sărbători creștine ale anului: Paștele și Crăciunul.
Dar să le luăm pe îndelete, așa după cum a fost lăsată rânduiala, pas cu pas, din moș- strămoși.

Cetatea Poenari - Legenda


Despre cetatea de la Poenari am scris de curând, aici. Și cum știu că îți plac legendele și un loc ca acesta nu poate să dăinuie fără ele, iată ce am cules pentru tine de la localnicii care își mai amintesc și astăzi ce povești frumoase încununau serile bunicilor, alături de nepoții lor.

Lăsată cu tâlc din tată în fiu, legenda cetății Poenari are, ca toate poveștile de altfel, o parte de adevăr. Cetatea, cu toate cele 1480 de trepte ale sale, poate istorisi multe cui are urechi să o asculte, despre Țepes și ai lui, despre turci înversunați și, de ce nu, despre domnițe adăpostite aici, din calea vrăjmașilor. Zidurile cetății șoptesc. Ascultă-le!

Și citește mai departe, aici!

Piatra Îngăurită, misterele Țării Luanei


Drumul prin munții Buzăului a trecut până acum prin Aluniș, despre care povesteam aici. Dar călătoria mea abia acum începe. Eram o mână de oameni, treziți cu noaptea în cap să hălăduim prin munții aceștia vechi de când lumea, în căutarea unor schituri rupestre. Sau a unor începuturi pierdute undeva în timp.


Ce poate fi mai incitant decât să pășești prima dată într-un loc care nu e prea des scormonit de multă lume? Și să fii aici, în munții aceștia singur, tu, cu gândurile tale, urcând spre înălțimi prin grădinile oamenilor? Pentru că, ai ghicit, nu există drum amenajat spre bisericile rupestre și ești nevoit să escaladezi câteva garduri și să ceri voie unor localnici să le tranzitezi ograda. Noroc că ei sunt tare prietenoși și, uneori, la ceas de vară, chiar te îmbie să-ți mai potolești învolburarea cu fructe din pomii pe care-i cresc cu atâta grijă!

Dar, odată ce ai trecut și de acest popas, pregătește-te de drum. Prin păduri dese, hățișuri și ierburi înalte cât tine, prin colbul ridicat numai de animalele care trăiesc aici după bunul lor plac. Trebuie să recunosc că, am avut o strângere de inimă o bună parte din acest drum. Până într-un loc despre care voi povesti ceva mai târziu. Pentru că traseul nostru prin pădurile acelea era exact pe urmele unui urs care avea un avans înaintea noastră de vreo jumătate de oră. Nu ne-am întâlnit până la urmă. Nu știu cum i-aș fi putut explica ce caut eu pe cărările lui. Și nici nu cred că ar fi înțeles... 

Până la Piatra Îngăurită, primul nostru obiectiv de pe traseu este drum de încă vreo jumătate de oră. Timp în care ai ocazia să admiri frumusețea aceea de codru dar, mai ales, să simți liniștea lui prin toți porii. Am oprit la un moment dat, doar ca să-mi odihnesc ochii într-o râpă adâncă. Știi cum se spune că, dacă te uiți într-o vale, atunci când urci odată cu muntele, îți reglezi instantaneu respirația. N-am crezut asta niciodată, Până aici, la marginea acelei râpe unde îmi dansau amețitor în fața ochilor tot felul de crengi uscate. N-a durat foarte mult. Câteva zeci de secunde și am uitat de oboseală. Iar pavăza aceea verde de deasupra mea, formată din coroane ca parcă își dăduseră mâinile să facă umbră pelerinilor a contribuit din plin la senzația aceea de regăsire. Parcă pășeam cumva pe cărări pe care mai fusesem și altă dată... 



Piatra Îngăurită. Stânci și animale preistorice 


Sau Peștera Găurită, cum i se mai spune este primul Altar Sfânt pe care îl întâlnești pe traseul acesta. Formată din două încăperi destul de înguste, un naos și un altar, mica bisericuță săpată în stâncă se pare că a fost construită în jurul secolelor XIV-XV însă, în lipsa cercetărilor amănunțite, datarea ei nu este încă, cea mai exactă. Aici se pare că s-au nevoit călugării retrași departe de ispitele lumești, în secolele trecute. Nu știm dacă și construcția bisericuței a fost realizată tot în acea vreme însă un lucru este sigur: după inscripțiile de pe pereții stâncoși, viața isihastă în acea zonă a continuat până acum aproape 200 de ani. 

