Răvaș



“…la actor se ajunge la capăt de drum” - George Banu 

Cine-aș fi
Dacă-aș fi
În subseri târzii
Sub boltă?
O eșarfă galbenă
O sânziană?
O flacără mușcată?
Un timp, în timp uitată?
Peste vreme,
Când lumea o să mă cheme
Numele-mi va fi un dar
Prins cu-n nasture într-un chenar
De copii zglobii cu dor de leagăn
Agățat într-un mesteacăn. 

Cine m-ar privi
Cu ochii târzii
Când ploi peste noi
Se vor opinti?
Cine mi-ar spune
În treacăt al meu nume
Fără să socoată
De viața mi-a fost dreaptă?

Ar putea vedea
Că deasupra mea
A fost mereu o stea
Numită...Clar - Isa?
Un ochi umezit
Ce peste timp ar fi citit
Și vers și univers
Și soare și munte și zare
Din a mea căutare.
Oare ar vedea
Că- n lumina mea
Am fost o pană
Pentru cei ce-au vrut să doarmă.
Am fost adiere,
Chiar și mângâiere.
Am fost și venin
De dor sau de chin.
Am fost flacără albastră.
Slovă dulce, sau măiastră,
Sabie și stol
Ridicat mai sus de nor
Pas neobosit
Pentru trupul răzvrătit?
Și cine ar putea spune
Peste vremi și peste lume
Dacă am fost
Suflet cu rost?
Ale inimilor pască
Din pronia cerească
Ale ochilor alin
Peste vremuri și pelin?
Căci din inspirația mea
Am vrut a etira,
În fire de aur
Al meu tezaur.
În tot ce am fost
Am pus și un rost
Altora să fie
Geană târzie
Chiar și poezie
Pentru cel ce știe
Ce înseamnă a scrie.

În vremuri pustii
Când clovni vor veni
Oare cine va ști
În sus a privi
Pentru-a mă zări?

Cine oare va putea
Să ia din calea altuia
Un drob de sare ce-ar răsturna
Lumea, așa cum e ea?

Oare se va spune
Legat de al meu nume
Că m-am îndrăgostit
De Rembrandt subit
Când lui, catalog am întocmit?
Sau, oare, în calea mea
Numele-mi va răsuna
Când din “De Sabie și Neam”
Versurile dacilor vor recita?
Oare, înspre zare
Vor tocmi vapoare
Să ducă pe mare
Spre Cartea Vieții scrisoare
Că într-un an am fost
La SuperBlog cu rost?
Nu blogger partener
Ci participant efemer
Vor spune despre mine oare
Că-ntr-o primăvară frumoasă
La SuperBlog m-am prins în plasă
Și am jucat pân’ la sfârșit
Cu versul neobosit?
Dar, oare, vor afla
Că pentru mine competiția
A fost un joc cultural
Ce-a sprijinit al meu moral?
Și cine oare va ști
Cât sunt acum și cine voi fi
Când din tot ce am scris
Las răvaș peste timp întins?
O urmă spre soare
Dintr-o viață trecătoare
Dar nemuritoare?

În loc de încheiere
Vă las spre încondeiere
O aripă, o fereastră
Și-o floare de pus în glastră
Adusă într-o subseară
Cu luna amară
Din păduri cu sclipici
Culeasă de licurici
Vouă să vă fie
În vreme târzie
Zbor și libertate
Către tot ce poate
Să v-aducă-n viață
Un dram de speranță.

„În fața actorului de geniu am trăit momente de intensă poezie. Dar puterea cuvintelor s-a stins, nu s-a mai păstrat decât emoția”. George Banu, Dincolo de rol sau Actorul Nesupus, Ed. Nemira, 2008.

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Farmecul naturii - Alchimie și Magie

La cules de plante în Munții Orăștiei 
Am admirat mereu alchimiștii. Fie că aparțineau unor vremuri de demult, că se numeau vraci, druizi sau parfumieri, am fost mereu fascinată de felul în care oamenii aceștia au trăit în comuniune cu natura, realizând tot felul de poțiuni, leacuri, esențe, într-o simbioză perfectă cu elementele universale. 

La vremea adolescenței mele am învățat de la mama importanța îngrijirii corpului. Atunci, toate poveștile copilăriei mele au început să capete alt sens. Norocul meu a fost că am avut o bunică incredibilă, care trăia la marginea munților Orăștiei, cei care adăpostesc și astăzi faimoasele cetăți dacice, dar și capitala celor de altădată, Sarmizegetusa Regia.

Verile mi le petreceam la bunica. Avea o căsuță incredibilă, care semăna cumva cu bordeiele dacilor, dar și cu căsuțele de la marginea pădurii, unde stăteau druizii. Bunica m-a învățat rostul fiecărei plante: mușețelul, cimbrișorul, salvia, albăstrelele, arnica, gențiana, urzica, gălbenelele, dar și altele pe care le folosea în tot felul de combinații pentru creme de față, șampoane, alifii, ceaiuri, toate cu ingrediente naturale.

Așa am învățat eu un fel de alchimie transmisă din bătrâni, până la bunica mea. Multă vreme am folosit pentru îngrijirea tenului doar produsele făcute de ea. Aveam mereu o piele luminoasă, ce radia de frumusețe și încredere. Mai mult, fiecare atingere a miraculoaselor ingrediente culese și puse de bunica în produsele pentru ten, după rețete păstrate cu sfințenie, mă făcea să fiu și mai aproape de ea, atunci când, mare fiind, timpul nu îmi mai permitea vacanțe atât de lungi. După ce o viață întreagă folosise la rându-i numai extracte naturale, bunica mea arăta la 90 de ani ca o femeie de 60! Trei decenii de tinerețe, oferite în plus doar de mama natură pe care ea a știut să o prețuiască și să o folosească frumos, dăruind și celor care le adorau, produsele naturale.

Însă, bunica mea din munți s-a stins la un moment dat. Odată cu ea au plecat și o mulțime de secrete ținute cu sfințenie, în alchimia preparatelor pentru frumusețe. Ce era de făcut? Bunici nu găsești pe toate drumurile, ba, mai mult, unele care să știe atât de bine să mânuiască darurile naturii, nici atât. Am căutat multă vreme un produs românesc (pentru că în familie am învățat să folosesc mărci prietenoase și să sprijin producătorii autohtoni) care să mă satisfacă: pe de o parte să pună accent pe înfrumusețare, dar, totodată și pe calitatea ingredientelor. Din păcate, multe dintre ele foloseau extracte naturale în cantități infime sau chiar deloc. 

