"Texturile sunt prieteni în fața cărora mă confesez": Vernisaj Gabriela Tatiana Popa!

Joi, 16 noiembrie în Sebeș, județul Alba va avea loc un vernisaj de grafică, semnat Gabriela Tatiana Popa. Am hotărât să îi iau un interviu Gabrielei, tocmai de ziua ei, deoarece este unul dintre artiștii contemporani cu un imens potențial, un artist care prea mult a stat în umbră, dar care iată, acum a considerat că este vremea ca operele ei să părăsească atelierul și pentru publicul din România, dar nu numai. Haideți să descoperim care este povestea ei și, mai ales, cine este artistul Gabriela Tatiana Popa!

Cine ești?

Mă numesc Tatiana Gabriela Popa sunt născută în iulie 1963 la Făgăraș,dar crescută la Galați lângă Dunăre. Acolo am petrecut copilăria și o bună parte din perioada de tinerețe și maturitate. Formația mea oficială este de analist programator. Ulterior hobby-urile dezvoltate m-au îndreptat în timpul liber spre domenii care nu au legătură cu științele exacte, studiind ca autodidact sau urmând cursuri legate de psihologie, energetica viului, terapii naturiste si energetice, practici orientale spirituale, diverse forme de practici de dezvoltare personală. 

De unde pasiunea pentru artă?

Am venit cu ea. Primii trei ani de viață i-am petrecut la bunici la Buzău și ei au făcut „greșeala” de mi-au dat hârtie și creion ca să am ocupație și de atunci universul meu s-a mutat pe suportul pe care desenam, că era hârtie, pereți, nu conta. Țin minte și acum fereastra larga a sufrageriei din casa bunicilor care era prea sus pentru mine și tot spațiul de sub ea l-am umplut cu desene la puțin timp după ce ei zugrăviseră acolo. 

Simțeam nevoia să mă exprim și orice mediu era bun și numai eu știam ce am desenat acolo. Parinții nu au dat importanță pasiunii mele pentru desen și nu au păstrat ce desenam in copilărie, mi-ar fi plăcut să revăd ce desenam și cum coloram atunci. Am avut etape. Cu toate că excelam la matematică și fizică, cea mai iubită materie la școală a fost evident desenul. Asta a fost o altă etapă. Perioada de gimnaziu a fost cea mai prolifica, am desenat și pictat mult mai mult decât ni se cerea la școală. Odată cu plecarea la liceu am luat o pauză foarte mare care a durat până am început facultatea. Mă durea să pun mâna pe creion, era o mare durere că nu sunt la liceul de artă, că nu am fost lăsată să îmi urmez pasiunea.

Ce te inspiră?

Sufletul uman. Am pictat peisaj și natură moartă până am terminat stagiatura și odată reintoarsă la Galați nu am mai putut pune mâna pe pensulă. De cînd am închis capitolul cu profesia în IT am reînceput să pictez și mă atrage să dau expresie temelor profunde. În ultimul timp am gasit în mine un filon care vrea sa fie adus la suprafață și merg pe el.

Care e motto-ul tău in viață?

Ideea mea far este ca eu pot totul, doar sa vreau cu adevarat. Când lucram la centrul de calcul id-ul meu era „pot” de la Popa Tatiana. Cind l-am primit, m-am amuzat foarte tare. Știam că nimic nu e întâmplător.

Care este relația ta cu texturile pe care lucrezi?

Exprimarea mea artistică a avut un drum sinuos, cu multe opriri și reluări in altă etapă de viață, ca și când o luam de la început, un alt început. Etapa de acum a început în urmă cu cinci ani și e o cale de cunoaștere și exprimare a sufletului. Am pornit cu mandalele pe sticlă, am continuat cu ulei pe pânză și, de un timp, grafică pe carton. Lucrez pe ceea ce simt să lucrez la un moment dat, nu sunt dedicată unui suport anume, m-ar îngrădi ideea de a lucra doar pe pânză, sau numai pe carton sau numai pe sticlă. De exemplu acum simt sa trec la desenat sau pictat pe suprafețe foarte mari, pe pereți dacă se poate, dar încă nu am găsit pereții pe care să mă exprim în voie cu ce îmi trece prin cap. Texturile sunt prieteni în fața cărora mă confesez, ei îmi primesc și ascultă spovedania sau bucuria, îmi creează și susțin spațiul sacru atunci când vreau să meditez cu pensula, creionul sau pixul în mână.

Ce înseamnă pentru tine culoarea? Dar forma?

Culorile sunt cuvintele lui Dumnezeu. Culorile sunt frecvențe ale Luminii, poartă informație în ele, sunt un limbaj în sine.

Forma este gândul, intenția, e un proces în derulare. Formele desenate, pictate sunt vii, lucrează.

Ce reprezintă arta în viața ta?

Arta este un mod de comunicare, de exprimare a adevărului propriu. Îmi dă bucurie, mă face să mă simt vie. În etapa de acum creația artistică este ca o meditație activă, este conversația mea cu divinul. Îmi pun ceva în gând și meditez la el în timp ce mâna lucrează. Astfel de interiorizări sunt unice, nerepetitive, aceeași temă de reflecție va avea altă dată altă exprimare plastică. 

Ce ești tu în artă?

Eu în artă....mă văd ca un sol care vine cu un mesaj al lumii interioare pentru lumea vizibilă nouă.