Ce surprinde însă se află în afara Pietrei Îngăurite, la numai câțiva pași de intrarea ei. Sunt niște formațiuni stâncoase, fără prea multă vegetație, pe cuprinsul cărora se pot observa cu ochiul liber urme de animale. Tot felul de urme de animale, de la lupi, la vulpi, mistreți sau cerbi. Evident că nimeni nu știe cum au ajuns acele urme încastrate în roca dură. Diana însă ne povestește chiar acolo, lângă bolovanul acela de mii de tone, cum că știe din poveștile bunicilor că, în vechime, oamenii și animalele se omorau între ei când se întâlneau, dar nu din răutate ci, pentru că se temeau unii de alții. Drept urmare, atunci când Dumnezeu și Sf. Pentru au coborât pe pământ să vadă cum merg treburile în lume și au ajuns și aici, oamenii și animalele L-au rugat să îi ajute. Atunci, Dumnezeu a chemat la el pe animale, care s-au strâns pe stânca aceasta. El le-a dat simțuri ascuțite să poată simți de la distanță prezența omului și să se ferească din calea lui. Pe urmă a înmuiat stânca aceasta în așa fel încât, urmele animalelor să poată fi văzute pe vecie de către oameni și să fie cunoscute acestora, ca să se poată feri la rândul lor, din calea animalelor. Însă oamenii, după ce le-au luat urma au început să le vâneze. Și, de data aceasta, nu de frică... 

Diana a terminat demult povestea pietrei cu semne. Și nu știu de ce, o tăcere apăsătoare a lăsat în urma ei, timp de reflecție tuturor celor ce au ascultat-o. Mi-am făcut ochii roată prin pădure. Pietre din acestea ciudate, de diferite mărimi sunt la tot pasul. Aceasta e singura cu urme de animale, din toată zona aceea. Cu siguranță, o erupție vulcanică a surprins mai degrabă toate acele animale speriate, pe stânca cea mare. Sau nu! În fond, cum altfel se nasc oare legendele dacă nu din adevăruri mai mari sau mai mici? 

Înaintăm cu greu. La tot pasul, colbul cărării este amprentat de urmele ursului. Și nu știu de ce, dar, pentru prima dată mă gândesc că ursul acela e defapt, un fel de călăuză. Un deschizător de drumuri. Se cunosc multe povești ciudate legate de dispariții misterioase în munții aceștia. Cine știe, poate ursul care merge înaintea noastră tocmai de asta se îngrijește. Să ne mai și întoarcem din expediția de pe aceste meleaguri! 

Următorul popas este unul dintre Agathoane, adică primul schit al unui călugăr medieval, pe nume Agathon! Dar până la el, trebuie să treci cumva prin desișuri umbroase, luminișuri jucăușe și peste creste deschizătoare de zări îndepărtate. E miezul zilei și, în locurile în care natura nu a considerat de cuviință să așeze pâlcuri de copaci, soarele pârjolește de-a dreptul. Cu toate astea, o mână de oameni se afundă din ce în ce mai tare în munți. Și în istorie. Suntem departe de a încheia povestea. Așa că, urmează firul ei, până data viitoare când îți voi spune despre cruci malteze, biserici săpate în piatră, inscripții vechi de când lumea, rugăciuni în slavonă și porți către universuri paralele. Toate, aici, în Munții cei ciudați, ai Buzăului!

Dacă vrei o plimbare completă prin Țara Luanei, atunci aruncă un ochi și la celelalte obiective turistice: Bisericuța de la Aluniș, Agatoanele, Bisericuța lui Iosif și Peștera lui Dionisie Torcătorul!!

Aluniș, început de aventură în Țara Luanei


Una dintre experiențele mele pe meleagurile noastre m-a dus în munții Buzăului, într-un loc deosebit, încărcat de legende. Se numește Colți, iar povestea lui vă va fascina, trimite înapoi în timp și învăța despre înaintași, smerenie, OZN-uri și urși nevăzuți.