Într-o zi mi-am amintit cum, în anii de după ce bunica nu mai era, mama mea cumpăra produsele celor de la Farmec și am fost tentată să aflu dacă acest brand folosește, ca ingrediente, extracte naturale din plante. Nu degeaba numele acestui brand este asociat și astăzi cu cel al Anei Aslan, femeia care a preparat pentru prima dată vitamina H3 cunoscută până atunci doar ca anestezic și care a învins bătrânețea. Am găsit la Farmec peste 20 de produse noi, cuprinse în trei subgame, toate având la bază ingrediente naturale. 

Cel mai mult aveam nevoie de produse de îngrijire a tenului, dar și pentru păr. Credeți că a durat mult până să mă îndrăgostesc de ele? Șamponul cu extract de urzică și grâu a fost primul care mi-a amintit de atingerile catifelate ale emulsiilor făcute de bunica și de felul în care îmi curățau firele, lăsându-le să strălucească de sănătate. Îl alternez și acum cu șamponul antimătreață, pentru că cimbrișorul folosit la prepararea lui mi-a readus zâmbetul acelor zile de început de vară când cutreieram munții cu bunica în căutarea lui. Îl găseam întotdeauna parcă așteptându-mă printre vestigiile dacice din cetatea Blidaru. Iar busuiocul cu care face mereu casă bună cimbrișorul… ei bine, busuiocul îl asociez și astăzi cu grădina bunicii mele, în care, în serile înstelate, ascultam cântecul greierilor pitiți strategic printre frunzele lui mari. Ce delectare pentru simțuri… ce simfonie naturală pentru păr! 

Însă, cum nu numai părul are nevoie de alchimie, voi testa cât de curând și cremele pentru mâini cu extract de orhidee, iar pentru față am fost tentată să optez pentru o formulă ușoară, care nu încarcă tenul. La Farmec am găsit exact ce îmi trebuia, o cremă-gel, hidratantă, care conține extract de bambus, perfectă pentru tenul meu mixt. 

Știu că bambusul nu crește deloc în munții Orăștiei unde îmi petreceam eu copilăria, printre darurile naturii, însă simbioza dintre elementele universului (apă, aer, pământ, foc) au format de când lumea și pământul un tot unitar, o planetă care ne oferă în fiecare clipă lecții despre frumusețe, dăruire și simplitate. Așa că, ce poate fi mai frumos decât folosind o cremă de față de la Farmec să treci prin toată alchimia universală și să te bucuri de darurile naturii, indiferent de unde ar fi ele?

Cred cu tărie că noi, oamenii, suntem în directă comuniune cu tot ce ne înconjoară. Mai cred, la fel de tare că bunica mea a fost, probabil, un alchimist desăvârșit sau poate chiar vraciul satului în care a trăit altădată, tămăduind cu ajutorul plantelor, neputințele sufletului și trupului. 

Dincolo de toate, cred că cei care reușesc să creeze magie, să dăruiască frumusețe și să își facă un țel în a cinsti natura sunt adevărații alchimiști ai vremurilor noastre. Un astfel de suflet a fost Ana Aslan. Iar astăzi, laboratorul care duce mai departe magia ingredientelor naturale se numește Farmec - un brand care a înțeles importanța naturii.  Exact ca bunica mea!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017! 

Un crez, un drum, o istorie – Sarmizegetusa!

"Poate într-o zi
Lumina şi sângele
Se vor contopi.

Poate că acum
Tot pe vechiul drum, 
Cărare bătută 
În apă stătută". 
("Nunta"– De Sabie și Neam)


Eu m-am născut călătorind. Am venit de undeva, din cer, în pântecul mamei, unde am explorat timp de nouă luni o lumea interioară. Atunci am învățat cât de important este să te descoperi, ce înseamnă introspecția și regăsirea de sine. 

După nouă luni am poposit într-un alt univers. La început a fost debusolant, pentru că nu semăna cu nimic din tot ce știam eu din burtica mamei. Însă, tot cu ajutorul ei, am început să învăț că viața este o călătorie și nu o destinație. În liceu aveam scris mare, caligrafic, pe peretele din dormitor, această lozincă ce mi-a ghidat mereu pașii. Mama nici nu s-a putut supăra, pentru că își amintea foarte bine de câte ori mi-a repetat asta în discuțiile noastre despre lume și viață. 

Mai târziu a venit vremea propriilor mele călătorii. Departe de părinți, de anturaj, departe de excursiile din facultate cu prietenii. Îmi amintesc și acum prima mea călătorie, până în inima acestei țări. Avea să fie una inițiatică pentru mine și, în ziua în care am pășit pe treapta autocarului, nu știam cum îmi va schimba tot restul vieții, mai exact.

Locul în care îmi doream de ceva ani să ajung este cetatea dacică Sarmizegetusa Regia din munții Orăștiei. Trecuse destulă vreme de când citisem în cărțile de istorie despre capitala statului dac, locul din care a început practic formarea noastră ca neam. Auzisem despre Decebal, Burebista, Oroles și citisem cam tot ce însemna literatură, dar și studiu științific în materie de istorie antică pe meleagurile noastre. Curios lucru însă, nu văzusem nici măcar într-o vedere cum arată Sarmizegetusa. Și asta pentru că, la vremea aceea, epoca internetului la tine acasă încă nu se născuse în România. Nu mai vorbesc despre telefoane mobile și laptop-uri sau camere digitale.

Da, aceasta este o poveste de demult, care a început într-o seară de vară. Soarele încă ardea cu putere, iar drumul către Sarmizegetusa Regia (forestier de altfel) părea scăldat în bucăți de aur. Pirită la tot pasul și, de cele mai multe ori, pietre mari, în formă de inimă. A fost primul lucru ce mi-a atras atenția pe drumul spre Sarmi, cum o alint eu acum. 5 kilometri de inimi, până în inima dacilor de altădată. I-am parcurs pe jos, fără să simt o clipă oboseala. La capătul lor, printre mesteceni, se ițeau niște capete de zid. Inima îmi bătea frenetic. În sfârșit, după atâta vreme, eram acasă!


