Paznicii Sarmizegetusei

Îi vezi și astăzi agățați de stânci. Strănepotii dacilor de altădată. Neclintiți și de nestrămutat. Amalgam de suflet, amestecat cu rocă dură. Aproape de cer, făcându-și loc printre copaci. Îi vezi cum își iau inima în dinți și luptă și astazi cu îndârjire, drag și dor, pentru casa lor, care nu e alta decât Sarmizegetusa. Regia. Vechea Regie a dacilor de altădată. Ești în capitala Daciei preromane, iar povestea ta, de aici începe!

Este un loc în care, orice roman ar trebui, după părerea mea, să ajungă măcar o dată în viață. Un leagăn de istorie, de civilizație și de trecut, scrijelit în stâncă. Nu poți merge prin viață fără să îți cunoști trecutul. Așadar, să mergem împreună să cunoaștem astăzi, o parte din oamenii frumoși ai Sarmizegetusei Regia!

Indiferent când te aduc pașii aici, primăvara, când firul ierbii se trezește la viață, în miez de vară când și vreascurile trosnesc mai abitir ca focul, de dogoarea aerului, ori toamna, când un pictor nevăzut își varsă paleta de culori pe creștetele copacilor, îl vei găsi negreșit aici, pe Vladimir Brilinski, paznicul ei, unul dintre dacii zilelor noastre. Pasul nu-i stă o clipă. Și nici mintea. Ochiul, nici atât. Și-a pus în gând să îi aducă Sarmizegetusei strălucirea de odinioară. O viață a visat la asta, iar astăzi, moștenirea lăsată din moși strămoși este în siguranță, în mâinile lui.

Cât e ziua de lungă, Sarmizegetusa e brăzdată în lung și lat de pașii lui Nunu, cum îi spun prietenii. Iar, ceea ce știam odinioară despre locul acesta, cum că ar fi presărat ba cu tot felul de oameni dubioși, ba groapă de gunoi pentru cei care nu au niciun respect pentru mediu și istorie sunt demult povești, pentru că Nunu a reușit să pună în ordine, ceea ce, odinioară reprezenta doar haos, aici la Sarmizegetusa.

Citește mai departe, aici!

Pentru mai multe foto: romaniasphotos.blogspot.com

Densuș, istoria pietrelor

 În câte locuri din țara aceasta ai mers și ai simțit că e mult mai mult decât un loc? Că ascunde mai multe decât înfățișează? Că ești “acasă”, chiar dacă numai pentru câteva clipe, departe de tot ce știai și defineai ca fiind acasă? Așezată departe de ochii iscoditori, ferită din cale și, totodată, străjuind cu zborul ei parcă frânt, înălțimile, Biserica din Densuș sfidează la propriu, timpul.

Așezată în inima Transilvaniei, nu departe de Mănăstirea Prislop, minunea de la Densuș păzește dincolo de hotare „comorile” ascunse ale Transilvaniei. Vorbește despre ele doar prin prezență și vechime și reînvie cu ușurință istoriile strămoșilor de altădată. Zidurile sale, adevărate monumente antice spun, celor care vor să le asculte, enigmatice povești despre războaie sângeroase, curaj, neclintire în credință și smerenie. Vorbește, defapt, despre calitățile acestui neam. Nu trebuie decât să vii măcar odată aici ca să înțelegi în ce constă, în realitate, moștenirea poporului român.

Biserica este așezată în satul Densuș, locul de baștină al lui Ovidiu Densușianu, autorul operei „Dacia Preistorică” și al fratelui sau, Aron, fost paroh al acestei biserici. În curtea ei se mai află și astăzi casa memorială a celor doi. Lăcașul bisericesc datează documentar din secolul al XIII-lea e.n. dar, după unii cercetători, vatra acestuia ar aparține secolului al II-lea i.e.n. Conform specialiștilor, construcția ar fi fost inițial un templu închinat zeului Marte.

