Oameni si cruci. Rastignire la Aiud!


Vechiul burg al Aiudului pastreaza amintiri si povesti despre turniruri medievale, asedii de cetate si rascoale ale celor ce-au trait in secolele apuse de mult. Dupa zidurile sau in turnurile batranelor catedrale se afla inchise ganduri si sperante, povesti de iubire sau rivalitati patimase despre care au scris la vremea lor cronicarii si mai apoi istoricii.

Toate acestea s-au petrecut demult, intr-un timp in care oamenii inca mai stiu sa zambeasca fara sa isi forteze chipul, prietenia este mai mult decat un simplu cuvant asternut in carti si Dumnezeu, de oricare fel, putea fi purtat in suflet fara teama de aceasta legatura. Dar memoria cea mai apriga si care inca mistuie si poate va mistui pe veci memoria Aiudului sta in anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand numele orasului de la poalele Apusenilor era sinonim cu tenebrele închisorii din oraș.


Venirea noului regim comunist a adus distrugerea României interbelice cu iz occidental, dar cu credințe si stil de viața profund oriental. Pe langa institutii, cladiri si statui, din 1947 au disparut și oameni, cu viețile, speranțele și poveștile lor. Preoți, avocați, ofițeri, țarani, comercianți sau profesori au primit cătușe pe mâini și o nouă viață între pereții reci ai închisorilor din Pitești, Sighet, Jilava sau Râmnicu-Sărat.

Și totuși, poate cele mai dureroase trăiri au fost la Aiud, locul unde zeci de oameni au murit, în urma regimului draconic din închisoare. Poate ce este scris mai sus este prea mult sau poate chiar inutil. Schitul ”Înălțarea Sfintei Cruci” nu are nevoie de explicații. Drumul catre acel loc este simplu si dinainte de a coborî din tren, mausoleul-biserică răsare dintre blocurile socialiste, ca o dovadă că adevărul, indiferent de câte cătușe îi sunt puse, de câte lovituri și gloanțe primește, el va ieși la suprafață.

Din gara Aiudului pornim pe jos un cartier de blocuri înghesuite, cu oameni triști si străzi prăfuite. Suntem îndrumați spre o potecă neasfaltată dintre două blocuri pe marginea căreia zac improvizate câteva garaje. Într-un final în fața ochilor apare schitul cu cele 7 perechi de cruci, care simbolizează suferința deținuților din temnițele comuniste, și care țin pe umerii lor o cruce mare, culcată, semn că neamul românesc a avut de îndurat timp de aproape jumătate de secol o cruntă soartă. Este ridicat la marginea orașului, pe-un deal, iar câmpia ce se întinde în față ne taie răsuflarea. Parcă ne aflăm pe treapta dintre om și Dumnezeu, unde norii sunt doar niște gheare care-și lasă urma întunecată pe pământul prea verde și prea crud pentru o asemenea întunecare.

Ne gândim că tot niște pete negre pe memoria unui popor sunt și cei care ani de zile i-au chinuit în închisoare pe cei care au avut curajul să li se opună, cu gândul, cu fapta sau cu Dumnezeu înlăuntrul lor. Aflăm că momentan măicuțele sunt în rugăciune și trebuie să așteptăm aproape două ore. Ne hotărâm să mergem la mormântul lui Mircea Vulcănescu, una dintre cele mai luminate minți ale mediului universitar românesc interbelic. Călcăm printre mărăcini și pământ gol, urcăm pe niște scări de lemn și undeva, printre tufe și pomi apare o cruce la căpătâiul unui mormânt îngrijit, aflat și el în coasta dealului.

Troița de lemn este totuși înclinată un pic, semn că povestea celor care s-au opus comunismului nu este marturisita pe deplin si adevărul încă nu este pus întru totul la locul său. Nu ar fi nimic de spus în cuvinte, pentru că trăirea de acolo, din fața mormântului lui Vulcănescu este mai presus de ceea ce putem noi înțelege sau măcar accepta. Oare câți pot crede că ultimile cuvinte ale acestui om schinjuit și bătut pe nedrept au fost ”să nu ne răzbunați”?

Și vine ceasul în care o măicuță vine și deschide schitul. Intrăm și rămânem fără voce. Până la altarul care se află în capătul treptelor citim numele celor morți în temnițele comuniste. Sunt scrise pe pereții sfintei biserici. De fapt ele erau acolo de mult dinainte de a se ridica aceste ziduri. Sunt bătrâni și tineri, țărăniști sau legionari, ortodocși sau catolici, diplomați de carieră sau simpli țărani. Sunt acei români care au ținut aprinsă lumina demnității într-o vreme a cruzimii, a mișeliei, a ateismului. Ei sunt cei care au murit acolo, la Aiud, la Sighet, la Jilava pentru ca să se roage mai aproape de Dumnezeu pentru România lor și a noastră.


Ieșind din biserică, coborâm în partea din spate, sub altar, unde se afla camera cu sfintele moaște.
Tăcere și rugăciune. Și mai ales luptă cu noi înșine, pentru că a accepta că iadul chiar a existat pentru o vreme pe pământ poate fi un gând de neconceput. Și totuși, sunt cranii zdrobite de bâtele torționarilor. Sunt mandibule fără dinții din față. Oase rupte în urmă bătăilor repetate. Sunt imagini pe care nu le vedem prea des și nici nu sunt de dorit, dar cu siguranță nu sunt de uitat. O scurtă rugăciune și mulțumim pentru darul de a ne fi născut în libertate, fără opresiuni și teroare.

Nu plecăm înainte să citim o textul de la baza troiței ridicate de cei care au suferit în temniță, dar au supraviețuit până după Revoluție. Bătrânii aceia ne readuc aminte că tot ce am văzut trebuie privit fără ură, fără patimă, căci tovarășii lor de suferință au trecut într-o altă lume fără să blesteme soarta tristă.


Dar o îndatorire avem: să nu uităm, căci dacă vom uita jertfa lor, asemenea povești draconice se vor repeta. Când timpul este potrivnic, numai credința și memoria rămân stâncile unor suflete demne.
Autor: Lucian Vasile
Sursa Foto: www.calvarulaiudului.ro