Încercam să îmi potrivesc pașii cu cei ai grupului cu care eram, dar adevărul este că îmi sfârâiau călcâiele să ajung cât mai repede. Am pornit printre bucățile acelea de zid care așteptau, parcă, de mai bine de 2000 de ani, reîntoarcerea mea. Prima atingere a lor... primul deja-vu: o cetate mândră, făclii la porți și pe tot drumul pavat, daci îmbrăcați așa cum îi știam de pe Columna lui Traian, copii jucându-se și femei care priveau cu dragoste către traiul lor liniștit. Am mers mai departe, convinsă fiind că imaginația îmi joacă feste. După nici 5 minute în care am pășit de-a lungul vechiului drum pavat, printre copaci înalți până la cer, am văzut un luminiș. În liniștea aceea care îmi sfredelea timpanele, inima mea nu mai avea loc în piept. La capătul drumului, ca într-o poiană străjuită de arbori, apărată de priviri și departe de ochii curioșilor, s-a deschis înaintea privirii mele zona sacră a Sarmizegetusei. 


Nu am putut să mai înaintez. Respirația mi s-a tăiat brusc. Picioarele nu mă ascultau și s-au oprit în contemplare. Am uitat de ce venisem acolo. Eram în capitala dacilor de altădată, într-un alt timp, în care bucata aceasta de istorie îmi vorbea, după atâtea mii de ani, doar mie. Am știut că fiecare bucată de zid, fiecare piatră din ea, fiecare bloc de andezit au fost puse acolo ca să îmi vorbească peste vreme. 

Știu că poate părea o nebunie, dar i-am văzut din nou, aievea! Mândri, neînfricați, dârji și muncitori. Le-am văzut straiele, uneltele, traiul zilnic, le-am citit în piepturi dorurile și năzuințele. Au vrut libertate și nemurire...


"Roma așteaptă sânge şi capul cel măreț
Să se rostogolească pe marmura cea rece.
Mândria tot loveşte, Traian iar stă semeţ,
Iar dacul sfânt, nemuritor şi rece".
("Umbra" – De Sabie și Neam) 

Și dacă la intrarea în cetate zidurile acelea mi-au vorbit despre viața lor pe timp de pace, aici, în fața Marelui Templu Circular, mi-am revăzut istoria de acum mai bine de 2000 de ani: am văzut trădările, am văzut asaltul cetății, focurile de pe ziduri, pucioasa azvârlită de femeile care luptau alături de bărbații lor pentru a-și salva casa... am văzut mormane de înfrânți, templele arse și profanate de romani, am văzut zidurile cum au cedat, într-un târziu, unul după celalalt, când nu a mai fost nimeni să le apere... 

Nu știu cât am stat în locul acela. Grupul cu care eram venise demult și mișuna în voie printre altare, făcând presupuneri legate de Cadranul Solar. Într-un târziu m-am alăturat și eu lor, călcând cu grijă, să nu strivesc istoria. Imaginile acelea nu-mi ieșeau din minte, împletindu-se în sufletul meu, îngrămădindu-se acolo. Atunci am știut că trebuie să le scriu istoria. Aceea pe care eu o văzusem cu ochii mei, aceea pe care chiar ei, cumva, mi-au arătat-o între zidurile acelea. În seara aceea, în tabără, la lumina focului am scris primele versuri despre daci. Anul acela a fost singurul din cei 10 consecutivi, în care altcineva decât mine a fost ghid pentru grupuri, la Sarmizegetusa. Poveștile cetății, istoriile nescrise ale dacilor au ajuns, mai apoi, în sufletele tuturor, pentru că eu am știut că asta era ceea ce trebuia să fac.

“De sabie și neam” este o rugăciune către zei, un cântec vechi de război și este,
nu în ultimul rând, o călătorie a unui suflet pe cărări de munte și de viață. 

Prima carte despre ei, a văzut lumina tiparului în 2008. Prima lansare oficială a ei a avut loc chiar în inima Sarmizegetusei, acolo unde începuse totul în urmă cu mulți ani. Versurile din volumul “De Sabie și Neam” își trag seva din pământ dacic și povestesc despre curaj și deznădejde, despre lumină, putere, adevăr, credință și, nu în ultimul rând, despre destinul unui neam care încă se zbate în sângele nostru, în pământul și sufletele noastre, în amintirea sau uitarea noastră… După alți ani de mers acolo, m-am înscris la Istorie, ca să îi pot studia pe dacii mei nu doar din literatură. 

Au urmat joburile din muzee, ghiduri turistice, expoziții de fotografie, materiale informative, PR pentru istorie, cetate și neam, toate cu gândul la dacii de altădată și la Sarmizegetusa. Și orice am făcut, în orice demers al meu, în orice pas cu care am clădit ceva pentru istoria noastră, auzeam în sufletul meu glasurile celor de demult... un îndemn continuu la neuitare și cinstire.


În cei 10 ani cât am fost acolo cred că am făcut mii de fotografii. Fiecare bloc de calcar, fiecare bucată de cetate a fost imortalizată de ochiul și aparatul meu de fotografiat. El mi-a fost martor la momentele de revelație sau la tresăririle sufletului în acel loc. Și astăzi, ori de câte ori privesc fotografia de mai jos îmi amintesc clar cum a început totul: călătoria unui suflet pe cărări de munte, printre inimi împietrite, până în inima țării. Viața mea s-a schimbat de la acea călătorie. Eu m-am schimbat enorm de atunci. Însă, ori de câte ori privirea îmi poposește pe această fotografie, îmi amintesc cu drag și dor de ea: Sarmizegetusa Regia, casa mea.


Poveștile lor sunt departe de a fi încheiate. Glasuri din trecut vorbesc celor care au suflet să le asculte, printre copacii și pietrele în formă de inimă ale Sarmizegetusei. Mie, această primă călătorie mi-a schimbat viața definitiv: mi-a adus o menire, mi-a trasat o cale, punându-mi pe ea și oamenii potriviți pentru a putea cinsti cum se cuvine memoria înaintașilor mei.


“Strămoşii ni-i vorbim prin vise
Dar înspre ziuă îi uităm şi pare-ni-se
Că nici nu i-am avut vreodat’
Ci numai alţii cu-mprumut ne-au dat!" 
(“Suntem” - De Sabie și Neam)

Port în mine istoria acestui neam. Fiecare pas pe care îl fac în țara aceasta atunci când călătoresc, mă duce mai aproape de geneza mea. Da, eu m-am născut să călătoresc și am făcut din asta o meserie. Blogul meu de turism, intitulat sugestiv “Iată Lumea” este doar o parte din munca pe care am ales să o împărtășesc cu ceilalți. Așa am știut eu să scriu istoria. Așa vibrează în fiecare secundă sufletul meu, fie că este în vârf de munte, aproape de stele, fie că își scaldă tălpile în valuri agățate de glezne, la malul mării.