Care sunt artiștii care ți-au călăuzit pașii în demersul tău artistic?

Primul artist a fost Sinele, acel prieten nevăzut care șoptește la ureche ce și cum sa fac și atunci când nu îl înțeleg, deleagă pe alții în locul lui. Între acești alții un loc important în formarea mea l-a avut dl profesor Aurel Breilean, pictor timișorean de elită, pe care am avut onoarea sa îl întâlnesc în studenție la cercul de pictură, în perioada lui de mucenicie ca simplu profesor de desen tehnic pentru studenții străini. Asta a fost șansa mea să îl întâlnesc, ca învățăcel amator în ale desenului și picturii. A fost mentorul meu timp de 4 ani, duminică de duminică.

Un rol important în epoca mea „modernă” l-a avut dna Iudita Pelea din Cluj care a reușit să redeschidă izvorul creativ în mine prin cursurile sale Desen cu emisfera dreaptă, “Schimbă-ți scrisul, schimbă-ți via’a” si Cursul de „Mandale pe sticl[”. Atunci am simțit că mă ridic din nou și ]ncep iar să merg.

Ce vom regăsi la vernisaj?

Lucrările din această expoziție vorbesc despre vise de împlinit, despre calități umane care modelează vieți, construiesc lumi.

Care sunt tehnicile în care ai lucrat ce expui acum?

Lucrările sunt grafică în tuș folosind limbajul oferit de paternurile din curentul Zentangle. Acest limbaj lasă liberă imaginația să creeze paternuri noi și să asocieze forme bidimensionale cu efect tridimensional.

Gabriela vă așteaptă la vernisaj în Sebeș, în data de 16 noiembrie, orele 19.00 să vedeți cu ochii voștri care este relația ei cu creionul de grafică și cum armonizează texturile cu tușul, culoarea și trăirile interioare, în fractali, geometrie și armonie!

Ambasada Suediei - expoziție de fotografie la Pitești!

Ambasada Suediei la București va organiza în data de 1 Martie 2017, orele 18.00, la Biblioteca Dinicu Golescu din Pitești expoziția: Swedish Dads!

Astfel, pentru prima dată în mediul cultural piteștean, vor fi prezentate fotografiile a 25 de tați din Suedia, care au decis să rămână acasă, având grijă de copii, mai mult decât majoritatea taților din întreaga lume.

Conceptul acestei expoziții a apărut în momentul în care fotograful suedez Johan Bävman a devenit tată, a realizat că există o lipsă de modele masculine care să reprezinte un model de părinte. Acest lucru l-a determinat să creeze un album foto numit Swedish Dads, care prezintă bărbați aflați în concediu paternal, alături de copiii lor. La rândul lui, albumul a condus la realizarea unei expoziții de fotografie Swedish Dads, bazată pe portretele unora dintre puținii tați care au ales să stea acasă timp de cel puțin șase luni, alături de copii. 

Ce a însemnat acest lucru pentru ei, cum le-au fost afectate relațiile de cuplu, cât și cu copiii, dar și ce așteptări au avut ei în prealabil? Toate acestea le veți putea afla chiar de la organizatorii expoziției, miercuri, 1 martie, orele 18.00, la Biblioteca Dinicu Golescu!

PRACTICI MAGICE ÎN SPAȚIUL RURAL TRADIȚIONAL DIN TRANSILVANIA

O altă expoziție interesantă are loc, de data aceasta la Cluj! Muzeul Etnografic al Transilvaniei vernisează în data de 17 Decembrie, începând cu orele 14, o expoziție inedită: Practici Magice în spațiul rural din Transilvania!

Vor fi prezentate pentru prima dată în istoria acestui muzeu pietre magice, amulete, obiecte pentru vrăjit, monede pentru deochi, leacuri de întărire, obiecte care au fost utilizate exclusiv în practici magice cât și obiecte obișnuite (specifice vieții țărănești) dar care, puse în diferite contexte ritual-ceremoniale, devin fie purtătoare de semnificații magice, toate făcând parte din patrimoniul etnografic al instituției mai sus amintite. 

Curatorul acestei interesante expoziții dr. Silvestru Petac declară că: "A pune magia în centrul unui demers muzeografic, așa cum este cel de față, poate părea o întreprindere curajoasă dată fiind natura celor două aspecte care, volens-nolens, trebuie să se întrepătrundă și să se completeze aici: anume, pe de-o parte, actul magic, act care de cele mai multe ori este unul imaterial, un act care apelează la cuvânt sau gest și, pe de altă parte, obiectul ca element fundamental al unui demers de tip expozițional."

Așadar, o expoziție plină de simbolistică, istorie, tradiție și magie vă așteaptă până pe 10 ianuarie 2016, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei!

Sursă foto și declarații: http://www.muzeul-etnografic.ro/

Tinerii artiști români expun la Castelul Cantacuzino

Între 24 octombrie și 6 decembrie, Castelul Cantacuzino va găzdui o expoziție plină de culoare, ce va surprinde prin tipicul ei, diversitatea cotidiană. "Colours of Life" este un concept expozițional care va reuni artiști talentați ce vor expune la Castel, lucrări ce pot fi și achiziționate de către doritori.

