Moșna - credința înaltă a sașilor

Din vreme în vreme, tot îmi amintesc despre sași. Am scris despre lumea lor fascinantă, de dincolo de Carpați, despre catedralele lor somptuoase, despre turnurile și secretele lor înalte, dar acum cred ca e timpul să îi descoperim și prin locuri mai puțin bătute și căutate, prin sate pitorești și depărtate de la șosele.

Nu știu exact ce m-a impresionat așa tare la ei și traiul lor. Moșna este unul din primele locuri săsești, pe care l-am descoperit acum câțiva ani. La numai 10 km distanță de Mediaș, pe o ploaie mocănească, văratică, așa cum parcă numai în Ardeal poți întâlni, am avut ocazia să descopăr fascinanta lor lume, într-o săptămână de studiu istoric. După câteva zile în care plouase non stop iar oboseala începea să ți se infiltreze în oase mai ceva ca stropii aceia reci, tăiam tăcuți șoselele patriei, lăsându-le în urmă, pentru drumuri cotite, străjuite de coline verzi, prin care semnalul la telefoane nu răzbea să străbată sub niciun chip.

Citește mai departe, aici!

Alma Vii, mărturia tăcută a pietrelor

Trebuie să fii, într-adevăr, un împătimit al călătoriilor să ajungi pe o vreme atât de mohorâtă aici, ca cea prin care m-au purtat pe mine pașii, către Alma Vii. Trebuie să îți placă să bați cărările și să iubești istoria, indiferent ar cui ar fi ea, trebuie să simți că zidurile vechi nu sunt doar niște adunături de pietre, puse acolo de unii care sunt demult, oale și ulcele.

Alma Vii. Vara, 2011. Ploaie mocănească, în toată regula, de cum am intrat, în Transilvania. Localitate săsească, veche, cu renume și povești, cu case aranjate, ateliere de meșteșuguri reînviate și…o biserică fortificată, Alma Vii se află pe drumul Mediaș-Agnita, spre Moșna. Între Moșna și Alma Vii nu sunt decât vreo 7 km și, primul element pe care îl vezi când ajungi aici este, evident, turnul cel mai înalt. Construcția este cocoțată pe un deal, așa că poate fi reperată cu ușurință.

Citește mai departe, aici!
Galeria foto o poți găsi aici!

Viscri, din lumea saşilor de lângă noi

Multiculturalismul e o treabă tare frumoasă dacă ești deschis la minte. Îți dă ocazia să explorezi, să descoperi lumi și oameni noi, să afli cum se trăiește și altfel. Dar, dacă mai ai și o pasiune pentru istorie, atunci acest factor îți dă posibilitatea să interferi cu alte culturi, atât în trecutul lor, cât și în prezent.

Viscri a fost locul în care am descoperit pentru prima dată lumea incredibilă a sașilor. Și, ori de câte ori voi vorbi despre sași, eu îmi voi aduce aminte de Viscri, de zilele ploioase dar fascinante în care am cutreierat Ardealul pe urmele lor și de practica la cursul de patrimoniu cultural-istoric, pe care am făcut-o evident, la acolo.

Ce are așa nemaipomenit satul ăsta? În fond e doar un sat, destul de izolat, un sat care nu se deosebește foarte tare de altele din mândrul nostru Ardeal. Și totuși... Viscri are ceva special. Are un prinț care s-a îndrăgostit de el. Și de oamenii de aici. Și de casele acelea frumos colorate, înșirate de-a lungul uliței principale, mai ceva ca mărgelele pe ață. Are și o biserică fortificată, veche și trainică, la fel ca toate câte au ieșit pe vremuri din mâinile sașilor. Și chiar și un muzeu, în care stau cuminți tot felul de lucruri vechi, adunate de prin casele colorate, care să ilustreze viața satului de altădată.