Fiecare colț de lume prin care treci are o poveste și fiecare poveste te îndeamnă să-ți găsești locul! Iată Lumea Mea! Tu știi care e casa ta?

(Poate nu toți sunt norocoși să le vorbească locurile prin care trec însă, cu toții avem o moștenire genetică înscrisă încă de la începuturi în ADN-ul nostru. Dacă ești curios să vezi din ce locuri vii, ce experiențe de viață te-au format, care îți sunt înaintașii, te poți înscrie la concursul “The DNA Journey”, unde poți câștiga un kit pentru testarea AND-ului și șansa de a vizita țările în care îți sunt rădăcinile)!

* Versurile fac parte din volumul personal, De Sabie și Neam, Editura Crepuscul, 2008.
* Sursa Foto: arhiva personală: romaniasphotos.blogspot.com.

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Splendoarea eleganței inteligente

“O femeie trebuie să aibă două calități: să fie elegantă și fabuloasă” – Coco Chanel

Ce face o femeie să fie irezistibilă? Sunt mii de răspunsuri la întrebarea aceasta, dar adevărul este că singurul răspuns absolut plauzibil este eleganța. Probabil că, acum, unii dintre voi se vor întreba cum se definește eleganța. 

Am să vă spun povestea eleganței mele. Totul a început pe vremea când Salvador Dali era îndrăgostit lulea de Gala, viitoarea sa soție, iar aceasta nu avea încă bani de haine scumpe și își realiza ținutele la o croitoreasă obișnuită. Văzând că peste tot unde mergea în societate ținutele ei erau invidiate și admirate, Gala a început să-i arate croitoresei sale tot felul de reviste și să o îndrume de unde să-și ia materiale, unde să adauge nasturi și mărgele pe creațiile sale. Cu timpul cele două au devenit cele mai bune prietene. Astăzi, acea croitoreasă este cunoscută în toată lumea și este nimeni alta decât faimoasa Coco Chanel!

De la ea am învățat că frumusețea fără accesoriile potrivite este doar o stare trecătoare. Multe femei au înțeles că Chanel, prin accesorii, se referea doar la genți, pantofi și bijuterii. Însă, de la o altă femeie remarcabilă, care a fost mama mea, am învățat că cel mai de preț accesoriu pe care îl poate avea o femeie este inteligența. De aici pleacă și bunul gust cu care îți alegi ținutele în societate, felul în care te prezinți în ele, modul cu care îți asortezi și restul de accesorii în concordanță cu ele, dar mai ales criteriile după care îți alegi bijuteriile care să te pună în valoare. 

Cu un astfel de bagaj am pornit eu în viață și trebuie să recunosc că, fără el, nu aș fi fost astăzi decât una dintre miliardele de femei care visează poate la o carieră impunătoare, la o viață frumoasă și la bărbatul perfect. Însă, cele două femei care mi-au marcat întreaga viață, Coco Chanel și mama, au reușit să îmi fie călăuze ori de câte ori aveam dubii sau eram prea puțin încrezătoare în forțele mele.

Așa se face că am ajuns să am tot ce își poate dori o femeie de la viață, fără prea mult efort, ci doar folosindu-mă de cel mai prețios accesoriu, inteligența. Aici am inclus și bijuteriile pe care le port întotdeauna, fie că vorbim despre inele, cercei, brățări, pandantive sau coliere. Și, chiar dacă gurile rele spun că nu poți fi elegantă cu adevărat până nu îți accesorizezi ținutele cu bijuterii din aur, ei bine, trebuie să vă spun că, în ceea ce mă privește, mitul acestea este demult dărâmat. Asta pentru că eu sunt genul de femeie căreia îi stă bine însoțită de metale albe. Și iată cum am ajuns să ador bijuteriile din argint și aurul alb…

Cum am ajuns să capăt, cu ajutorul eleganței, tot ce mi-am dorit de la viață? A fost mai simplu decât vă puteți imagina. Întâi de toate am avut o pregătire educațională de excepție. Pentru că inteligența nu se construiește citind doar reviste de can-can. Am învățat mult și divers. Cu cât ești în stare să porți o conversație pe mai multe paliere, cu atât ești mai apreciată în orice mediu te-ai afla. Am muncit mult mai apoi. Munca cizelează și trăsături de caracter, și atitudini, și încăpățânări. În plus, îți dă ocazia să cunoști o mulțime de oameni de la care ai ce învăța și cu care poți lega prietenii. Tot cu ajutorul muncii mele am ajuns să particip la evenimente importante, la care ținutele erau, de multe ori, prilej de etalare a eleganței feminine. Uneori mă minunam de cât de frumoase pot fi unele femei și, după numai câteva minute în care le studiam, observam că majoritatea bărbaților care le abordau fugeau mâncând pământul. Să fi fost oare inteligența de vină? :)

Pe bărbatul perfect l-am cunoscut la o licitație de tablouri semnate Salvador Dali. Impresionism și impetuozitate, la pachet. Eu eram custodele licitației și, drept urmare, trebuia să fiu absolut fabuloasă. Am ales pentru seara aceea o rochie neagră, numai din voaluri fine, cu spatele gol și decolteu în forma literei “V”. Prețiosul material se cabra pe talia mea, urmând ca până la poale să fie despicată de sus până jos pe picior. O astfel de ținută trebuia accesorizată pe măsură, așa că am ales bijuteriile Majorica. Sunt convinsă că iubitoarele gusturilor fine în materie de bijuterii știu despre ce vorbesc: peste 127 de ani de tradiție spaniolă în îmbinarea perlelor cu metale prețioase, piese fascinante recunoscute deja la nivel internațional. La noi le-ați întâlnit în majoritatea mall-urilor, în cele peste 45 de magazine Splend’or din toată țara, în care găsești ceasuri și bijuterii realizate de celebre branduri internaționale. 

“Eleganţa este o pace interioară strălucitoare” - C. JoyBell C.

De ce am ales perle pentru un astfel de eveniment? Pentru că am vrut să fiu strălucitoare și, din punctul meu de vedere, nu numai pietrele prețioase conferă strălucire purtătorului, ci liniștea interioară pe care o emană. Piesa mea preferată a fost un colier simplu, terminat într-o perlă de Tahiti, scăldată în nuanțe de purpuriu, verde și, pe alocuri, cu irizații negre. Era o splendoare în binecunoscutul stil mediteranean, specific Majorica. 