În această primă expoziție din serie, vor fi prezente lucrări semnate de către: Alexandra Baciu, Alexandra Tătaru, Alexandru Căzănaru, Andreea Floreanu, Bianca Ioniță, Maia Oprea, Radu Rodideal, tineri artiști români, deja consacrați atât pe plan național cât și, la nivel internațional.

Pline de culoare și sensibilitate, operele lor surprind diferite aspecte ale cotidianului, fie că vorbim despre scene la metrou (Bianca Ioniță) ori, tratând aspecte delicate precum consumul de stupefiante (Alexandra Tătaru), sau, chiar una dintre cele mai complexe introspecții: explorarea feminității (Alexandra Baciu).

Pe de altă parte, cu o tematică apropiată, lucrările Andreei Floreanu descompun trăirile interioare în imagini demne de analizat, reflectate ca într-o oglindă spartă, a vieții cotidiene. Tot în același ton sunt și zercșii (structuri personale abstracte, de codificare a realității, bazate pe o modalitate ludică și obsesivă din copilărie) Maiei Oprea reprezentând o simbioză între conștiința creativă și debanalizarea gesturilor cotidiene.

 Și, dacă toți cei de mai sus expun cu predilecție picturi realizate în diferite tehnici (ulei pe pânză, acril pe pânză), tânărul artist Alexandru Căzănaru completează curcubeul vieții la Castelul Cantacuzino prin sculpturi pline de sensibilitate și simbolistică, lucrări ce ating teme existențiale, precum timpul, omul sau filosofia ancestrală a umanității.

Toate acestea le puteți studia, aprecia și admira numai la Castelul Cantacuzino din Bușteni!

Vernisajul expoziției "Colours of Life" va avea loc în data de 24 octombrie, începând cu orele 17.00!

"Welcome into my Brain" se apropie de sfârșit

Dacă nu ai reușit până acum să vezi cu ochii tăi cum arată o lucrare semnată Salvador Dali, mai ai la dispoziție numai șase zile să poți admira nu una ci 211 opere atinse de genialitatea suprarealistă a celebrului artist! Și pe toate le poți găsi până pe 11 octombrie la Castelul Cantacuzino din Bușteni, o locație perfectă pentru o astfel de expoziție!

Mai sunt șapte zile în care inegalabilul artist suprarealist te invită să  admiri lucrări excepționale, rodul unei imaginații bogate, ce l-au propulsat pe scala artiștilor universali! Drept urmare, nu rata posibilitatea de a admira cea mai vizitată expoziție de acest fel, din România. Până în prezent, peste de 26.000 de vizitatori s-au putut delecta cu operele semnate Salvador Dali la Castelul Cantacuzino!

Așadar fie că ești curios să vezi cum a fost ilustrată de Dali, celebra capodoperă universală Divina Comedia, Bătrânul și Marea, ori vrei să admiri setul de cărți de tarot pe care acesta l-a creat pentru soția sa Gala, sau chiar îți dorești să te delectezi cu ultima reprezentare a Galei, în lucrarea "Drumul către Pubol" ai acum ocazia să te numeri printre cei care explorează mintea întortocheată a lui Dali, la Castelul Cantacuzino din Bușteni și poți câștiga o excursie pentru două persoane la Figueres, Spania, pe urmele artistului.

Gala, în ochii lui Salvador Dali

 Despre Salvador Dali nu mai este un secret că a fost o personalitate excentrică, plină de mistere care își cer deslușirea, chiar și la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Însă, un asemenea caracter, perfect conștient de valoarea, talentul și geniul care îl caracteriza, nu putea trăi singur.

Gala, femeia care i-a fost alături până spre sfârșitul vieții este prezența care l-a motivat, inspirat și promovat pe celebrul Dali. Dar cine este această femeie, la fel de plină de mistere, precum soțul ei?

Născută în 1894, în Rusia, sub numele de Elena Dyakonova, Gala va deveni ulterior, una dintre cele mai puternice și cunoscute personalități ale secolului al IXX-lea. În timpul liceului, Gala a suferit o cădere nervoasă, iar tatăl său a internat-o într-un renumit sanatoriu elvețian, unde, l-a cunoscut pe cel care urma să devină, primul ei soț. Eugene Grandel era un poet necunoscut încă în Franța. Dar caracterul Galei, care i-a devenit muză, l-au propulsat pe scena literară a Parisului, devenind mai târziu, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați poeți ai Franței. Își va lua de acum numele de Paul Eluard, iar Gala, după ce va părăsi sanatoriul, îi va deveni soție și vor locui de acum, la Paris. Lui Paul îi dăruiește un copil și, pentru că nu plănuia să aibă o viață cu copii, îl lasă pe acesta în grija bunicii. 

Gala a beneficiat de o mare libertate din partea soțului ei, personalitatea sa expansivă atrăgând în juru-i nenumărați admiratori, cu care noua doamnă Eluard nu se sfia să aibă aventuri. Paul nu era deranjat de viața amoroasă a soției sale, toate excapadele acesteia oferindu-i noi și noi prilejuri pline de inspirație pentru versurile sale.

Tot așa l-a cunoscut pe Salvador Dali, acesta fiind atras din plima clipă de personalitatea Galei, cu toate că aceasta era cu 11 ani mai în vârstă decât el. Într-o scrisoare adresată lui Federico Garcia Lorca, Dali mărturisea că o iubește pe Gala: mai mult decât pe tatăl lui, mai mult decât pe mama lui, mai mult decât pe Picasso și, chiar mai mult decât iubește banii! Gala s-a mutat cu Salvador încă din timpul mariajului cu Paul Eluard iar la nunta lor, martor le-a fost chiar Paul!