Sași nu are prea mulți. Cei câțiva care au rămas însă, au pus umăr de la umăr și au dat față nouă, satului lor. Îmi amintesc cu plăcere de o săsoaică strașnică, pe nume Caroline Fernolend care nu stă o clipă locului. De ani buni se zbate să conserve patrimoniul săsesc. De ani buni organizează în zonă tot felul de manifestări. Așa l-a cunoscut și pe prințul Charles l-a făcut să se îndrăgostească de Viscri. Iar acum, ea este practic sufletul acelui sat. De la ea au pornit și atelierul de fierărie, și ideea ca fiecare gospodărie să cazeze turiștii, să îi îmbie cu dulcețuri aromate și să vorbească lumii despre cum trăiau sașii aici, odinioară. Și tot prin ea, o fundație renumită din zonă a restaurat până acum case săsești din diferite sate, pentru ca cei care ajung aici să poată vedea cum se desfășura viața sașilor, dinainte de plecarea lor din Transilvania.

Surpriza mea cea mare a fost curățenia locului. Un sat presupune că are niște elemente definitorii ancestrale: colbul ulițelor, ridicat de roțile carelor, în verile toride, șanțuri pline de noroi, în toamnele ploioase. Animale care umblă cât e ziua de lungă, în voie, pe drum. Ei bine, Viscri are ulițe asfaltate, deși drumul până în sat e dezastru. Însă, odată ajuns aici e nevoie de tihnă. De momente în care să explorezi acele ulițe. Și să te îmbeți de culoare. Căci asta te însoțește la tot pasul în Viscri: multitudinea de nuanțe, preponderent de verde și albastru ca cerul. Din loc în loc, agățate de porțile mari, vezi tot soiul de articole din pâslă: pălării sau șoșoni, gri, dar mai ales...roz! Ei bine, din tot curcubeul acela multicolor de pe ulițele din Viscri, eu îmi amintesc cel mai adesea de rozul acela pregnant, viu, pătrunzător, agățat de porțile verzi ale gospodăriilor săsești!

Neapărat să vizitezi muzeul de aici. Se află chiar în curtea bisericii fortificate din Viscri și a fost amenajat în așa fel încât să cuprindă principalele aspecte ale vieții cotidiene săsești. Vei descoperi cahle pictate manual și emailate, precum și diferite obiecte de uz casnic: războaie de țesut, fusuri, oale pentru depozitarea diferitelor alimente, dulăpioare pentru condimente, priștine, mobilier pictat și multe altele. 

Priștinele erau niște roțițe de lemn, frumos pictate, pe care băieții le dăruiau fetelor într-o anumită zi din luna februarie, când se termina școala. Se numesc Wirkel în dialectul săsesc și se puneau pe fus, pentru a avea o mai bună inerție la tors. De multe ori, înainte de confirmare, adică până la 14 ani, băieții puneau priștina într-un pantof de-al fetei, pe care, mai apoi, îl ascundeau în grădină. Fetele trebuiau astfel să sară într-un picior, în cautarea pantofului, în vreme ce mamele lor îi serveau pe băieți cu prăjituri și cu bani. În serile în care se organizau clăci și fetele torceau, băieții pândeau momentele în care fetele scăpau priștinele pe jos, le recuperau înaintea lor, cerându-le în schimb, câte un sărut. După confirmare, fetele primeau de la băieții care le plăceau, fusuri frumos împodobite și pictate, cu care se mândreau în sat seara, la joc! Obiceiul acesta se mai păstra încă la Viscri, în anii ’90!

Războiul de țesut din micul muzeu datează din 1743. În fiecare casă săsească întâlneai în trecut câte un război care se aducea în interiorul ei, după data de șase ianuarie când, femeile începeau țesutul. Din toamnă și până în pragul sărbătorilor de iarnă, femeile mergeau cu fusul la tors, iar mai apoi, din ce torceau, începeau să țeasă diverse materiale, la război. După Paști războiul era urcat în pod, pentru că începea munca la câmp. Firele cu care țeseau erau de mai multe feluri. Cel mai bun fir era destinat lucrurilor care necesitau finețe, precum fețele de masă, un fir mai gros era pentru saci, iar din rămășițele de fire se făceau funii.