Realizată din bolovani de râu, pietre funerare, lespezi mari, unele cu inscriptii latine, altare votive, stâlpi, fragmente de coloane, toate luate din ceea ce, odinioară, reprezenta castrul roman Sarmizegetusa Ulpia Traiana situată doar la câțtiva kilometri depărtare, Densuș este singura construcție de acest fel din țară. Se presupune că biserica a suferit importante modificări de-a lungul timpului. O inscripție de pe o coloană din interiorul bisericii amintește de un general roman, Maximus Longinus, ucis în ultima campanie de cucerire a Daciei de către romani. Caii funerari romani, sculptați în piatră, par a fi într-un necontenit marș; întreaga arhitectură a bisericii amintește de primele lăcașuri creștine, descoperite în vechea Romă.

În semiintunericul interior se disting rămășițe ale picturii, în mare parte realizată de către meșterul Ștefan, a cărui semnătură este perfect vizibilă și astăzi pe unul din zidurile bisericii. Particularitățile operei zugravului Ștefan ne amintesc de biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, realizată în secolul al XIV-lea. O serie de coincidențe duc la ipoteza conform căreia, cele două biserici ar fi fost asemănatoare ca și construcție. Asemănarea duce la presupunerea că, acest meșter ar fi fost un reprezentant al artei din Țara Românească, în Transilvania. Pictura este împarțită pe registre, unele dintre ele fiind unice în țară, cum ar fi acela în care, Sf. Marina este reprezentată cu un ciocan în mână, lovind în frunte un diavol pe care-l ține de ciuf. De o deosebită valoare este și registrul ce-l prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos îmbrăcat în cămașă hațegană, ceea ce denotă originalitatea și atașamentul localnicilor pentru valorile poporului nostru.

În zidurile Densușului ai ce citi: cele trei feluri de mortar, rotația pietrelor după fiecare reconstruire, sfinții cu ochii scoși de turci, crucile profanate de calvini și fragmentele de pictură, în care, strălucește ca un diamant, icoana Sfintei Treimi - Dumnezeu și Fiul în ie populară românească și Sfantul Duh în chip de porumbel. Toate stau acolo așezate, parcă așteptând ba descifrarea specialiștilor, ba iluminarea credincioșilor ce vin și îngenunchiază printre ele.

Misterele Densus-ului

De-a lungul vremii, nenumărate mistere au înconjurat această biserică unică în felul ei printre lăcașurile creștine. Privit din lateral, acoperişul are forma unei păsări, mai precis a unui porumbel. Deasupra altarului se află doi lei de piatră, situaţi coadă-n coadă. Altarul bisericii este mai aproape de direcţia sud decât de cea de est, ceea ce denotă că acolo a fost mai întâi un templu păgân, deoarece toate lăcașurile de cult creștine au altarul spre est. Și de parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, în altar, masa pe care se săvârșește Sfânta Liturghie este realizată dintr-o lespede de mormânt roman, luată de la aceeași Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Unii cercetători susțin că acestă lespede este chiar cea care adăpostea mormântul generalului roman Longinus, ucis de către daci pe aceste meleaguri. În timpul slujbei religioase se spune că masa radiază o lumină fluorescentă care, treptat, se stinge odată cu terminarea slujbei. Și pentru ca să întărim misterul de la Densuș, în curte, la nici 30 de metri de intrarea în biserică se află o piatră ce conține fosile marine: pești, scoici, cai de mare și trilobiți!

Despre masa altarului nu știu cu exactitate care este adevărul. Așa spun oamenii. Poate pentru ei, masa aceea chiar radiază o lumină fluorescentă. Sau poate văd doar ce vor să vadă. În schimb, despre piatra cu fosile chiar nu e niciun mister la mijloc. Știm deja că în zonă de află și Geoparcul Dinozaurilor, realizat pe meleagurile în care, cu mii de ani în urmă, aici trăiau dinozaurii pitici. Tot de pe atunci datează și piatra cu pricina!

