Seducător, șarmant, inegalabil. Așa l-aș caracteriza pe olandezul care a uimit o lume întreagă prin creațiile sale, încă din timpul vieții. Era un miez de noapte, de acum câteva luni când am fost întrebată dacă vreau să scriu catalogul expoziției "Rembrandt - Apogeul artei gravurii". Și am acceptat, fără să clipesc.
Știam despre el atunci, cam cât știe un om care a auzit că în Evul Mediu, Olanda se mândrea cu picturile semnate de către marele artist. Și mai știam, că a avut o soție, pe nume Saskia. De a doua zi am început studiul. Biografie, tehnică, trăiri, expuneri, forme de expresie. Și, pe măsură ce citeam, ca într-o vrajă adâncă mi se strecura în suflet. Încă de la primele cărți, de la primele rânduri, am știut că este dragoste de-o viață.
Catalogul l-am scris în două zile. Studiul pentru el, a durat mai mult însă. Dar, din momentul în care am început să scriu textul, nu m-am oprit decât atunci când și ultima picătură de admirație a fost așternută pe hârtie. Da, majoritatea textului l-am scris pe hârtie, nu la laptop. Cam așa fac mereu cu materialele de suflet. Aveam hârtii despre el, împrăștiate peste tot și muzică de Handel în urechi. Prima care m-a atras, a fost viața sa tumultoasă. A cunoscut mărirea și decăderea. A trăit în mijlocul oamenilor, până la sfârșitul vieții și totodată, departe de ei, în spații în care creația are loc liber să se exprime. El a ales pictura. Dar, ceea ce l-a făcut cunoscut a fost însă gravura. M-am gândit mult la ce anume l-a făcut pe Rembrandt să fie un artist complet? Complexitatea lucrărilor sale? Nicidecum. Compozițiile bine alcătuite? Cu siguranță. Dar asta nu îl diferențiază detașat, de alți artisti. Ci faptul că, fie și numai într-o singură capodoperă de-a sa, pe care am privi-o, Rembrandt a reușit să adune dintr-o sinură atingere a muzei, toată creativitatea ancestrală care a străbătut secolele până la el.
De la desenele rupestre din peşteri, la impresionanta artă antică, egipteană, greacă sau romanică, şi până la desăvârşirea ei în evul mediu târziu, Rembrandt a reuşit, prin tuşe fine, pline de substanţă, să înmagazineze în lucrările sale, toată cunoaşterea creativă de care au dat dovadă înaintaşii săi. Aceleaşi linii simple, frânte, le vom regăsi şi pe pereţii peşterilor împodobite acum mii de ani de primii oameni. Însă, Rembrandt reuşeşte să le aducă din pragul de schiţe, de încercări timide, la apogeul unei complexităţi aproape ireale. Privind o singură gravură de-a lui Rembrandt şi astăzi ai avea dificultăţi în a-i recunoaşte tehnica în care a fost realizată: grafică, dăltiţă, sau pointe-sèche (vârf uscat/punct rece). Iar în ceea ce priveşte picturile, jocurile de lumini şi umbre, tonurile calde folosite, expresivitatea şi naturaleţea chipurilor, trăsăturile ce transmit viaţă dincolo de pânza pe care au fost realizate, toate ne îndreptăţesc să considerăm talentul lui Rembrandt, încununarea de netăgăduit a acestei arte, ce a trecut proba vremii, din trecutul istoriei, până la el.
Mai apoi a venit momentul în care Rembrandt a ajuns la Câmpulung Muscel. Era tot târziu, în noapte, când Muzeul Municipal i-a deschis ușa cea mare și grea a istoriei, pentru a-l primi timp de o lună și jumătate. Lucrările sale au venit în cutii grele, păzite strașnic, atât de jandarmi cât și de ochiul vigilent al directorului muzeului. Nu și-a lăsat angajații să se lupte singuri cu greutatea artei lui Rembrandt ci, a arătat tuturor cum se prețuiește o asemenea valoare. Priveam cutiile acelea imense și inima îmi bătea frenetic. Eram la distanță de doar un capac mare de lemn, de mai noua mea dragoste.