Era cald și încă soare, dar abia acum îmi amintesc că soarele acesta nu era unul ca cel de fiecare zi. Mă uit în urmă, las deoparte toate câte s-au întâmplat de atunci și îmi dau seama că soarele din ziua aceea avea ceva magic în el. Parcă turna povești, celor care ar fi vrut să îl asculte. Nici nu ardea năvalnic, nici nu avea răceala toamnei în el. Stătea pur și simplu, plimbându-se agale de la un capăt la celălalt al cerului, privind o mână de vreo 20 de oameni care băteau cărările Țării Luanei, în căutarea istoriei lor.


Nu veneam de departe dar, totuși, odată ce am ajuns aici am simțit cum pășesc în altă lume. Ce-o fi având țara asta de a simțit mereu nevoia să aibă alte țări în ea? Experiența mea a început cu o vizită la Muzeul Chihlimbarului unde am văzut prima dată o râșniță dacică. Nu, nu are legătură cu chihlimbarul, ci doar cu descoperirile arheologice efectuate în zonă. Cea mai mare piatră de chihlimbar descoperită acolo cântarea un kilogram și jumătate. Era aproape neagră, probabil fusese recuperate dintr-o locuință dacică, incinerată. Dar ce conta? Era doar o bucată de istorie care văzuse multe, iar eu aveam ocazia să o văd aievea...

În zorii zilei am plecat spre Altarele Sacre. De ce le numesc așa? Poate pentru că alții le numesc doar pietre... Era devreme și soarele nu apăruse decât de vreo oră... același soare magic, tot timpul cu ochii pe noi. Dimineața era răcoroasă, căci zilele de toamnă începeau să se aștearnă ușor, dar dincolo de răcoarea care-ți trezea simțurile era frumusețea locului... si praful. Înaintam la început destul de greu, pentru că în zonă nu mai plouase de aproape trei luni și colbul drumului îți trecea de glezne. Dar nici asta nu conta. Urcam ușor către prima destinație, descoperind prunii și merii împovărați de atâta rod. Ne potoleam sufletele cu fructele astea și ochii cu lumea de basm în care pășeam. Ne îndreptam către bisericuța de la Aluniș, un loc vechi de peste vreme, în care se mai țin și astăzi slujbe. Era într-o duminică urcușul nostru către Altarele Sfinte, așa că în bisericuță se înălțau rugi. Nu m-am mirat când am înțeles pe deplin diminutivul bisericuță. E într-adevăr, mica, albastră și frumoasă. Are o frumusețe aparte cum numai locurile ferite de pasul prea multor curioși. O mână de oameni, majoritatea vârstnici ne priveau de sub ascunzișul celor câteva strane. Ce căutau străinii ăștia aici, atât de colorați, venind să se închine altarelor lor? Nu ne priveau decât din curiozitate, lăsând genele în pământ mai apoi, și continuându-și rugile.


Bisericuța de la Aluniș este primul popas din drumul acesta inițiatic către Altarele Sfinte. Înconjurată de brazi și liniște este unul dintre acele locuri în care dacă ajungi, îți lași la ușă toate grijile și gândurile. Te lepezi de toate ale lumii și te îmbraci în straiele croite dincolo de ea. Simțurile ți se ascut. Ochii văd ce nu se vede liber. Sufletul rostește taine în slove nebănuite. Iar auzul îți este botezat într-un cor de rugi înalte. Toate, către același zeu. Unic. 

Acolo am văzut primele însemne. Primele scrijelituri în piatra dură care adăpostește micul lăcaș. Primele linii, primele forme geometrice. Ce căutau într-o biserică? Ce căutau acele semne pe pereții unor stânci? Legendele spun că biserica este o ctitorie a doi ciobani, care auzind un glas divin au săpat în piatră până când au dat de o icoană a Fecioarei Maria. Pe locul acela au ridicau un schit, prima lui atestare documentară fiind la 1274, deși cercetătorii încep să-I atribuie lăcașului data realizării, undeva prin secolul al IV-lea e.n. Numele celor doi ctitori este și astăzi săpat în altarul bisericii: Vlad și Simion.