Dincolo de frumusețea arhitectonică și așa zisele mistere pe care le ascunde, biserica din Densuș are o putere spirituală aparte pe care nu o poți simți decât ajungând aici. Privește cu ochii sufletului și atinge istoria a mai bine de 2000 de ani de continuitate religioasă! Asta pentru că, de 2000 de ani încoace, rugăciunile nu au încetat în acest sfânt lăcaș, în ciuda greutăților și presiunilor care i s-au adus. Spiritualitatea grăiește prin fiecare piatră la Densuș. Atinge-o și îți va vorbi cu siguranță!

De fiecare dată când am ajuns aici, Densuș era în lumină. A soarelui, în zilele călduroase ale verii. A lumânărilor, în ceasurile de rugăciune. A lunii, într-o friguroasă seară de martie. Însă, indiferent în ce lumină se scălda, biserica din Densuș, prin simpla formă pe care o are este un monument ce predispune la poveste. Dacă îi privești zidurile, te poartă înapoi în timp, pe vremea neînfricaților strămoși, daci și romani. Dacă îți ridici ochii către cer și îi observi turla, în arc frânt, te îndeamnă să mergi și mai departe, în antichitate, în acele vremuri în care templele păgâne erau dedicate diferitelor zeități. Dar... uită-te și mai bine! Turla aceea de piatră, ce scrutează de secole înălțimile ar fi putut oare să-i fie muză și lui Brâncuși, pentru a sa pasăre în văzduh?

Nu te mai saturi să o privești. Nu te mai saturi de avalanșa de întrebări ce ți se nasc în minte, privind-o. Ori de câte ori am ajuns aici, în mintea mea, alte și alte întrebări își căutau răspunsurile. Mergi și viziteaz-o! Respiră aici, aerul istoriei vii! Întreab-o! Întreabă-te! Și răspunde-ți...

Sursa foto: romaniasphotos.blogspot.com

Sfinxul din Bucegi - chipul cioplit al vremii

Priveşte departe, scrutând zările. Aşteaptă şi tace. Nu ştii ce aşteaptă, nu ştii de ce tace. Uitându-te în ochii-i aţintiţi undeva dincolo de linia orizontului ai spune că păzeşte praguri. Sau rosturi. Colos cu trup de piatră, rocă dură, modelată de trecerea vremii, în chip de om. E Sfinxul cel cu cuşmă de dac, ce trancede timpuri, ere şi vieţi, până dincolo de toate!



Nu mai ştiu câţi ani aveam când am aflat prima oară că, undeva în munţi, pe un platou deschis şi, totuşi, departe de ochii celor ce iscodcesc se află un chip de piatră. Defapt, nici nu contează câţi ani aveam ci, mai degrabă, în povestea asta contează câtă vreme mi-am dorit să ajung să stau în faţa lui.




Auzisem tot felul de poveşti, despre un păstor care iubea atât de tare muntele încât toate zilele, din primăvară şi până toamna târziu, păştea oile pe aceste meleaguri. În lungile momente în care îşi pierdea ochii în zare, simţindu-se una cu natura, îşi dorea să rămână pentru veşnicie acolo, în vârful muntelui, deasupra văilor şi peste hornurile caselor. Zamolxe, daimonul dacilor, văzându-i dragostea pentru natură i se arătă într-o zi, întrebându-l ce-şi doreşte mai mult pe lumea asta. Păstorul nostru era deja bărbat în toată firea de acum însă, privirea îi rămăsese la fel de ageră ca în tinereţe.