Cerceii erau mici perle Akoya pentru că ador apa sărată, iar denumirea pe care o poartă aceste mici bijuterii exact apă sărată înseamnă în limba japoneză, o cultură în care am trăit aproape trei ani și pe care am ajuns să o prețuiesc la fel de mult ca și pe Coco Chanel. Încheietura mâinii drepte am ales să o împodobesc cu o brățară fină, din perle pastelate de forma unor stafide, combinate cu perle de Tahiti. Melanjul dintre culori și nuanțele, care se împleteau jucăuș pe fondul rochiei mele negre, erau un deliciu pentru priviri. Fapt probat, de altfel, de cei prezenți la licitație. Am văzut cum femeile mă scrutau din priviri, iar bărbații îmi analizau fiecare gest. Și asta fără a investi o avere în accesoriile acelei seri. Mai mult, am știut înainte de a merge în magazinul Splend’or din mall-ul Vivo! Constanța ce vreau, alegându-mi bijuteriile chiar de pe site-ul lor, www.bb-shop.ro.

“Eleganţa este echilibrul între proporţie, emoţie şi surpriză” - Valentino Garavani

Dar cel mai atent se uita un bărbat cu ochii verzi, prezent chiar în primul rând al sălii și pe care nu aveai cum să nu-l remarci la rându-ți. Toată seara nu și-a luat privirea de la mine. Îi simțeam fiecare irizație a verdelui cum îmi răscolește toată ființa, până la cele mai adânci unghere ale sufletului. Din vreme în vreme își odihnea privirea pe perla de la capătul colierului meu și atunci vedeam clar cum ochii îi străluceau exact ca reflexiile verzi ale perlei de Tahiti. La finalul licitației a cumpărat cea mai scumpă piesă scoasă la licitație și semnată Salvador Dali, denumită sugestiv Crucea lui Marte.

Au trecut de atunci mai bine de cinci ani. Eu și bărbatul perfect din primul rând suntem încă din acea seară împreună, iar Crucea lui Marte se odihnește pe unul dintre pereții casei noastre. Când l-am întrebat ce l-a atras cel mai mult la mine mi-a răspuns că echilibrul cu care am accesorizat eleganța: “Ai găsit formula magică în seara aceea între proporția întregului vizual, emoția descoperirii la care te îndemna perla de la gâtul tău și surpriza cu care era întâmpinat cel care avea cele mai mari șanse să îți cucerească inima”, mi-a spus.

Se pare că, în cazul meu, rețeta fericirii a fost una simplă: eleganța inteligentă, acompaniată discret de splendidele bijuterii Majorica. Încă o dată, atât Coco Chanel, cât și mama pot fi mândre de mine. Frumusețea pentru mine nu este doar o stare, ci un fel de a trăi. Elegant și inteligent.

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Wu Xing – magia celor cinci elemente

Cred că aveam vreo 22 de ani prima dată când am mâncat un preparat din bucătăria chinezească. Senzația nu o poți uita vreodată: o explozie de arome bine dozate, nici prea spicy, nici prea dulci, o multitudine de texturi care mai de care mai îmbietoare pentru papilele gustative și, toate aranjate cu grijă în niște cutiuțe care, la prima vedere pot părea destul de micuțe atunci când foamea depășește imaginația, dar pe măsură ce te delectezi cu conținutul, constați că sunt făcute fix pe măsura apetitului tău.

Nu am să uit niciodată această experiență și primele încercări stângace de a folosi bețișoarele într-o astfel de cutie. Eram de tot râsul și nu numai pentru prietenii mei, ci și pentru ceilalți din restaurantul Wu Xing unde încercam eu să mă familiarizez cu delicioasele mâncăruri chinezești. 

Dar, vedeți voi, toate au un scop pe lumea asta. Eram atunci la masă cu niște prieteni care se distrau copios văzându-mă cât mă torturau bețele chinezești. Nu le-ar fi trecut prin cap să mă ajute unul măcar, pentru că toți erau prea ocupați să îmi facă poze pe care, mai apoi să le împrăștie pe internet ca să mai râdă și alții. La un moment dat văd că se apropie de masa noastră unul dintre cei mai atractivi bărbați pe care mi-a fost dat vreodată să îi cunosc. Mă privește direct în ochi și, instant, am simțit cum iau foc. Se așează fără niciun cuvânt lângă mine, îmi ia mâna într-a lui și începe să îmi explice, rotind totodată cu degetele mele, buclucașele bețe chinezești: 

"Știi, mâncarea chinezească este mai mult decât un amestec de mirodenii și culori. În preparatele acestea chinezii au picurat câte puțin din toate cele cinci elemente naturale: lemn, foc, pământ, metal și apă. Așa că, atunci când mănânci, tu practic primești din energia fiecărui element în parte. Acum, haide să ne jucăm un pic și ia privește cum poți stăpâni tu elementele, cu ajutorul bețișoarelor fermecate! Vezi ciupercile acestea cărora li se spune urechi de lemn? Ele sunt parte din energia pământului, pe care tu tocmai ai prins-o între bețișoare. Ia gustă! Simți în interior parfumul pământului după ploaie? Ei bine, ciupercile astea așa s-au născut…din atingerea solului de către picăturile vesele de ploaie. Vezi? Deja ai prins două dintre elemente cu bețișoarele tale, îmi spuse, fără să îmi dea nicio clipă drumul la mână".

"Bambusul și morcovii din "Puiul Sichuan" pe care văd că vi l-ați comandat cu toții reprezintă textura lemnoasă a materiei. Gustă să simți exact ce spun". Și tot cu bețișoarele din mâna mea îmi dă să gust. Într-adevăr erau crocante și foarte gustoase. 

"Să știi că cele cinci elemente și ordinea lor nu sunt deloc întâmplătoare în filosofia chineză. Ba, mai mult, această teorie a celor Cinci Elemente reprezintă o schemă complexă prin care chinezii cred în interacțiunea elementelor cosmice cu organele interne. Și, cum este rândul metalului acum privește cu atenție texturile din cutii. Vezi cum îmbinarea dintre culori și sosuri îți dă impresia că totul este un întreg, metalic? Acum gustă un pic și din “Furnicile în copac”. Nu strânge bețișoarele, ci doar lasă-le să alunece încet în castron și surprinde-te de ce prinzi între ele. Așa-i că acum simți că tot interiorul ți-a luat foc (îmi luase de când l-am văzut, fie vorba între noi) de la gustul pastei de ardei iute"? 

Prietenii mei încremeniseră. Ba, mai mult, uitaseră să se mai distreze copios pe seama mea. Eu…mă făcusem grena de-a dreptul și nici în ziua de astăzi nu îmi este clar dacă de la emoție sau de la furnicile în copac.