Și, la fel ca orice obiect din acest muzeu și războiul de țesut are o poveste. Prima dată când a venit prințul Charles la Viscri, Caroline s-a gândit să îi arate cum se țese. Era chiar înainte de Paști. L-a dus așadar pe prinț la una dintre localnice, despre care știa că se mai ocupa încă, cu țesutul. Însă aceasta i-a răspuns răspicat că poate să vină și împăratul că înainte de Paște ea a  scos războiul din casă! Așa a ajuns războiul acesta să fie astăzi în muzeu, pentru ca toți cei care îi trec pragul să îl poată admira!

Nu trece cu vederea nici țesăturile aranjate aici: perne frumos brodate, în culorile atât de specifice sașilor...alb, albastru și roșu, cergi multicolore și câteva costume populare tradiționale, atent împodobite, patul cu sertare, în care dormeau trei generații deodată, toate stau mărturie ale traiului lor aici!

E o lume aparte la Viscri. Un univers colorat, plin de viață și povești, care mai de care mai interesante. Se cuvine să le cunoaștem, căci fac parte tot din istoria noastră. An de an, Viscri este vizitat în perioada verii de peste 10.000 de turiști. Mulți dintre ei sunt sași care, odinioară, au fost nevoiți să-și lase casele de aici și să plece în pribegie sau în vestul din care veniseră, acum mai bine de nouă secole. Dar în afară de ei sunt și turiști dornici să afle cine sunt acești sași și de ce sunt ei așa de speciali! 10.000 de oameni, într-un sat din inima Transilvaniei! 

Poate nu degeaba se înghesuie să le asculte poveștile! Grăbește-te și tu, cât ultimii sași rămași în viață aici, mai sunt în putere să-și spună istoriile! Căci până nu ajungi aici nu vei știi cu adevărat, care ți-au fost vecinii, atâta amar de vreme! Viscri te va primi mereu cu brațele deschise. Îți va pune înainte bucate alese, te va lăsa să te odihnești în paturile lui și te va purta înapoi în timp, unde veți închina împreună, un pahar de rachiu tare, în cinstea unei istorii care a făcut din acești oameni, strașnici ctitori ai orașelor din Transilvania!

O galerie foto de la Viscri poţi viziona aici! 

Sașii, poveste fără sfârșit

Sunt multe locuri în Transilvania unde poți respira istorie vie. Sate sau orașe pline de tot felul de urme ale întemeietorilor de altădată, se aștern în fața celor dornici de noi descoperiri. Puține sunt urmele lăsate de vechii cistercieni. Pe unele le vei întâlni în satul Kerz sau Cârța pe românește, acolo unde și-au ridicat mândră abație. Ceva mai numeroase, cele ale altor neamuri, precum maghiarii, sunt la tot pasul, de îți vei ridica ochii către cer. Turlele bisericilor lor, care au ca simbol o stea, țintuiesc zările, umăr lângă umăr, tâmplă lângă tâmplă cu crucile ortodoxe. Dar, acolo unde vezi pe porți ceramică sau chiar monumente, un cocoș, să știi că ai ajuns pe tărâm săsesc.

Click aici pentru restul poveștii!

Catedrala Evanghelică din Sibiu

Cu siguranță că, odată ce ajungi să urci toate cele 192 de trepte ale Turnului Bisericii Evanghelice din Sibiu și descoperi de sus secretele orașului trebuie să intri acum și în cea mai importantă construcție gotică a lui, ba chiar din întreaga Transilvanie! E un loc ce știe să te poarte înapoi în timp, atât de departe că aproape reușești să îi vezi geneza. 

                 

Trebuie să îți spun de la început că, sentimentele care te încearcă aici diferă în funcție de momentul pe care ți-l alegi să vizitezi bătrâna catedrală. Dacă o să ai parte de un concert sau, chiar de una din slujbele de dimineață ținute în limba germană, ori la amiază în cea săsească, atunci vei putea să surprinzi exact cum arată catedrala astăzi, la mai bine de șapte sute de ani de la construcție. Însă, dacă ai norocul să îi treci pragul într-un moment în care slujbele și-au oprit glasurile, atunci vei reuși cu siguranță să intri în atmosfera ei de odinioară.