De trei ori l-ar fi întrebat Zamolxe dacă nu vrea ca, măcar spre bătrâneţe să se retragă mai spre vale, în satele oamenilor şi să-şi petreacă zilele în traiul liniştit al dacilor. Dar păstorul nostru nici nu a vrut să audă, cu atât mai mult să dea muntele lui drag, pe traiul oamenilor din văi. Ba, mai mult, i-ar fi spus lui Zamolxe că şi-ar dori să păzească hotarele Daciei, întru veşnicie. Ascultându-i ruga, Zamolxe i-ar fi transformat trupul în stană de piatră, lădându-l pe păstor să privească în zare, către eternitate. Numai ochii acestuia nu s-au stins niciodată şi, legenda spune că, la vreme de necaz, ochii Sfinxului se aprind, luminând la fel de tare ca, în momentul în care, un om cu sufletul cu adevărat curat se află în faţa lui, cerând povaţă.

Citește și restul articolului, aici!

Dionisie Torcătorul,"scara" către Sine

Sunt în fața ultimului obiectiv turistic din Țara Luanei: Peștera lui Dionisie Torcătorul! Lung a fost drumul până aici și ți l-am povestit, pas cu pas. Știi acum cât de greu ajunge un om, printre hățișurile munților Buzăului, umblând pe cărări bătute de urși, până la finalul unui asemenea traseu. Ziua aceea de septembrie încă văratic, plină de soarele despre care îți povesteam cum ne privea leneș plimbându-se pe deasupra noastră de la un capăt la altul al cerului nu se terminase încă. 

Și, dacă la Agatonul Nou și cel Vechi povesteam cum ți se taie respirația când ești față în față cu istoria ta, aici, la Dionisie Torcătorul, ai parte de un alt spectacol. Zona este de o sălbăticie impresionant de frumoasă. Trunchiuri de copaci, doborâți de furtuni stau martori încă de neclintit în fața forței naturii. Nu se aud manele de nicăieri. Nici vocile altor oameni. Doar zumzetul pădurilor și glasul vântului care abia adie printre frunze.

Citește mai departe, aici!

Sursa Foto: romaniasphotos.blogspot.com

Dacă vrei o plimbare completă prin Țara Luanei, atunci aruncă un ochi și la celelalte obiective turistice: Bisericuța de la Aluniș, Agatoanele, Piatra Îngăurită,  și Bisericuța lui Iosif!

Moisei, templul botezului însângerat

Maramureșul, la fel ca oricare altă regiune a acestei țări, poartă răni grele. Vorbește despre jertfe și sacrilegii, acolo unde ar fi trebuit să existe omenie. Moisei este un astfel de loc, greu încercat în cel de-al Doilea Război Mondial. Nu e deloc doar o poveste ce am sa vă spun acum. Este crudul adevăr despre un război împotriva unor oameni lipsiți de apărare, despre linșaj și plăcerea de a ucide. Execuție. Masacru. Și un monument cioplit în piatră care să amintească, peste timp, de jertfe și oameni care s-au crezut dumnezei pe pământ.

Ești în localitatea Moisei, la numai 5 km de stațiunea Borșa. Chipuri de piatră te privesc de sus, ca într-un țipăt mut. Doar două dintre ele arată a oameni. Urcă cele 44 de trepte până la ele și vino să îți spun povestea lor!

Citește mai departe, aici!

                                                                                                Sursă foto: romaniasphotos.blogspot.com

Agatoanele, Țara Luanei și poveștile ei

Ce frumusețe de țară avem de descoperit nu stând la televizor. Trebuie să bați destule cărări ca să înțelegi de ce iubesc unii oameni România. Și, oricât de mult ai cutreiera, odată ce ai prins „microbul” nu-ți va fi îndeajuns. Pentru că România pe care o știu oamenii aceia e o poveste fără sfârșit.

Iar această poveste m-a dus pe mine mai departe în Țara Luanei, către următoarea destinație, de pe traseul început de la Aluniș. După ce mergi ceva vreme printre pădurile Luanei și te întrebi dacă o să mai vezi vreodată și altă culoare în afară de verdele frunzelor și culoarea aceea prăfuită a cărării, brusc, te trezești că drumul se desface lăsând loc unui alt peisaj. Plin de albastrul cerului dar și de hățișuri încurcate. Vegetația e mai înaltă decât tine. Spinii își fac imediat loc spre pielea ta.