Credeți că misteriosul bărbat s-a oprit aici? Ținându-mi bine mâna între degetele lui, mă privește în ochi și continuă:

"Vezi tu, cele cinci elemente pe care și le-au pus chinezii în farfurie sunt realizate după o anumită ordine care se numește “succesiunea de generare reciprocă”. Asta înseamnă că, universul care a generat aceste elemente, va pune și în interiorul tău câte puțin din fiecare cu ajutorul mâncării, în așa fel încât tu, prin tot ceea ce faci să împărtășești la rândul tău, mai departe: tăria lemnului, pasiunea și căldura focului, fertilitatea pământului, rezistența metalului și luciul lui atunci când reflectă lumina și blândețea binefăcătoare a apei. În mâncarea chinezească este vorba despre a primi și a da mai departe. Așa că încântă-ți simțurile cu fiecare element, asimilează-le pe toate și dă mai departe atunci când va trebui"!

Mi-a dat drumul la mână s-a ridicat, ne-a salutat și a plecat. Am rămas muți cu toții. După ce privirile nu ni s-au mai intersectat deloc am constatat că învățasem să folosesc bețișoarele. Prietenii mei se opriseră din glume și își foloseau de zor telefoanele să povestească și altora cum un bărbat superb, misterios m-a învățat în sfârșit în câteva minute să mănânc cu bețișoarele! Pe rețelele de socializare povestea deja făcea furori, mai ales că unul dintre prietenii mei a avut geniala idee să mă și filmeze în timp ce luam lecții de la maestrul misterios. 

Astăzi, la câțiva ani buni de la această întâmplare, mâncarea chinezească este una dintre favoritele mele ori de câte ori găsesc prin lume un restaurant Wu Xing. Între timp, pe lângă faptul că au mult mai multe specialități chinezești în meniu (față de anul 1999 când au deschis primul restaurant în București) oamenii aceștia fabuloși cu tot cu filosofiile lor chinezești au lansat și noua aplicație Wu Xing pentru mobil! Se numește Share Your Box (compatibilă cu IOS și Android) iar cu ajutorul ei poți share-ui oricând, de oriunde delicioasele mixuri chinezești. Dacă aș fi avut-o la îndemână acum câțiva ani vă dați seama ce furori făceam în online? Nu-i nimic, căci datorită acestei aplicații, pe care o folosesc ori de câte ori mănânc cu bețișoarele fermecate am grijă să postez atât pe blogul meu cât și pe toate rețelele de socializare pe care le folosesc toate momentele drăguțe share-uite cu prietenii, atunci când mănânc de la Wu Xing. Sunt convinsă că, undeva, cândva, maestrul misterios care a îmblânzit bețișoarele fermecate în mâna mea va vedea la un moment dat ori o fotografie, ori un filmuleț sau chiar comentariile mele pline de savoare și ne vom întâlni din nou. 

O să îi mulțumesc atunci căci mi-a îmbogățit viața cu lecția celor Cinci Elemente așa cum nu am avut ocazia când ne-am întâlnit. Am învățat datorită lui, să împărtășesc nu doar cu prietenii momentele de bucurie, mâncarea chinezească și, la rândul meu, să îi învăț pe alții să folosească bețișoarele fermecate pentru a reda universului, în modul propriu, cele cinci elemente.

Și, cum pentru fiecare comandă lansată prin aplicația Share Your Box până la 30 aprilie 2017 aveți un discount de 15% din total, eu vă îndemn să share-uiți și voi vestea asta și poate așa, împreună, îl vom găsi mai repede pe bărbatul misterios! Vă veți da seama într-o clipă cine este și nu-l veți putea rata! Doar prefaceți-vă că nu știți să folosiți bețișoarele chinezești și va apărea ca prin minune, din toate cele cinci elemente, într-un restaurant Wu Xing!

* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017! 

Caleidoscopul Vacanțelor Speciale


Mulți dintre cei care mă cunosc îmi spun simplu: Iată Lumea! Asta pentru că sunt jurnalist de travel și așa am ales să se numească blogul meu. De ce am vrut să fac un blog de turism și evenimente și nu unul cu oricare altă tematică? Pentru că acesta este modul meu prin care am vrut să descopăr și că cinstesc lumea, arătând și altora, ce țară impresionantă avem, dar și ce univers minunat poate fi în afara granițelor ei.


Fără călătorii nu aș putea trăi! Sunt parte din mine, din munca mea și, dincolo de acestea, ce poate fi mai frumos decât să ai o vacanță continuă și să nu simți că, defapt, muncești? Nu mi-a plăcut niciodată să am joburi care să mă plafoneze și atunci, Iată Lumea a fost pentru mine evadarea ideală din rutina zilnică. Unde mai pui că am descoperit atâtea locuri frumoase, am cunoscut oameni deosebiți, le-am imortalizat poveștile, am cercetat un amalgam de culturi diferite și, mai mult, pentru că am adorat întotdeauna scrisul mai mult decât orice alt mijloc de comunicare, am putut să ofer și altora suficiente motive convingătoare să facă din timpul lor liber, Vacanțe Speciale cu adevărat!

Dacă ar fi să mă ia cineva la bani mărunți și să mă întrebe ce îmi place cel mai mult la Planeta Pământ cred că răspunsul meu ar fi, desigur, că are suficiente destinații de vacanță încât să nu te poți plictisi nici treizeci de vieți de acum încolo! În schimb, dacă m-ar pune cineva să aleg un anume circuit turistic cred că mi-ar fi foarte greu.

Și asta pentru că iubesc deopotrivă întinsele deșerturi, cele mai ascuțite creste, cele mai umbroase păduri, cărările mai puțin bătute, apele azurii și liniștite, dar și cele care se rotesc în tropot de cai sălbatici și vârtejuri amețitoare. Ador să mă cazez în camere luxoase (într-un hotel din Alba Iulia scriam acum câțiva ani: “În sfârșit, cazare! Îmi simt oasele trase pe roata pe care altădată s-au sacrificat Horea, Cloșca și Crișan dar inima îmi e atât de înălțată de frumusețea acestui oraș... Ador camera asta. E prima în care mă simt ca acasă. Se pare că, mai nou, acasă pentru mine înseamnă o cameră de hotel”).
Însă, cum Iată Lumea nu prezintă tuturor numai destinații de vacanță de 5 stele, îmi place la nebunie să savurez un ceai aburind, pe terasa unei cabane din lemn, să admir ploaia printre perdele de cetină, așa cum iubesc să călătoresc prin deșert, alături de beduini. Preferințele mele atunci când vorbim despre vacanțe speciale sunt a fel de variate și diverse precum națiile pământului. Însă, dacă vorbim despre o vacanță în România, aș alege oricând Țara de Piatră a Apusenilor. 100 de kilometri de calcar, din orice parte ai alege să pornești spre inima lor.