Ca și în cazul lui Eluard, Gala a devenit soția, muza, iubita și managerul lui Salvador Dali. Erau perechea ideală, mai ales că și Gala iubea banii la fel de mult ca Dali. Cu Gala alături, Salvador a devenit cel mai cunoscut artist al secolului al IXX-lea și, implicit, unul dintre cei mai bogați. Însă, cei mai mulți bani nu erau, la vremea aceea în Europa. Așa că soții Dali pleacă în Statele Unite, unde artistul începe să vândă parfumuri, șosete, cravate și chiar jucării imprimate cu părți din operele pe care le realizează. 

În continuare Gala are diferite aventuri, cu oameni care o atrag, iar Dali, la fel ca și prietenul său, Paul Eluard nu este deranjat de escapadele acesteia. Mai mult, o iubește ca la început, o divinizează, îi dedică lucrări de-ale sale, o imortalizează în opere, creează pentru ea un set de cărți de tarot și îi face cadoul un castel. 

Un astfel de interes și niște sentimente atât de puternice nu ar putea fi dăruite cuiva decât cu o personalitate remarcabilă. Gala a fost o femeie extravagantă, dar cu numeroase viziuni creative. A inspirat oamenii din jurul ei, aceștia devenind ulterior, celebri datorită ideilor pe care le avea! Încă de pe vremea când trăia alături de Paul Eluard, Gala și-a dorit să facă parte din înalta societate și, cum nu avea bani și nici poziție, își făcea rochiile la o croitoreasă obișnuită. I-a arătat acesteia reviste, i-a spus de unde să-și procure materiale, unde să adauge dantelă, nasturi și mărgele pe creațiile sale, iar relația dintre ele două s-a consolidat într-o adevărată prietenie. Astăzi, acea croitoreasă este cunoscută drept nimeni alta decât faimoasa Coco Chanel!

Încă din primii ani când s-au cunoscut, Dali i-a promis soției sale că îi va face cadou un castel. Se ține de promisiune 40 de ani mai târziu, unde, pe domeniul de la Pubol, Spania, construiește castelul în care Gala va trăi, cu amanții săi. Aceasta îi spune lui Salvador Dali că îl va primi în reședința de la Pubol, numai dacă acesta își va anunța vizitele, iar ea i le va accepta. Castelul este unul de mici dimensiuni, decorat în inconfundabilul stil suprarealist al lui Dali, iar Gala este înmormântată chiar în cripta pe care soțul ei o construise special pentru ei doi!

Această reședință l-a inspirat pe Dali și în realizarea ultimului portret pe care acesta l-a realizat cu soția sa! Drumul către Pubol este o litografie ce o înfățișează pe Gala, în diferite ipostaze, o dată cu spatele către public, privind către Castelul din Pubol, în timp ce, în planul îndepărtat se pot vedea turlele bisericilor din Rusia, patria natală a Galei. Acestea luminează cerul Pubolului, în vreme ce sufletul Galei se ridică, îndreptându-se către ele.

Lucrarea este intitulată sugestiv Drumul către Pubol, deoarece ilustrează întregul devotament pe care Dali i l-a purtat Galei și este încununarea iubirii supreme a unui bărbat, pentru femeia vieții lui. Pe de altă parte, opera înfățișează ultimul drum al Galei, de la Port Lligart, unde a murit, către castelul din Pubol.

Gala s-a stins din viață cu cinci ani înaintea lui Salvador Dali, pe 10 iunie 1982, lăsându-l pe acesta cu inima sfâșiată. Însă, influența pe care a avut-o asupra lui, se poate observa și astăzi: Dali este în continuare geniul suprarealismului, admirat și apreciat în întreaga lume, tocmai pentru că Gala a fost cea care l-a ajutat să-și promoveze excentricitățile.

O femeie puternică. Un suflet plin de viziuni. Un caracter de neegalat. N-aș putea spune dacă Dali a iubit-o mai mult ca femeie sau a adorat-o ca pe o muză. Cert este că, aceasta a fost Gala Dali! Un spirit liber, care a atins aici, pe pământ, absolutul!

Lucrarea “Drumul către Pubol” poate fi admirată până pe 4 octombrie, numai la Castelul Cantacuzino din Bușteni și face parte din colecția personală a doamnei Irina Budrina!

Sursă Foto: Castelul Cantacuzino

Trei case de neratat, trei poeți de vizitat!

România aceasta frumoasă a mea a dat tuturor motive să se mândrească cu ea! Ape repezi, munți înalți, peșteri adânci săpate în pământ, păduri umbroase, castele, cetăți, istorie, tradiție, cultură și, mai ales, oameni care au lăsat în urma lor, broderii frumoase pe chipul unei țări bogate. Lor le datorăm o parte din realizările mondiale de astăzi! Și tot lor trebuie să le mulțumim pentru o limbă atât de melodioasă, de frumoasă și de complexă, în care au expus, până în cel mai mic detaliu, secretele sufletelor mari!