A doua zi, a început
amenajarea expoziției. Prima lucrare scoasă din cutie, a văzut lumina vremelnicei sale case, din mâna mea. Și ultima agățată de panouri, la fel. Pe prima însă, n-am să o uit niciodată. Era un peisaj din Amsterdam. Nu știu dacă tremuram de emoție sau, pur si simplu, mă transpusesem în peisajul acela, departe de Câmpulung, printre mori de vânt care amestecau aerul cu mirosul de cerneală proaspăt aplicată pe o plăcuță de cupru.
Atunci am auzit pentru prima dată, cum sună o placă de cupru, scrijelită cu acul de gravură, de mâna lui Rembrandt. Nicio muzică din lumea asta nu ar putea vreodată să egaleze acel sunet, venit de peste veacuri, cu ajutorul unui petec de hârtie, pe care fusese imprimat. Da, muzica poate fi imortalizată pe hârtie. Și nu în note precise, aranjate pe portativ, ci cu ajutorul unui geniu al gravurii, precum Rembrandt. Zeci de linii, dacă nu sute chiar, stăteau orânduite în fața mea, puse pe petecul acela de hârtie, de o mână nevăzută, care reușise să transmită chiar și după atâta veacuri, emoție, culoare, timp dincolo de timp. Am simțit vântul cum îmi mângâia fața, doar uitându-mă la morile acelea. L-am văzut pe Rembrandt, cum stă cu placa de cupru pe genunchi, cocoțat pe un deal, dincolo de orizontul format de depozitele East India Company. Și ținând în mână prima gravură de-a lui, am știut că nu va mai fi cale de întoarcere.
Am rămas să ajut la organizarea expoziției. 273 de gravuri în total. 79 de scene religioase au împodobit holul cel mare al Muzeului din Câmpulung. Acestea din urmă cel puțin, toate au trecut prin mâna mea. Și, la fiecare, am simțit emoția, înfrigurarea, tumultul, introspecția și toată aplecarea lui Rembrandt către divinitatea care l-a înzestrat cu un asemenea talent. Am prins un alt miez de noapte în compania lui. Eram trei prieteni, trei oameni care îl iubeau pe Rembrandt, fiecare în felul lui. Nu am simțit prea tare oboseala. Și către ora 12, ne miram cum mai stăteam agățați de scări înalte, să punem gravurile pe panouri. Atunci am înțeles: pasiunea e singura flacără care știe să ardă acolo unde toate celelalte simțuri nu mai ajung.
A venit și ziua vernisajului... Ambasadorul Olandei în România, secretari de stat, reprezentantul colecționarului, primarul orașului, presă, invitați, camere video, fash-uri, protocol zero, cămăși albe, inimi tremurânde. Și peste toate, toți țineau în mâini, catalogul expoziției. Eram atentă la fiecare cuvânt, fiecare privire plină de curiozitate a celor care au venit să-l cunoască pe Rembrandt. Dar, ascuns după coloanele impunătoare ale muzeului, l-am văzut pe El. Pe Rembrandt. Privea iscoditor, curios, interesat, atent, la lumea nouă pe care o avea în fața-i. Eram subiecte deja, pentru alte capodopere semnate de el, probabil din alte sfere. Pe măsură ce urcam treptele la etaj, chipuri cunoscute priveau din spatele geamurilor de sticlă ale gravurilor. Erau portretele mamei artistului, ale Saskiei, erau diferiți oameni pe care Rembrandt îi întâlnise în drumurile sale prin Amsterdam. Personaje din sene alegorice....Faust, Antigona, Medeea, chipuri orientale, cerșetori, portrete ale unor personalitați ale vremii; toate creau lumea plină de magie care l-a fermecat pe Rembrandt atât de tare încât să le imortalizeze pentru posteritate, pe plăcuțele de cupru. Nu poți descrie în cuvinte ce simți în preajma unui asemenea geniu.