Urmărește aici galeria foto a Sibiului!

Citește și restul articolului aici: 

                 

Despre Cârţa şi cistercieni II, cu Reger Michael

Spuneam acum ceva vreme că poveştile Cârţei încă nu se terminaseră. Iată că a venit rândul să descoperim împreună cu preotul paroh Reger Michael o parte din “secretele” pe care le ascunde Abaţia cisterciană de la Cârţa. Într-un articol anterior pe care îl puteţi reciti aici, vorbeam despre cistercieni, modul lor de viaţă şi despre cum au ajuns ei să ridice prima abaţie de la Cârţa. Acum însă, a venit rândul celei de-a doua construcţii ridicată după invazia mongolă din 1241.

Construcţia ulterioară a fost adăpostită sub un singur acoperiş, după cum puteţi vedea în galeriile foto de mai jos. Actuala casă parohială a mai avut în vechime, încă un etaj, iar trapeza pentru oaspeţi, cât şi Casa Fântănii, aveau formă de cruce, exact ca şi biserica. 

În interiorul construcţiei întâlnim sala capitlului (adunarea călugărilor dintr-o anumită regiune) unde pelerinul de azi poate admira în partea dreaptă bolta, refăcută cu cărămidă, iar în partea dreaptă, parlatoriul. Deasupra parlatoriului, în trecut se afla o bibliotecă, iar la etaj, dormitorul unde, după cum ştim deja, călugării nu aveau voie să vorbească.

In sala capitlului, în anii 80 au fost descoperite cinci schelete care măsurau fiecare peste doi metri lungime. Fiecare dintre ele aveau pe deget un ghiul cu semnul abaţiei de la Carţa. Ştim deja că cistercienii aveau obiceiul să îşi îngroape călugării în bisercă, dar întrebarea care reiese de aici este legată de înălţimea de peste doi metri, în condiţiile în care în acele vremuri, măsura de gardă era de 1,60m.... astăzi nu se ştie unde au fost duse acele schelete. Gura târgului vorbeşte că ar fi încă la Sibiu, alţii spun că sunt în Făgăraş...cert este că şi altele sunt poveştile Cârţei, demne de ascultat de la Reger Michael. 

Biserica actuală a suferit lucrări de reconstrucţie în jurul anului 1509 când, unii pereţi din interiorul ei au fost reconstruiţi, iar astăzi nu mai păstrează arhitectura iniţială. Cristelniţa din biserică, realizată din piatră, datează de la 1752. Astăzi, în duminicile normale, preotul Reger Michael o foloseşte pentru citirea evangheliei. Tot de la domnia sa aflu că amvonul a fost aşezat de către cistercieni pe pietre de moară, pentru ca toţi cei prezenţi la slujbe să ştie cine erau şefii în sat. Cistercienii erau singurii care aveau drept de măcinat şi care deţineau moara aferentă celor nouă sate aflate în jurul Cârţei. Actuala orgă din abaţie a venit la Cârţa în anul 1852, după ce satul scapă de iobăgie, iar după 15 ani a avut nevoie de renovări. Sătenii au platit cu alimente reparaţiile la acea vreme.

Rotindu-mi privirea în jur, în timp ce Reger Michael povesteşte de parcă toate s-ar fi întâmplat ieri, descopăr şi strana... strana în care atâţia au stat înaintea lui Reger aici...strana care a ascultat rugile lor, tânguirile şi liniştile lor.... strana asta ne spune preotul, are peste 500 de ani vechime. E o strană din care un vechi preot, a taiat la un moment dat un scaun, fiindcă ori de câte ori urca pentru predică şi rugi în balcon, nu mai reuşea să iasă. Iar lada pe care o veţi vedea în dreapta altarului, frumos pictată, este lada în care se ţinea în vechime, toată averea abaţiei. Încă mai păstrează inclusiv mânerele prinse de ea pentru a putea fi pusă, la vreme de primejdie, în căruţă.