Citește mai departe, aici!

Dacă vrei o plimbare completă prin Țara Luanei, atunci aruncă un ochi și la celelalte obiective turistice: Bisericuța de la Aluniș, Piatra Îngăurită, Bisericuța lui Iosif și Peștera lui Dionisie Torcătorul!

Mănăstirea Hurezi

Unde se ascunde România profundă, mă întrebam eu acum ceva vreme, după ce am descoperit, în drumurile mele, că e o țară ce merită bătută pas cu pas, în lung și-n lat. Atunci m-am hotarât să îi dezvălui secretele, să le fac cunoscute și altora, în speranța că voi ajunge într-o zi să îi ating acea profunzime despre care vorbea Dan Puric. Și inconștient poate am început cercetările cu cetăți și vechi mănăstiri. Așa se face că am ajuns într-o bună zi, acum câțiva ani, și la mănăstirea Hurezi, unde… Citește mai departe aici!

Oda lui Iancu Avram

Suntem în județul Hundeoara, în vestita Țară a Zarandului. Este anul 2014 și eu îngenunchiez în locul în care Avram Iancu, își doarme visul libertății românești.

Mormântul celui care acum 190 de ani vedea lumina zilei pe pământ transilvan, la Vidra de Sus este amplasat în Țebea, comuna Baia de Criș, într-un cimitir pe care localnicii îl numesc Panteonul Moților. Și, pe bună dreptate. Nu numai de Avram Iancu este legat acest loc. Aici, vremuri de-a rândul, și-au purtat pașii și alți apărători ai dreptăților românești. Gorunul sub care cânta Iancu din fluier și care, până în 2005 când a fost doborât de o furtună, i-a ținut de urât, șoptindu-i dincolo de pietrele mormântului despre starea națiunii, este gorunul lui Horea. Acel Horea! Tot aici, s-au închinat regi și regine, președinți, căpătenii de seamă ai acestui neam. Dar să mergem încet, pe firul poveștii.

Citește mai multe AICI!

Click AICI pentru galerie foto!

Templul de la Sinca Veche

Despre Sinca Veche si templul de acolo s-a scris si s-a uitat. S-au rescris multe si, an de an, la Sinca Veche vin tot mai multi vizitatori. Ce are special acest loc, de ce atrage turistii, cum de a aparut in zona si o manastire vom vedea pas cu pas. Popas la Sinca Veche. Localitatea cu acest nume era altadata satul din care au plecat multime de oameni, obligati de Maria Teresa sa treaca la catolicism. Daca ajungi in zona vei intelege hotararea lor.

Manastirea rupestra sau Templul Ursitelor cum ii mai spun si astazi oamenii locului este un asezamant a carui datare se pierde in negura timpului. Unii spun ca ar avea in jur de 5000 de ani. Altii, ca este doar o manastire de secol XIII. Oricum ar fi, recomandam sa nu dai acultare indicatorului pe care scrie, trufas: Manastirea Rupestra Sinca Veche, secolul XIII, 3 km. Istoria din ziua de azi ne arata cu un bun simt remarcabil ca alaturarea "Sec. XIII si Rupestru" se incadreaza la categoria SF. Revenind la Sinca Veche, asezarea rupestra se afla la 45 de km de Brasov. Daca vii dinspre Bucuresti, drumul te va purta prin Rasnov, Zarnesti, Poiana Marului si apoi Sinca Noua, Sinca Veche.Se spune ca acolo ar fi fost si un templu dacic, aferent uncei cetati dacice ce strajuieste si acum, de sub haina grea a pamantului, muntii si vaile. Dar, mai mult decat atat, acest templu enigmatic genereaza multe povesti. Daca ajungi mai pe seara, cand forfota vizitatorilor se mai potoleste, ai timp destul sa cercetezi in voie zona.