Sunt trei case memoriale cărora, un împătimit al literaturii române le poate trece pragul în această țară. De ce le-am ales pe acestea? Pentru că una a găzduit în ea, geniul nepereche al literaturii românești. I-a ascultat frământările, i-a păstrat secretele și l-a făcut zeu printre dumnezei. Alta, a găzduit pentru o vreme, un suflet nobil, blând și cald, un suflet care a iubit deopotrivă și copii, și gâzele și florile. Adică, viața, în cele mai pure forme ale sale. Iar o alta, pentru că a știut să aprecieze un iubitor al istoriei trăită și rostită în versuri, un bun cunoscător al versificației pastelate, un ministru, un membru marcant, fondator al Academiei Române, dramaturg, om politic și deschizătorul de drumuri al teatrului românesc.

Citește mai departe, aici!

O zi în compania lui Salvador Dali

Drumurile de vară au, pe traseu, neapărat și munte și mare. Și, dacă drumul meu tot m-a adus la Bușteni am avut inspirația să-i trec pragul și celebrului artist suprarealist, Salvador Dali! 

Zilele acestea îl găsiți la Castelul Cantacuzino, acolo unde și-a expus în toată splendoarea, o parte din lucrările sale atinse de genialitate. Nu mai puțin de 159 de gravuri originale, cu care Dali a ilustrat cinci din cele mai mari capodopere literare ale umanității își așteaptă cuminți, vizitatorii. Și, cum nimic nu este lăsat la voia întâmplării veți putea vedea pe simezele Castelului Cantacuzino scene și personaje din “Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, celebrul „Faust” realizat de nimeni altul decât Wolfgang Goethe, „Gargantua și Pantagruel”, inestimabila operă a lui Francois Reblais, „Tricornul” lui Pedro Antonio de Alacorn și chiar „Bătrânul și Marea”, scrisă de Ernest Hhemingway. Alături de ele se află și un set de 78 de gravuri destinate cărților de tarot, pe care, Salvador Dali le-a dăruit soției sale, Gala! 

Cum m-a întâmpinat celebrul artist? Păi cum altfel decât prin excentricitatea sa caracteristică? Într-un castel de poveste, aparținând pe vremuri faimosului Nabab. Încă de la intrare, pe trepte am regăsit câteva ouă imense, simbolul renașterii, în artă. Dali, mă aștepta și mă privea de la etaj, așa cum îi stă bine unui geniu atins de Muza creatoare a Divinității. Încet, de la o gravură la alta, Salvador mi-a spus povestea vieții lui. Și, mai în toate lucrările sale am regăsit celebrul corn de rinocer, cu care, artistul și-a autentificat fiecare centimetru de operă. Simbolistica spiralei din floarea soarelui era și ea prezentă și am putut-o descoperi, doar când Dali m-a purtat dintr-o sală în alta, dintr-o capodoperă literară în alta.

Din când în când se retrăgea timid, așteptând să vadă cât de tare mă șochează operele sale. Într-adevăr, dacă nu guști stilul și caracteristicile suprarealismului, Dali e un artist destul de greu de digerat. Dar, tocmai de asta expoziția de la Castelul Cantacuzino se numește: Welcome into my Brain! – Bine ați venit în mintea mea! Pentru că Salvador dă oricui posibilitatea să îi admire genialitatea, dar, totodată, să încerce să i-o descopere, pas cu pas. Și, dacă ar fi să judecăm după numărul impresionant de vizitatori care vin la Castelul Cantacuzino (peste 1500 numai în week-end-ul trecut) atrași ca un magnet de farmecul lui Dali, putem spune, cu siguranță că, mulți care îl vizitează zilele acestea la Bușteni au reușit să descifreze o parte din tainele genialității sale!

După ore bune, petrecute în compania lui, am înțeles că Dali este un artist complet. În timp ce ne vorbeste despre opera sa, el caută în permanență alte și alte surse de inspirație. Așa a descoperit o alță fațetă a lunii, reflectată în ochii unei vizitatoare, direct dintr-o carte de tarot. Și, tot așa și-a ales drept muză, un domn respectabil, care a stăruit preț de minute în șir, pe “Crucea lui Marte”. Pe mine m-a cucerit definitiv, în fața „Salutului către Mephisto”, cea mai valoroasă piesă, de altfel, dintre toate gravurile expuse la Castelul Cantacuzino. Am rămas în fața acestei lucrări, spre deliciul lui Dali, care a știut, încă din timpul vieții, că este un adevărat geniu revoluționar al suprarealismului și că, mult timp după ce el va fi părăsit această lume, arta lui va continua să uimească și să șocheze.

Se făcuse după amiază, dar, eu încă nu mă puteam dezlipi din brațele metaforice ale lui Salvador Dali. S-a considerat pe sine un salvator al suprarealismului. Dar, admirându-i operele pot spune că nu a salvat doar atât. Dali a salvat întreaga artă universală, îmbogățind-o, fără nici cel mai mic efort. 

Plec, oprindu-mă din vreme în vreme, în curtea Castelului Cantacuzino din Bușteni. Dali mă privește de la înălțimea impresionantei logii. Am să mai revin aici. Așa cum, cu siguranță, o veți face și voi, pentru a gusta din plin, genialitatea suprarealistă, rezultat al unei singure minți. Salvador Dali!

N.B. Expoziția Salvador Dali – Welcome into my Brain poate fi admirată până pe 4 octombrie, la Castelul Cantacuzino din Bușteni!

Sursa Foto: Cu amabilitatea Castelului Cantacuzino!