Şi pentru că am amintit de altar, acesta este realizat în stil baroc, coloanele acestuia fiind din lemn pictat. Crucea pe care stă răstignit Mântuitorul în altar este şi ea din lemn, în care nu a fost bătut niciun cui. Şuruburile, deşi vechi de peste 300 de ani, sunt încă funcţionale şi toate sunt realizate din lemn, sculptate cu cuţitul. Crucea este prezentă în altar pentru că reprezintă credinţa care ţine altarul vieţii. Crucea este realizată din lemn de stejar, lemn de esenţă tare. Partea sculptată a ei este din lemn de tei, care la început este moale şi poate fi prelucrat cu destulă uşurinţă, iar mai apoi, în timp se întăreşte. Pentru cei care vizitează Cârţa şi nu ştiu germană, pe veşmântul altarului pe care îl veţi întâlni stă scris: Şi iată că Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sârşitul veacurilor! 

Ar mai trebui menţionate şi steagurile din abaţie, acele mărturii ale vechilor saşi, locuitori şi stăpânitori ale acestor meleaguri. Ele reprezintă danii către Dumnezeu şi biserică, darurile celor cărora rugăciunile le-au fost ascultate. Admiraţi-le în voie, istoria, trecutul şi credinţa, împletite toate în matasea multicoloră, frumos brodată! 

Pe băncile pe care se adună credincioşii veţi găsi psaltiri. Toate în limba germană, exceptând o carte verde, scrisă în limba română, pentur cei care nu ştiu germană şi participă totuşi la slujbe. Sunt în total 36 de liturghii scurte, care se ţin aici, jumătate cântate de către preot, jumătate de către comunitate. Aşa cere rânduiala, iar aici, la Cârţa, Reger Michael se îngrijeşte ca aceasta să fie păstrată aşa cum se cuvine.

Curtea baţiei ascunde alte şi alte poveşti. Cum ieşi pe usa bisericii, te întâmpină de peste veacuri turnul ridicat la 1509. Bolta lui este din lemn nu din piatră şi, peste vreme a fost tencuită. Scara, în spirală, îţi poartă paşii peste timp, cu fiecare treaptă pe care o urci. Drumul până sus e relativ anevoios pentru cei neobişnuiţi cu înălţimile şi mai ales, cu construcţiile vechi, nerenovate. Dar fară teamă, urcaţi pentru că priveliştea care vi se înfăţişează de deasupra Cârţei este una care merită tot efortul. În turn sunt două clopote, de dimensiuni diferite. Nu le ştiu vechimea în schimb le ştiu povestea. Pretul ne roagă să trecem cu grijă pe lângă ele fără să le atingem. În sat se păstrează şi acum o regulă ce a străbătut istoria, odată cu abaţia. Aici toţi, de la mic la mare ştiu că atunci când preotul trage clopotul mic, trebuie să vine degrabă cu găleţi şi furci, pentru că arde bisercica. Glasul coloptului mare însă, îi anunţă pe săteni că a murit cineva. Şi cum nici foc nu era la biserică, nici nimeni nu murise, am lăsat clopotele să-şi odihnească în pace şi tăcere fruntea grea, pe umărul istoriei.

În curte sta tăcută, alături de sufletele celor din cimitirul interior, o masă mare, din piatră. Este defapt un soclu, pe care în vechime era aşezată statuia Maicii Domnului cu Pruncul. Statuii i s-a pierdut însă urma. Şi dacă tot am amintit de cimitir, trebuie să spunem că acolo sunt îngropaţi soldaţi nemţi, mutaţi în 1927-1928, deoarece cimititul iniţial fusese pângărit.

Legenda Cârţei

Se spune că în spatele altarului actual, sub crucea cea mare de lemn se afla un tunel care ajungea până pe malul Oltului iar pe acolo fugeau călugării cistercieni în vreme de primejdie. În 1241, la invazia mongolă au procedat la fel, doar că mongolii ştiau de existenţa acestui tunel şi le-au luat fugarilor, urma. Aşa l-au prins pe abate şi l-au masacrat. Ceva adevăr cu siguranţă este în această legendă. Însă, conform datelor istorice, actuala biserică nu exista la 1241 şi, prin urmare nici tunelul....