E un loc aparte aici la Aluniș. Alături de alte construcții rupestre despre care voi povesti episodic, mica bisericuță albastră îți taie răsuflarea. Mai ales dacă ești la prima experiență cu acest gen de construcții. Nu te poți abține să nu-ți faci ochii roată, să nu cercetezi fiecare perete în parte, fiecare inscripție sau desen. Și, odată ce ai făcut asta, noianul de întrebări nu-ți mai dă pace. Ce i-a mânat pe nevoitorii de aici să-și sape credința așa adânc în piatră? Și cât de tare trebuie să fi fost credința lor, ca să sfarme cu asemenea migală și precizie roca aceasta dură? Și nu numai într-un singur loc, ci, în alte numeroase stânci din munții aceștia. Și de ce aici? Ce i-a atras în zona aceasta? Și cum au reușit să reziste aici, atâtea secole? 

Un lucru e cert: dacă ajungi aici, măcar o singură dată, nu vei înceta să cauți răspunsurile la aceste întrebări. Unele nu le vei căpăta decât acolo. Tu, cu tine, între pereții de stâncă modelată și scrijelită. N-am să vorbesc despre energii. Sau ritualuri. Sau mistere. Fiecare își va găsi la Aluniș, exact ceea ce caută. În schimb, metamorfoza se petrece fără să o simți neapărat atunci. E vie zona asta. Sau încărcată de rugile înălțate printre ramuri și pietre, de sute de ani. Și vorbește. Fiecare piatră are glas aici. Pășește cu grijă, să nu calci peste cuvinte. Dar dacă te împiedici de ele, ascultă-le!


Hramul bisericii este Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul și, poate nu întâmplător călugării cei vechi au ales această sărbătoare pentru a fi drept închinăciune acestui lăcaș. Este o zonă sălbatică, iar nevoitorii de aici, au fost greu încercați de-a lungul timpului. Și acum este destul de dificil să ajungi aici! Și poate e mai bine așa, ca nu toți curioșii să calce pe locuri sfinte! Dar, dacă ai ajuns aici, înseamnă că locul acesta te-a ales să-i treci pragurile!

Nu zăbovim însă prea mult. Avem drum lung de parcurs și multe de descoperit. Dacă aș fi știut măcar la momentul acela câte...

Ghizi ne vor fi profesorul Nica și Diana, o femeie frumoasă și tânără, pasionată de istorie. Merg alături de noi, nu călăuzindu-ne pașii ci lăsându-ne să descoperim fiecare cotitură a drumului, cu frumusețea ei. Din când în când se opresc și spun povești. Vorbesc despre un rege străvechi, despre niște oameni care au furat soarele, despre Iason și vestita lui lână de aur, pe care o caută în ținutul Colhidei. Să fie doar o simplă coincidență de nume faptul că în limba greacă, localității Colți i se spune "Colhi"? Rămâi cu mine în Țara Luanei! Poveștile abia acum încep!


Țara Luanei se află în munții Buzăului, iar către bisericuța de la Aluniș se ajunge din Buzău spre Vernești, pe DN 10 Buzău-Brașov, până ajungem în localitatea Colți. De acolo și până în satul Aluniș mai sunt de parcurs 4 km pe DC 71. Fiți cu băgare de seamă însă! Biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice de clasă A, drept urmare se cuvine să o protejăm și conservăm corespunzător!
Dacă vrei o plimbare completă prin Țara Luanei, atunci aruncă un ochi și la celelalte obiective turistice:  AgatoanelePiatra Îngăurită, Bisericuța lui Iosif și Peștera lui Dionisie Torcătorul!
Sursă Foto: Monica Turturică

Agatoanele, Țara Luanei și poveștile ei


Ce frumusețe de țară avem de descoperit nu stând la televizor. Trebuie să bați destule cărări ca să înțelegi de ce iubesc unii oameni România. Și, oricât de mult ai cutreiera, odată ce ai prins „microbul” nu-ți va fi îndeajuns. Pentru că România pe care o știu oamenii aceia e o poveste fără sfârșit.

Iar această poveste m-a dus pe mine mai departe în Țara Luanei, către următoarea destinație, de pe traseul început de la Aluniș. După ce mergi ceva vreme printre pădurile Luanei și te întrebi dacă o să mai vezi vreodată și altă culoare în afară de verdele frunzelor și culoarea aceea prăfuită a cărării, brusc, te trezești că drumul se desface lăsând loc unui alt peisaj. Plin de albastrul cerului dar și de hățișuri încurcate. Vegetația e mai înaltă decât tine. Spinii își fac imediat loc spre pielea ta.

Citește mai departe, aici!