Acasă la Samuel von Bruckenthal

Una dintre destinațiile favorite ale românilor în ce privește Ardealul este, cu siguranță, Sibiul. Și cum nu mai e cazul să insist ce are acest oraș așa spectaculos de te atrage mereu, mă rezum la a-ți prezenta astăzi un loc din Sibiu pe lângă care, dacă treci grăbit nu vei avea decât de pierdut!

Îți trebuie răbdare să vizitezi Sibiul. Și, pe lângă răbdare, îți trebuie ceea ce se numește curiozitatea turistului. La orice pas ți se deschid privirii străduțe întortocheate ce te transpun fără să vrei, în alte lumi. Dar, dacă vrei cu adevărat să încerci pe pielea ta cum e să sari dintr-o lume în alta la fiecare cinci minute, vizitează Palatul Brukenthal!

Mai întâi de toate trebuie să știi că palatul i-a aparținut lui Samuel von Bruckenthal, guvernator al Transilvaniei, singurul sas de aici care a ajuns la o asemenea funcție și un mare colecționar de carte și artă. A fost ridicat la rangul de baron de către împărăteasca Maria Tereza. A construit palatul care îi poartă numele în 1779, în stil baroc târziu. Colecțiile de artă pe care a reușit să le adune în timp au putut fi admirate de către publicul larg cu trei ani înainte de inaugurarea oficială a Muzeului Luvru din Paris. Palatul a devenit muzeu public în anul 1817 și, de atunci funcționează ca atare.

Galeriile de Artă Contemporană

Citește mai departe, aici!
Sursă Foto: http://romaniasphotos.com

"Între Isarlâk şi Bestiar" ajunge la Pitești!

Ne face plăcere să vă invităm miercuri 30 septembrie, ora 17.00, la Complexul Expozițional "Casa Cărții" din Pitești, unde are loc vernisajul expoziției de pictură "Între Isarlâk şi Bestiar".

Expune Cristina Ionescu-Berechet, absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, secţia Conservare-Restaurare, artist vizual, activă în domeniile picturii, educaţiei plastice, fotografiei şi ilustraţiei de carte pentru copii. A participat la diferite expoziţii (de grup) naţionale şi internaţionale de pictură şi fotografie, având totodată şi trei expoziţii personale de fotografie, la Bucureşti (Teatrul Naţional şi Centrul Uniunii Arhitecţilor) şi Câmpulung (Galeria Arta).

Între Isarlâk şi Bestiar vă invită să păşiţi într-un tărâm în care frumosul, ornamentele minuţios realizate şi parfumul unei epoci uitate, se întâlnesc în mod fericit. Făpturi mitologice, izvoare fermecate, bărbi şi conduri, toate acestea şi-au găsit locul aici, undeva între Orient şi Occident, între mitologie şi istorie.

Cum (de ce) m-am îndrăgostit de Rembrandt?

     

  

Seducător, șarmant, inegalabil. Așa l-aș caracteriza pe olandezul care a uimit o lume întreagă prin creațiile sale, încă din timpul vieții. Era un miez de noapte, de acum câteva luni când am fost întrebată dacă vreau să scriu catalogul expoziției "Rembrandt - Apogeul artei gravurii". Și am acceptat, fără să clipesc. 

Știam despre el atunci, cam cât știe un om care a auzit că în Evul Mediu, Olanda se mândrea cu picturile semnate de către marele artist. Și mai știam, că a avut o soție, pe nume Saskia. De a doua zi am început studiul. Biografie, tehnică, trăiri, expuneri, forme de expresie. Și, pe măsură ce citeam, ca într-o vrajă adâncă mi se strecura în suflet. Încă de la primele cărți, de la primele rânduri, am știut că este dragoste de-o viață. 

Catalogul l-am scris în două zile. Studiul pentru el, a durat mai mult însă. Dar, din momentul în care am început să scriu textul, nu m-am oprit decât atunci când și ultima picătură de admirație a fost așternută pe hârtie. Da, majoritatea textului l-am scris pe hârtie, nu la laptop. Cam așa fac mereu cu materialele de suflet. Aveam hârtii despre el, împrăștiate peste tot și muzică de Handel în urechi. Prima care m-a atras, a fost viața sa tumultoasă. A cunoscut mărirea și decăderea. A trăit în mijlocul oamenilor, până la sfârșitul vieții și totodată, departe de ei, în spații în care creația are loc liber să se exprime. El a ales pictura. Dar, ceea ce l-a făcut cunoscut a fost însă gravura. M-am gândit mult la ce anume l-a făcut pe Rembrandt să fie un artist complet? Complexitatea lucrărilor sale? Nicidecum. Compozițiile bine alcătuite? Cu siguranță. Dar asta nu îl diferențiază detașat, de alți artisti. Ci faptul că, fie și numai într-o singură capodoperă de-a sa, pe care am privi-o, Rembrandt a reușit să adune dintr-o sinură atingere a muzei, toată creativitatea ancestrală care a străbătut secolele până la el. 