Reger Michael îşi aţinteşte privirea în trecut. Au fost vremuri încărcate de istorie pentru Cârţa. Acum însă, se luptă de unul singur pentru salvarea ei. Şi, la orice pas, prin curte, dacă sapi, găseşti şi azi urme ale celor de odinioară. Ne mai spune oftând că acum30 de ani, din 1400 de oameni cât număra Cârţa, 600 erau saşi. Astăzi, doar 72 au mai rămas. Şi încet, odată cu ei, poveştile Cârţei se vor stinge. Depinde de acum numai de cei care o vizitează şi îi scormonesc trecutul, istorici şi pasionaţi, să menţină vii, acele vremuri.

Mai jos aveţi o serie de galerii, ultima fiind cea mai recentă, cu ceea ce mai aminteşte astăzi de abaţia Cârţa şi cistercienii ei. Mulţumesc încă o dată preotului Reger Michael pentru poveşti şi dăruire! Click pe fotografii!

       

       

Lumea saşilor de peste munţi

Aud mereu că, îndată ce treci munţii, parcă dincolo de ei trăiesc altfel de oameni. Mulţi spun că ardelenii sunt altfel. Altfel decât ce? Sau decât cine? Nu ştie nimeni exact în ce fel sunt altfel ardelenii, dar, cu toţii ştim că sunt aşa. Şi cum altfel ar putea fi, niste oameni, strănepoţii saşilor de altădată? Cum altfel ar putea fi românii care, vreme de mai bine de 800 de ani, au trăit, au luptat, au râs şi au plâns, au construit şi au suferit alături de saşi, secui şi unguri? S-au bătut între ei, s-au şi urât unii pe alţii, dar, dincolo de vreme, au rămas alături. Poate au uitat mai mult sau mai puţin vechile răni, dar cert este că astăzi, ori de câte ori treci munţii, întâlneşti altfel de oameni. 

Nimeni nu ştie ce i-a ţinut împreună atâta amar de vreme. Fiecare spune în felul său, cu dovezi palpabile că el are dreptul să fie acolo, pentru că, vreme de secole la rând, Ardealul a fost al lui. Toţi au dreptate. Pentru că astăzi, tot împreună sunt, Ardealul îi învaţă, ca odinioară Ştefan cel Mare, pe moldovenii săi: Ardealul nu este un pământ care să se împartă între oameni. Ardealul este al fiecăruia, după potriva hărniciei şi după înţelepciunea cu care îl lasă nepoţilor săi. Aşa am înţeles, ori de câte ori am trecut munţii, că Ardealul mi-a fost lăsat şi mie. Cu durerile lui, cu legendele şi tumultoasa istorie, Ardealul mi-a fost lăsat şi mie de către înaintaşi. Sângele meu nu este un amalgam nici de unguri, nici de saşi, nici de secui. Sunt munteancă venită din Regatul de odinioară al lui Mihai. Şi totuşi, cum am trecut munţii, am simtit că sângele meu rezonează cu acei oameni altfel. Şi astfel, am ajuns să le aflu năzuinţele, tristeţile, pribegiile, micile bucurii, traiul de zi cu zi şi să înţeleg de ce sunt altfel. 

Până anul acesta nu ştiam despre saşi mai mult decât oricare alt om care învaţă la istorie că... au trecut odinioară şi ei pe aici. Nu, ei nu au trecut pe aici... Saşii au stat aici încă de la mijlocul secolului al XII-lea când regele Geza al II-lea a început colonizarea lor, invocând raţiuni economice. Saşii şi-au clădit case aici. Şi şcoli. În fiecare comună săsească întâlneai câte o şcoală, în nişte vremuri în care învăţătura era la mare preţ. Saşii şi-au clădit aici biserici, după cum erau învăţaţi în îndepărtata Germanie de atunci. Mai târziu le-au şi fortificat, ridicând astfel adevărate redute în faţa duşmanilor. De-a lungul veacurilor, saşii au avut diferite privilegii, fiind puşi în funcţii înalte şi importante. La 1848, în timpul revoluţiei, unii saşi au sprijinit intelectualii români de la acea vreme pentru a obţine drepturi politice. Da, saşii au luptat alături de români şi pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă la 1918. În vremea comunistă, saşii au fost deportaţi în număr mare în Uniunea Sovietică şi Bărăgan. Puţinii rămaşi aici, au început să plece înapoi în Germania după 1989. Şi, an de an apoi, în perioada verii, saşii plecaţi revin în Ardeal să-şi revadă locurile în care au trăit, ei şi strămoşii lor, vreme de mai bine de opt veacuri. Nu, nu este corect să-i numim Sommersachen (saşi de vară) aşa cum o fac majoritatea. Mai degrabă i-am numi pribegi, pe cei care au fost scoşi din casele lor şi obligaţi să se întoarcă în Germania.