Ce au Apusenii așa demn de vizitat? În primul rând sunt declarați Parc Național Natural și asta cred că spune foarte multe. Dar sentiment mai înălțător și, deopotrivă de smerit decât atunci când străbați Cheile Ordâncușii de exemplu și abia vezi cerul doar când munții au hotărât să-i facă lor printre crestele lor, eu nu am întâlnit până acum. Izbucul Tăuz, singurul loc ales de Bear Grills de la Discovery pentru a fi poarta lui de evadare într-una din filmările din Transilvania este unul dintre cele mai puternice motive pentru care m-aș întoarce oricând, acolo, alături de ghețarii vii din Scărișoara și Vârtop. Cât despre ospitalitatea moților, oamenii care s-au făcut frați cu muntele, despre puterea lor interioară, istoria și felul în care au învățat de la munte să reziste vremurilor cred că nu mai încape îndoială că merită măcar o dată în viață să le ascultați poveștile în jurul ceaunului în care vă pregătesc un delicios balmoș.

Ar mai fi de spus că Apusenii au cabane cochete dar și pensiuni ca la carte. Au ape repezi pline de glasul aurului pe care, altădată, moții îl scoteau din munte chiar cu prețul vieții. Au cascade uimitoare și peșteri care arată în fiecare anotimp, altfel.


Apusenii păstrează vara căldura binefăcătoare a soarelui, fără să îl lase însă să te pârjolească. Iernile lor sunt aprige și tăioase, la fel ca muchiile colțuroase ale stâncilor. Iar toamna...ei bine toamna în Apuseni este o adevărată poezie pentru că fiecare frunză purtată de vânt acolo rostește povești vii, deloc uitate printre oamenii locului. Și dacă portul popular moțesc este cu preponderență doar în alb și negru, amintind de greutățile traiului în munți, ei bine toamna Apusenilor este o feerie de culori, o explozie a unui curcubeu pământesc, ce merită trăită, simțită, respirată cu toți porii într-o vacanță aici. 


Desigur că sunt o mulțime de oferte de turism pentru România și fiecare are farmecul ei. Însă, la polul opus aș alege oricând un bungalou amplasat între apele de azur dintr-o destinație exotică, un cocktail cu umbreluță pe marginea unei piscine cu apă de cristal și chiar o cină romantică la malul oceanului. Cele mai avantajoase pe care le-am găsit sunt la cei de la CND Turism. Dar să știți că nu aș spune niciodată nu unei seri petrecute în deșert sau unui circuit turistic într-o cultură total diferită de a mea. 

Mai mult, nu aș rata pentru nimic în lume să scriu romanul vieții mele într-un hamac pe o plajă virgină, cu ochii pierduți în valuri, după cum cred că nu mi-ar ajunge o viață să pot respira toată istoria acestei lumi, în muzeele în care ador să descopăr civilizații și personalități.


Însă, după ce toate simțurile mele ar fi satisfăcute oriunde în marile capitale ale lumii, printre castele Bavariei sau pe Strada de Aur a Pragăi pășind pe urmele lui Franz Kafka, în castelul lui Salvador Dali din Figueres sau printre morile de vânt din Amsterdamului adorat de Rembrandt van Rijn, m-aș întoarce tot în țara mea să pot scrie și posta impresii de călătorie dar și uimitoarele fotografii din toate aceste destinații spunând fericită tuturor: Iată Lumea Mea!



* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017! 
Sursă foto: arhiva personală: romaniasphotos.blogspot.com.

Romanul unei vieți salvate

Știți cum învârte viața asta lucrurile în așa fel încât să nu ai nicio clipă de liniște? Sigur că știți. Și, probabil că știți bine și că are grijă, atunci când îți este lumea mai dragă, să întoarcă toate lucrurile pe dos, probabil ca să nu cumva să respiri ușurat, prea mult.

Ei bine, printre “norocoșii” care au testat de multe ori senzația asta mă număr și eu. Nu mi-am dorit niciodată să fie așa. Dar cine sunt eu să mă pun cu Universul acesta? În anul în care mi-am tipărit prima carte, mama a plecat din lumea asta fără să citească nici măcar un rând din ea. În nopțile în care scriam mă întreba mereu de ce nu-i arăt și ei ce iese din mâna mea. Adevărul este că am ținut morțiș să îi fac o surpriză și să îi arăt cartea când era gata cu totul. Numai că universul a avut alte planuri cu noi și a luat-o pe mama de lângă mine cu numai câteva zile înainte ca tipografia să mă anunțe că e gata cartea mea. 

Ani întregi m-am învinovățit pentru asta. Am învățat de atunci să nu mai amân lucruri pentru că, de multe ori, poți face o bucurie cuiva și fără să o împachetezi frumos. Mi-am dorit să dau timpul înapoi de mii de ori de atunci. Culmea, dacă mama mea nu a apucat să citească ce a scris copilul ei, acum o lume întreagă poate, pentru că versurile mele împodobesc monumentul ei funerar. Măcar dincolo de viața asta s-o însoțească slova mea...

Trece o vreme și cunosc un om fabulos. Un bărbat care mi-a schimbat viața pentru totdeauna, un suflet pentru care nu am simțit niciodată ceva asemănător. Desigur că lumea s-a oprit în loc, desigur că soarele a încremenit undeva în sufletele noastre și, ori de câte ori ne vedeam timpul era ultima noastră grijă pentru că stătea undeva atârnat de-un par, în colbul vremii. Eram mai fericiți decât însăși fericirea pe pământ și, în același timp, ciocnirile noastre în idei erau mai ceva ca rivalitățile din “Clash of the Titans”. Asta până când ne priveam iarăși în ochi, uitând că mai există și altceva pe planeta asta în afară de privirile noastre încleștate. V-am spus de ce este acest om fabulos? Pentru că, oricât de departe aș fi vrut să fug de el, găsea cea mai neobișnuită metodă să mă aducă înapoi. Iar în cazul în care nu știți, pe mine nimeni, niciodată, nu m-a întors din drum. 