De la desenele rupestre din peşteri, la impresionanta artă antică, egipteană, greacă sau romanică, şi până la desăvârşirea ei în evul mediu târziu, Rembrandt a reuşit, prin tuşe fine, pline de substanţă, să înmagazineze în lucrările sale, toată cunoaşterea creativă de care au dat dovadă înaintaşii săi. Aceleaşi linii simple, frânte, le vom regăsi şi pe pereţii peşterilor împodobite acum mii de ani de primii oameni. Însă, Rembrandt reuşeşte să le aducă din pragul de schiţe, de încercări timide, la apogeul unei complexităţi aproape ireale. Privind o singură gravură de-a lui Rembrandt şi astăzi ai avea dificultăţi în a-i recunoaşte tehnica în care a fost realizată: grafică, dăltiţă, sau pointe-sèche (vârf uscat/punct rece). Iar în ceea ce priveşte picturile, jocurile de lumini şi umbre, tonurile calde folosite, expresivitatea şi naturaleţea chipurilor, trăsăturile ce transmit viaţă dincolo de pânza pe care au fost realizate, toate ne îndreptăţesc să considerăm talentul lui Rembrandt, încununarea de netăgăduit a acestei arte, ce a trecut proba vremii, din trecutul istoriei, până la el.

Mai apoi a venit momentul în care Rembrandt a ajuns la Câmpulung Muscel. Era tot târziu, în noapte, când Muzeul Municipal i-a deschis ușa cea mare și grea a istoriei, pentru a-l primi timp de o lună și jumătate. Lucrările sale au venit în cutii grele, păzite strașnic, atât de jandarmi cât și de ochiul vigilent al directorului muzeului. Nu și-a lăsat angajații să se lupte singuri cu greutatea artei lui Rembrandt ci, a arătat tuturor cum se prețuiește o asemenea valoare. Priveam cutiile acelea imense și inima îmi bătea frenetic. Eram la distanță de doar un capac mare de lemn, de mai noua mea dragoste.

A doua zi, a început amenajarea expoziției. Prima lucrare scoasă din cutie, a văzut lumina vremelnicei sale case, din mâna mea. Și ultima agățată de panouri, la fel. Pe prima însă, n-am să o uit niciodată. Era un peisaj din Amsterdam. Nu știu dacă tremuram de emoție sau, pur si simplu, mă transpusesem în peisajul acela, departe de Câmpulung, printre mori de vânt care amestecau aerul cu mirosul de cerneală proaspăt aplicată pe o plăcuță de cupru.

Atunci am auzit pentru prima dată, cum sună o placă de cupru, scrijelită cu acul de gravură, de mâna lui Rembrandt. Nicio muzică din lumea asta nu ar putea vreodată să egaleze acel sunet, venit de peste veacuri, cu ajutorul unui petec de hârtie, pe care fusese imprimat. Da, muzica poate fi imortalizată pe hârtie. Și nu în note precise, aranjate pe portativ, ci cu ajutorul unui geniu al gravurii, precum Rembrandt. Zeci de linii, dacă nu sute chiar, stăteau orânduite în fața mea, puse pe petecul acela de hârtie, de o mână nevăzută, care reușise să transmită chiar și după atâta veacuri, emoție, culoare, timp dincolo de timp. Am simțit vântul cum îmi mângâia fața, doar uitându-mă la morile acelea. L-am văzut pe Rembrandt, cum stă cu placa de cupru pe genunchi, cocoțat pe un deal, dincolo de orizontul format de depozitele East India Company. Și ținând în mână prima gravură de-a lui, am știut că nu va mai fi cale de întoarcere. 

Am rămas să ajut la organizarea expoziției. 273 de gravuri în total. 79 de scene religioase au împodobit holul cel mare al Muzeului din Câmpulung. Acestea din urmă cel puțin, toate au trecut prin mâna mea. Și, la fiecare, am simțit emoția, înfrigurarea, tumultul, introspecția și toată aplecarea lui Rembrandt către divinitatea care l-a înzestrat cu un asemenea talent. Am prins un alt miez de noapte în compania lui. Eram trei prieteni, trei oameni care îl iubeau pe Rembrandt, fiecare în felul lui. Nu am simțit prea tare oboseala. Și către ora 12, ne miram cum mai stăteam agățați de scări înalte, să punem gravurile pe panouri. Atunci am înțeles: pasiunea e singura flacără care știe să ardă acolo unde toate celelalte simțuri nu mai ajung. 

A venit și ziua vernisajului... Ambasadorul Olandei în România, secretari de stat, reprezentantul colecționarului, primarul orașului, presă, invitați, camere video, fash-uri, protocol zero, cămăși albe, inimi tremurânde. Și peste toate, toți țineau în mâini, catalogul expoziției. Eram atentă la fiecare cuvânt, fiecare privire plină de curiozitate a celor care au venit să-l cunoască pe Rembrandt. Dar, ascuns după coloanele impunătoare ale muzeului, l-am văzut pe El. Pe Rembrandt. Privea iscoditor, curios, interesat, atent, la lumea nouă pe care o avea în fața-i. Eram subiecte deja, pentru alte capodopere semnate de el, probabil din alte sfere. Pe măsură ce urcam treptele la etaj, chipuri cunoscute priveau din spatele geamurilor de sticlă ale gravurilor. Erau portretele mamei artistului, ale Saskiei, erau diferiți oameni pe care Rembrandt îi întâlnise în drumurile sale prin Amsterdam. Personaje din sene alegorice....Faust, Antigona, Medeea, chipuri orientale, cerșetori, portrete ale unor personalitați ale vremii; toate creau lumea plină de magie care l-a fermecat pe Rembrandt atât de tare încât să le imortalizeze pentru posteritate, pe plăcuțele de cupru. Nu poți descrie în cuvinte ce simți în preajma unui asemenea geniu. 