Astăzi se uită cu tristeţe la casele lor, locuite unele de rromi. Se uită cu tristeţe la bisericile pe care le-au ridicat cu trudă şi le-au îngrijit opt sute de ani. Majoritatea stau să cadă. Lumea nu-i mai înţelege pe uliţele satelor de unde acum 20 de ani au plecat. Majoritatea însă, înţeleg şi româneşte. Locuitorii caselor lor se uită astăzi cu uimire la ei. Poate unii erau copii când au plecat saşii. Poate că nici nu erau născuţi la vremea aceea. Cei mai mulţi însă ştiu doar poveşti despre saşi, auzite la gura sobei de la bunici. 

Saşii intră astăzi în muzee care se presupune că le reprezintă cultura şi istoria. Unele chiar o fac. Şi întâlnesc acolo, obiecte, unelte, cămeşi, costume, coajoace şi războaie de ţesut care odinioară le aparţineau. Fuseseră ale lor, poate lăsate din moşi strămoşi. Le îmbogăţiseră zilele, le aduceau venituri, se ţeseau poveşti în jurul lor. Astăzi, sunt toate învelite în tăcere, în muzee. Le putem spune saşi de vară celor care au cosntruit, punând piatră lângă piatră, ulucă lângă ulucă o bună parte din sateleşi oraşele Transilvaniei şi care mai apoi, le-au lăsat cu lacrimi în ochi în urmă? Cu siguranţă nu. Cine sunt saşii de vară, dacă nu cei scoşi din casele lor şi care anual, bat sute de kilometri să şi le revadă? Cine sunt aceia la care noi, turişti în satele lor, în casele şi bisericile lor, ne uităm cu uimire, judecându-i cu micimea măsurii neştiinţei? Poate îi întâlnim atunci când, ne minunăm la vederea înaltelor ziduri ale bisericilor lor. Poate trecem nepăsători pe lângă ei, când batem potecile pietruite ale satelor cu porţi înalte, până la ferecătura norilor. Poate nu le înţelegem limba. Dar astăzi, ne plimbăm alături de ei, prin locurile care odinioară le-au aparţinut. Ei le-au muncit. Ei au râs, ei au suferit, ei au trudit şi au construit pentru ele. Braşovul, Sighişoara, Sibiul şi multe altele asemenea lor, sunt operele saşilor. Şi între porţile de piatră ale munţilor există sute de sate care odată, forfoteau de saşi. 
Astăzi, cu mare noroc, îi mai întâlneşti în spatele unor porţi bine ferecate, pe saşii care s-au încăpăţânat, asemenea unor adevăraţi români, sa-şi lase vetrele. Sunt bătrâni, uitaţi de vreme. Mâinile le sunt crăpate, la fel ca scoarţa cea groasă a pământului pe care l-au lucrat o viaţă. Picioarele, ajutate de toiege, abia mai duc povara anilor, duminica la liturgii. Ochii le sunt trişti, împovăraţi de prea multe lacrimi. Au pierdut rude. Copii, fraţi, surori şi părinţi. Au pierdut agoniseli de o viaţă, pământuri şi case. Dar au refuzat să plece. Cineva trebuia să spună mai departe, turiştilor de azi, poveştile lor. 