Dacă vrei o plimbare completă prin Țara Luanei, atunci aruncă un ochi și la celelalte obiective turistice: Bisericuța de la Aluniș, Piatra ÎngăurităBisericuța lui Iosif și Peștera lui Dionisie Torcătorul!

Porțile cetății Alba Iulia!


Te afli în cea mai importantă cetate din Transilvania, în fața primeia dintre porțile ei vestite în întregul areal al Ardealului! Te-am adus aici ca să poți vedea cu ochii tăi de ce Alba Iulia este considerată mireasa Transilvaniei!

După cum deja știi, începuturile ei trec dincolo de cele două milenii care s-au scurs de când Decebal își strângea, în vechiul Apulon, vitejii daci. După el, Traian a adus Legiunea a XIII-a Gemina în ceea ce se va numi de acum înainte, castrul roman Apulum. O parte din urmele lui se mai pot vedea și astăzi. Dar să le luam pe rând și te invit să treci prin...

Citește și restul articolului aici!
O galerie foto cu porți și detalii din Alba Iulia poți admira aici!

Mureșenii de Câmpie - istoria de dincolo de asfalt


Satele și comunele de la noi din țară ascund privirii multe secrete. Deopotrivă povești de viață, cât și locuri în care acele povești să fie aflate peste timp. Unul dintre ele se află chiar la o aruncătură de băț de Cluj-Napoca, în comuna Pălatca, la numărul 105.


O biserică de lemn, cu turla înaltă a fost prima pe care am văzut-o, printre cutele drumului care, în final, m-a dus exact în fața ei. Pe poartă, scria cu litere de-o șchioapă: Complexul Muzeal Mureșenii de Câmpie „Andrei Bojor”. Curios lucru mi-am spus… o biserică și un muzeu, într-un sat transilvănean pe ulițele căruia, în miezul zilei, nu era nici țipenie de om.

Mănăstirea Hurezi


Unde se ascunde România profundă, mă întrebam eu acum ceva vreme, după ce am descoperit, în drumurile mele, că e o țară ce merită bătută pas cu pas, în lung și-n lat. Atunci m-am hotarât să îi dezvălui secretele, să le fac cunoscute și altora, în speranța că voi ajunge într-o zi să îi ating acea profunzime despre care vorbea Dan Puric. Și inconștient poate am început cercetările cu cetăți și vechi mănăstiri. Așa se face că am ajuns într-o bună zi, acum câțiva ani, și la mănăstirea Hurezi, unde… Citește mai departe aici!

Sașii, poveste fără sfârșit


Sunt multe locuri în Transilvania unde poți respira istorie vie. Sate sau orașe pline de tot felul de urme ale întemeietorilor de altădată, se aștern în fața celor dornici de noi descoperiri. Puține sunt urmele lăsate de vechii cistercieni. Pe unele le vei întâlni în satul Kerz sau Cârța pe românește, acolo unde și-au ridicat mândră abație. Ceva mai numeroase, cele ale altor neamuri, precum maghiarii, sunt la tot pasul, de îți vei ridica ochii către cer. Turlele bisericilor lor, care au ca simbol o stea, țintuiesc zările, umăr lângă umăr, tâmplă lângă tâmplă cu crucile ortodoxe. Dar, acolo unde vezi pe porți ceramică sau chiar monumente, un cocoș, să știi că ai ajuns pe tărâm săsesc.

Click aici pentru restul poveștii!

Marginea, legenda lutului ars


Te-ai întrebat vreodată de ce i se spune unei localități Marginea? Mai ales când nu este deloc margine de lume? Sau de țară. Sau de vis. Marginea este o localitate suceveană, vestită în toată lumea. Cu siguranță ai auzit de ea în drumurile tale și de cum trăiesc oamenii ei, modelând pământul. Dar nici asta nu explică de ce i se spune așa. Te-am făcut curios deja? Atunci ia-mă de mână și hai înapoi, pe firul istoriei, să-i deslușim misterul.

Demult, tare demult, aceste meleaguri erau parte dintr-o împărăție bogată și frumoasă. Fata împăratului, Ulcica, era lumina ochilor lui și îndrăgită de toți de la curte. Dar într-un an, după ce împărăteasa a început să plângă fără motiv chiar în prima zi a anului, înțelepții împărăției au știut că acest fapt e un semn rău.

Citește restul poveștii aici!