Și nici nu vă pot povesti cum, într-o seară, după ce toți vizitatorii plecaseră demult, m-am dus să stau
de vorbă cu Rembrandt. Doar eu cu el. Priveam atent fiecare detaliu. Fiecare linie frântă, abia conturată, sau tușele apăsate, pline de greutate, care creau chipuri, sau peisaje. I-am privit fiecare autoportret în parte. I-am simțit auto-analizele, din fiecare privire, din fiecare umbră care îi mai apărea pe chip, odată cu trecerea vremii.
M-a luat pentru o clipă de mână și m-a purtat, înapoi în timp, pe ulițele Amsterdamului de Ev Mediu. M-a dus în atelierul alchimistului, să-i iscodesc cărțile vechi și sufletul plin de uimire în fața acelei apariții "nefirești". M-a dus la el acasă, unde, cuminți, tablouri impresionante își așteptau beneficiarii. M-a invitat chiar și în atelierul lui, acolo unde își păstra muzele. Un bust de femeie, reprezentând sculptura. Elemente ce aminteau de o altă artă frumoasă, arhitectura. Dar, ceea ce am remarcat încă de la intrarea în acest spațiu, era felul în care Rembrandt se așezase pe un scaun, cu placa de gravură pe genunchi și privea în sus, către muza atribuită artei pe care a îndrăgit-o atât de mult. Avea 33 de ani când a redat acest spațiu. L-am cunoscut în apogeul vârstei sale cristice, l-am cunoscut pictând primari și regi, l-am văzut nemulțumit de lucrări pe care le refăcea cu o naturalețe aparte, până când zâmbetul și mulțumirea i se așterneau pe chip. Și l-am îndrăgit și mai tare, cu fiecare ipostaza prin care m-a purtat.
Peste ceva vreme, l-am văzut dansând ușor, pe ritmuri de muzică barocă, în același muzeu care i-a fost până astăzi, gazdă. Concertul organizat acolo, în prezența lui și, în cinstea moștenirii lăsate de el, a mișcat până și cele mai scrupuloase inimi. A fost un moment magic, în care Saskia nu și-a mai putut stăpâni nemișcarea. În care toate personajele redate de el, au coborât printre invitați, au lăsat deoparte toate îndeletnicirile și au fost, pentru câteva zeci de minute, suflete vii, de dincolo de vreme. S-au amestecat cu invitații. Copiii au îmbogățit muzeul cu chicotele lor, făcând holul cel mare să răsune până și în cele mai îndepărtate cotloane. Femeile și-au lăsat deoparte tigăile cu clătite, cerșetorii au uitat de bolile și neajunsurile vieții de atunci. Saskia și-a îmbrățișat soțul, ca după o lungă perioadă de tăcere. Mama artistului, mai rezervată, privea circumspectă la toate aceste întâmplări. Nu știa prea bine, dacă să coboare printre muritorii de rând, sau, să își privească mândră odrasla evocată la Câmpulung. I-am surprins însă, un zâmbet timid, și o licărire de bucurie, prinsă ușor de colțul unui ochi, de o linie subțire, zgâriată în cupru.
Acum, Rembrandt se pregătește să plece către alte zări. Să cunoască alți oameni. Să facă alte inimi să se îndrăgostească de geniul lui. Ușile muzeului s-au închis, pentru a strânge de pe panouri, munca și dragostea de-o viață. N-am putut să plec, fără să ma mai uit o dată în urmă. Rembrandt mă petrecea din pragul muzeului, scoțându-și pălăria cu boruri largi și făcând o reverență ușoară. Eu ar trebui să mă înclin în fața lui. I-am mulțumit. Mi-a zâmbit. Am știut atunci, că indiferent din care colț al lumii ar fi, indiferent de peste câte veacuri ar veni, Rembrandt este unul dintre nemuritori. Și pentru câteva clipe doar, Rembrandt scris în cupru muzica lumii si a semnat în cartea eternității și de la Câmpulung. Pentru mine! Și pentru cine a avut ochi și suflet să-l vadă!