Aşa au rămas aici. Nimic nu-i deosebeşte astăzi de români sau unguri. Doar ochii cei trişti păstrează în ei licărirea albastră a mândrilor şi ordonaţilor saşi. Şi casele lor...Casele acelea, înşirate una după alta, văruite în culori vii, aşezate într-o militărească ordine. Ce se întâmplă dincolo de porţile lor înalte, numai ei ştiu. Câte rugăciuni înalţă? Câte lacrimi mai udă pământul lor? Câte gânduri se îndreaptă din spatele porţilor, către cei duşi în Germania? Nimeni nu ştie. Cum nimeni nu ştie exact, ce-i aduce an de an inapoi, pe cei cărora unii le spun cu atâta uşurinţă Sommersachen. Nu sunt deloc saşi de vară. Sunt dovada încă vie a legăturii atât de trainice pe care omul, indiferent de naţionalitate, o construieşte cu pământul. Iar când pământul acesta este chiar mult încercatul Ardeal, atunci răspunsul este simplu.

Femeile lor, aprige şi straşnice mânuitoare atât a uneltelor de câmp cât şi a celor mai fine ţesături, nu prididesc în faţa oaspeţilor. Îţi pun în faţă, pe mese lungi şi frumos împodobite, blide cu dulceţuri, gemuri şi meşteşugite ciupercării, zacuşti aromate, supe gustoase sau cozonaci pufoşi cu bucăţi de ciocolată, încât nu mai reuşeşti în faţa atâtor bunătăţi sa-ţi mai pui întrebarea care e mâncarea tradiţională şi care a fost îmbogăţită de saşi prin priceperea lor? 

Iar casele, atât de ordonate, cu uşi joase şi fereste cu obloane, cu ştergare frumos lucrate, împodobite cu atât de preţioasa limbă germană din cărţile lor sfinte... casele în care găseşti paturi cu sertare, ca toată familia să stea laolaltă, lucrături din lână groasă, pălării şi şoşoni de pâslă, toate îţi amintesc astăzi de o comunitate şi nişte tradiţii pe cale de dispariţie. În pivniţele saşilor găseşti azi rachiu de soi şi licori dulcegi, uneori uşor înţepătoare, la mare căutare. Chiar cu toate poverile lor în spate, saşii ştiu la fel de bine să fie ospitalieri ca şi românii. Şi nu, ospitalitatea nu este o caracteristică a românilor, după cum vedem. Este doar trăsătura unui om bun la suflet, care ştie să se gândească şi la alţii, nu numai la el. 

Au trăit atâta amar de vreme laolaltă cu românii sau ungurii. Au învăţat să meargă mai departe indiferent de probleme, dar nu au uitat nimic din istoria lor. Şi doar cei puţini rămaşi aici o mai pot povesti. Aşa că, atunci când îi mai întâlniţi pe turiştii germani, nu-i mai ocoliţi şi nu le mai spuneţi saşi de vară. Căci aici, între munţi este casa lor, aşa cum este şi a multor altor români sau unguri. Nu le mai aruncaţi priviri iscoditoare şi pline de trufie. Căci fără ei, nu am fi avut azi nici Sibiu, nici Sighişoara, nici Sebeş, nici Bistriţa, nici Cluj sau Mediaş. Întrebaţi-i de vieţile lor de aici, de casele şi bisericile lor, de mormintele în care au fost puşi întru odihnă cei care nu au mai părăsit nicicând această ţară. Întrebaţi-i pe ei dacă sunt doar saşi de vară. Pentru că sigur, nu ştim multe despre ei. 

Aceştia sunt o parte din oamenii altfel de peste munţi. Sunt cei care, acum două decenii şi mai bine, au fost alungaţi din istoria noastră. Şi din casele lor. Şi din vieţile pe care şi le-au croit aici, vreme de opt sute de ani. De ce sunt altfel oamenii de peste munţi? Eu ştiu. Dar vă las să îi întrebaţi pe ei. Atunci când le vizitaţi bisericile fortificate. Când vă plimbaţi pe uliţele satelor lor. Când le ascultaţi poveştile, păşind pragurile caselor, asezându-vă cu respect şi bunăvoinţă, la mesele lor.