Una peste alta, dragoste cu năbădăi. Când l-am cunoscut am primit de la el o agendă în care, spuneam eu, voi scrie toată povestea noastră, ca nimic din ea să nu se piardă vreodată. Suișurile și coborâșurile cele mai mari, cele mai intense momente de fericire absolută, cele mai grele lacrimi dar, mai ales, toate „nimicurile” acelea care țin în priză o astfel de poveste trebuiau să fie acolo. Peste vreme, din toate ingredientele acestea avea să iasă o carte la fel de fabuloasă precum povestea noastră. 

Numai că într-o zi, omul acesta ajunge de urgență la spital. Blocaj renal pe lângă altele. I se fac tot felul de teste. În mai puțin de 24 de ore medicii vorbesc despre un diagnostic crunt: cancer. Care, dincolo că era un diagnostic alarmant, cel mai probabil urma să fie galopant, din cauza blocajului renal. Chiar dacă trecuseră niște ani buni de la povestea mamei mele, pentru așa ceva nu ești niciodată pregătit. Omul meu fabulos hotărăște să-și lingă singur rănile, departe de mine o vreme. Chipurile pentru a mă feri să mai trec încă o dată prin aceleași stări ca atunci cu mama. La numai câteva zile primesc un mesaj: “Aș fi vrut să știe tot universul despre noi. Și tare mi-ar fi plăcut să știu cum se termină povestea noastră”...

Inițial am încremenit. Cumva parcă retrăiam același film din urmă cu câțiva ani. Dar, de data aceasta, nu puteam lăsa să se întâmple la fel. Așadar m-am pus pe scris tot ce nu completasem deja în acea agendă pe care mi-o făcuse cadou în așa fel încât, dacă mai avea vreo îndoială, să înțeleagă clar, negru pe alb, cât de mult îl iubesc. Cu toate că știam care erau riscurile, am vrut să transform povestea noastră într-un roman (pentru că, de fapt, exact asta și este) de care, peste vreme, să se poată bucura și alții citindu-l. Toate bune și frumoase, ceva bani strânși aveam, dar tot îmi mai trebuiau ca să scot romanul din tipar, vreo 2.000 de lei. Cum nu voiam să știe încă prea multă lume ce am de gând să fac, nici nu puteam cere cuiva care m-ar fi putut ajuta. Deci cum puteam eu face un împrumut rapid și unde mai exact? Cu băncile știți bine cum stă treaba, durează o grămadă până îți aprobă un credit urgent și, cum totul se întâmpla într-o duminică era și mai complicată toată situația.

Nu știu cum, dar probabil tot universul acesta a avut grijă și mi-am amintit că există un produs exclusiv online, care mi-ar putea rezolva urgent problema banilor. Se numește Telecredit și poate fi accesat de oriunde, cu ajutorul telefonului mobil, tabletei sau a unui computer cu conexiune la internet. 

Suma maximă pe care o poți împrumuta cu ajutorul acestui serviciu este de 2000 de lei, exact cât mai îmi trebuia mie pentru romanul vieții mele. Completarea formularului de pe site-ul Telecredit nu durează mai mult de 5 minute, dar partea interesantă la toată povestea asta este că produsul este primul credit de nevoi personale a cărui dobândă este ZERO! Da, ați auzit bine, adică vreau 2000 de lei și tot atâția voi returna serviciului Telecredit în maximum o lună de la acordarea acestui tip de împrumut urgent. 

N-am mai stat pe gânduri, era în joc o viață și, mai mult decât atât, era în joc fericirea celui mai iubit om din viața mea. Îndeplineam toate condițiile pentru obținerea unui credit fără acte (aveam peste 18 ani, aveam și cont în bancă, un venit din salariu și chiar un telefon mobil de care nu mă dezlipesc niciodată. Cât despre email...nici nu se mai punea problema). Am completat imediat formularul. 

Surpriza cea mare a fost că a doua zi dimineață aveam cei 2.000 de lei în cont! Așa de repede se mișcă băieții de la Telecredit, procesând rapid cererile. Am putut respira ușurată, mai ales că oamenii aceștia nu merg cu tot felul de subterfugii și nu au comisioane ascunse de analiză, de acordare a creditului online sau de administrare. La finalul lunii plătești exact cât ai primit, fără să îți faci griji de unde scoți alți bani în plus.

Am zburat la tipografie să îmi iau cartea și să achit restul de bani. În numai câteva ore țineam în mâini povestea unei iubiri. Povestea unei vieți frumoase, presărate cu de toate. Tot ce trebuia să fac acum era ca un exemplar din ea să ajungă la iubitul meu. 

A citit-o pe nerăsuflate. Mi-a spus că mă întrecusem pe mine față de oricare altă scriere de-a mea de până acum. Lacrimile îmi curgeau incontrolabil. Nu știam dacă să zâmbesc sau doar să îmi maschez amărăciunea. Sufletul îmi era țăndări, dar măcar nu repetasem aceeași greșeală ca în urmă cu câțiva ani. Cu siguranță nu aș fi putut trece din nou prin toate stările acestea dacă nu era Telecredit de partea mea. Uimirea din ochii lui n-aș schimba-o pentru nimic în lume. Iar bucuria cu care mi-a șoptit strângându-mă tare în brațe: “nu s-a terminat aici” nu ar putea egala niciun alt moment în care am zâmbit cu gura până la urechi, altădată.

Surpriza știți care e? Că omul meu fabulos nu are cancer! A doua zi după ce a citit romanul, doctorii au descoperit de fapt o afecțiune care poate fi tratată, nu este incurabilă și l-au pus imediat pe tratament. După două luni ieșea pe picioarele lui din spital. 

M-a întrebat de unde am avut bani să plătesc cartea. I-am spus că, atunci când iubești treci peste orice și găsești soluții, doar ca să păstrezi lângă tine ce-ți dorești cu toată ființa și simți că îți trebuie. Se pare că, de data asta, universul doar a răscolit viețile, dar a lăsat timpul de partea noastră. 

Nu știu dacă Telecredit are vreo relație specială cu universul acesta, dar, cu siguranță, prin rapiditatea cu care mi-a acordat împrumutul, contribuind la bucuria noastră, chiar cred că este prieten la cataramă cu el. Și cred că nu mai e niciun secret pentru cineva că, din ziua aceea, Telecredit a devenit și prietenul nostru, pe care l-am recomandat tuturor celor care au nevoie urgentă de ajutor financiar fără prea multă bătaie de cap. Cât despre noi... povestea noastră este încă departe de a se termina. Romanul acela a fost doar prima parte din ea! :)
* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!