Și nici nu vă pot povesti cum, într-o seară, după ce toți vizitatorii plecaseră demult, m-am dus să stau de vorbă cu Rembrandt. Doar eu cu el. Priveam atent fiecare detaliu. Fiecare linie frântă, abia conturată, sau tușele apăsate, pline de greutate, care creau chipuri, sau peisaje. I-am privit fiecare autoportret în parte. I-am simțit auto-analizele, din fiecare privire, din fiecare umbră care îi mai apărea pe chip, odată cu trecerea vremii.

M-a luat pentru o clipă de mână și m-a purtat, înapoi în timp, pe ulițele Amsterdamului de Ev Mediu. M-a dus în atelierul alchimistului, să-i iscodesc cărțile vechi și sufletul plin de uimire în fața acelei apariții "nefirești". M-a dus la el acasă, unde, cuminți, tablouri impresionante își așteptau beneficiarii. M-a invitat chiar și în atelierul lui, acolo unde își păstra muzele. Un bust de femeie, reprezentând sculptura. Elemente ce aminteau de o altă artă frumoasă, arhitectura. Dar, ceea ce am remarcat încă de la intrarea în acest spațiu, era felul în care Rembrandt se așezase pe un scaun, cu placa de gravură pe genunchi și privea în sus, către muza atribuită artei pe care a îndrăgit-o atât de mult. Avea 33 de ani când a redat acest spațiu. L-am cunoscut în apogeul vârstei sale cristice, l-am cunoscut pictând primari și regi, l-am văzut nemulțumit de lucrări pe care le refăcea cu o naturalețe aparte, până când zâmbetul și mulțumirea i se așterneau pe chip. Și l-am îndrăgit și mai tare, cu fiecare ipostaza prin care m-a purtat.

Peste ceva vreme, l-am văzut dansând ușor, pe ritmuri de muzică barocă, în același muzeu care i-a fost până astăzi, gazdă. Concertul organizat acolo, în prezența lui și, în cinstea moștenirii lăsate de el, a mișcat până și cele mai scrupuloase inimi. A fost un moment magic, în care Saskia nu și-a mai putut stăpâni nemișcarea. În care toate personajele redate de el, au coborât printre invitați, au lăsat deoparte toate îndeletnicirile și au fost, pentru câteva zeci de minute, suflete vii, de dincolo de vreme. S-au amestecat cu invitații. Copiii au îmbogățit muzeul cu chicotele lor, făcând holul cel mare să răsune până și în cele mai îndepărtate cotloane. Femeile și-au lăsat deoparte tigăile cu clătite, cerșetorii au uitat de bolile și neajunsurile vieții de atunci. Saskia și-a îmbrățișat soțul, ca după o lungă perioadă de tăcere. Mama artistului, mai rezervată, privea circumspectă la toate aceste întâmplări. Nu știa prea bine, dacă să coboare printre muritorii de rând, sau, să își privească mândră odrasla evocată la Câmpulung. I-am surprins însă, un zâmbet timid, și o licărire de bucurie, prinsă ușor de colțul unui ochi, de o linie subțire, zgâriată în cupru.

Acum, Rembrandt se pregătește să plece către alte zări. Să cunoască alți oameni. Să facă alte inimi să se îndrăgostească de geniul lui. Ușile muzeului s-au închis, pentru a strânge de pe panouri, munca și dragostea de-o viață. N-am putut să plec, fără să ma mai uit o dată în urmă. Rembrandt mă petrecea din pragul muzeului, scoțându-și pălăria cu boruri largi și făcând o reverență ușoară. Eu ar trebui să mă înclin în fața lui. I-am mulțumit. Mi-a zâmbit. Am știut atunci, că indiferent din care colț al lumii ar fi, indiferent de peste câte veacuri ar veni, Rembrandt este unul dintre nemuritori. Și pentru câteva clipe doar, Rembrandt scris în cupru muzica lumii si a semnat în cartea eternității și de la Câmpulung. Pentru mine! Și pentru cine a avut ochi și suflet să-l vadă!

Orașul și Hrisoavele sale de piatră: de la Negru Vodă la Crucea Jurământului

Se întâmplă azi în Câmpulung Muscel, începând cu ora 17, în holul Primăriei vechii capitale. Este încă o lecție de istorie, în care Ștefan Ionescu - Berechet, alături de invitatul său special, arhitectul Dan D. Ionescu vor aduce în lumina prezentului, momente importante pentru Câmpulung, înscrise în cartea istoriei, de data aceasta cu file de piatră, încă din evul mediu. 

Manifestarea vine să prefațeze împlinirea a 800 de ani de la prima atestare documentară a orașului, eveniment care va fi sărbătorit anul viitor. Și cum un astfel de moment trebuia ilustrat și nu doar dezbătut, soții Berechet (Cristina și Ștefan) v-au pregătit și o impresionantă expoziție de fotografie! Nu vă rămâne altceva de făcut, decât să fiți prezenți astăzi, la Câmpulung, pentru încă un act cultural deosebit, dăruit acestui oraș!

Eveniment realizat în colaborare cu Primăria Câmpulung Muscel, cu sprijinul Editurii Ars Docendi Universitatea București!