Lumea saşilor de peste munţi

Aud mereu că, îndată ce treci munţii, parcă dincolo de ei trăiesc altfel de oameni. Mulţi spun că ardelenii sunt altfel. Altfel decât ce? Sau decât cine? Nu ştie nimeni exact în ce fel sunt altfel ardelenii, dar, cu toţii ştim că sunt aşa. Şi cum altfel ar putea fi, niste oameni, strănepoţii saşilor de altădată? Cum altfel ar putea fi românii care, vreme de mai bine de 800 de ani, au trăit, au luptat, au râs şi au plâns, au construit şi au suferit alături de saşi, secui şi unguri? S-au bătut între ei, s-au şi urât unii pe alţii, dar, dincolo de vreme, au rămas alături. Poate au uitat mai mult sau mai puţin vechile răni, dar cert este că astăzi, ori de câte ori treci munţii, întâlneşti altfel de oameni. 

Nimeni nu ştie ce i-a ţinut împreună atâta amar de vreme. Fiecare spune în felul său, cu dovezi palpabile că el are dreptul să fie acolo, pentru că, vreme de secole la rând, Ardealul a fost al lui. Toţi au dreptate. Pentru că astăzi, tot împreună sunt, Ardealul îi învaţă, ca odinioară Ştefan cel Mare, pe moldovenii săi: Ardealul nu este un pământ care să se împartă între oameni. Ardealul este al fiecăruia, după potriva hărniciei şi după înţelepciunea cu care îl lasă nepoţilor săi. Aşa am înţeles, ori de câte ori am trecut munţii, că Ardealul mi-a fost lăsat şi mie. Cu durerile lui, cu legendele şi tumultoasa istorie, Ardealul mi-a fost lăsat şi mie de către înaintaşi. Sângele meu nu este un amalgam nici de unguri, nici de saşi, nici de secui. Sunt munteancă venită din Regatul de odinioară al lui Mihai. Şi totuşi, cum am trecut munţii, am simtit că sângele meu rezonează cu acei oameni altfel. Şi astfel, am ajuns să le aflu năzuinţele, tristeţile, pribegiile, micile bucurii, traiul de zi cu zi şi să înţeleg de ce sunt altfel. 

Până anul acesta nu ştiam despre saşi mai mult decât oricare alt om care învaţă la istorie că... au trecut odinioară şi ei pe aici. Nu, ei nu au trecut pe aici... Saşii au stat aici încă de la mijlocul secolului al XII-lea când regele Geza al II-lea a început colonizarea lor, invocând raţiuni economice. Saşii şi-au clădit case aici. Şi şcoli. În fiecare comună săsească întâlneai câte o şcoală, în nişte vremuri în care învăţătura era la mare preţ. Saşii şi-au clădit aici biserici, după cum erau învăţaţi în îndepărtata Germanie de atunci. Mai târziu le-au şi fortificat, ridicând astfel adevărate redute în faţa duşmanilor. De-a lungul veacurilor, saşii au avut diferite privilegii, fiind puşi în funcţii înalte şi importante. La 1848, în timpul revoluţiei, unii saşi au sprijinit intelectualii români de la acea vreme pentru a obţine drepturi politice. Da, saşii au luptat alături de români şi pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă la 1918. În vremea comunistă, saşii au fost deportaţi în număr mare în Uniunea Sovietică şi Bărăgan. Puţinii rămaşi aici, au început să plece înapoi în Germania după 1989. Şi, an de an apoi, în perioada verii, saşii plecaţi revin în Ardeal să-şi revadă locurile în care au trăit, ei şi strămoşii lor, vreme de mai bine de opt veacuri. Nu, nu este corect să-i numim Sommersachen (saşi de vară) aşa cum o fac majoritatea. Mai degrabă i-am numi pribegi, pe cei care au fost scoşi din casele lor şi obligaţi să se întoarcă în Germania.

Astăzi se uită cu tristeţe la casele lor, locuite unele de rromi. Se uită cu tristeţe la bisericile pe care le-au ridicat cu trudă şi le-au îngrijit opt sute de ani. Majoritatea stau să cadă. Lumea nu-i mai înţelege pe uliţele satelor de unde acum 20 de ani au plecat. Majoritatea însă, înţeleg şi româneşte. Locuitorii caselor lor se uită astăzi cu uimire la ei. Poate unii erau copii când au plecat saşii. Poate că nici nu erau născuţi la vremea aceea. Cei mai mulţi însă ştiu doar poveşti despre saşi, auzite la gura sobei de la bunici. 

Saşii intră astăzi în muzee care se presupune că le reprezintă cultura şi istoria. Unele chiar o fac. Şi întâlnesc acolo, obiecte, unelte, cămeşi, costume, coajoace şi războaie de ţesut care odinioară le aparţineau. Fuseseră ale lor, poate lăsate din moşi strămoşi. Le îmbogăţiseră zilele, le aduceau venituri, se ţeseau poveşti în jurul lor. Astăzi, sunt toate învelite în tăcere, în muzee. Le putem spune saşi de vară celor care au cosntruit, punând piatră lângă piatră, ulucă lângă ulucă o bună parte din sateleşi oraşele Transilvaniei şi care mai apoi, le-au lăsat cu lacrimi în ochi în urmă? Cu siguranţă nu. Cine sunt saşii de vară, dacă nu cei scoşi din casele lor şi care anual, bat sute de kilometri să şi le revadă? Cine sunt aceia la care noi, turişti în satele lor, în casele şi bisericile lor, ne uităm cu uimire, judecându-i cu micimea măsurii neştiinţei? Poate îi întâlnim atunci când, ne minunăm la vederea înaltelor ziduri ale bisericilor lor. Poate trecem nepăsători pe lângă ei, când batem potecile pietruite ale satelor cu porţi înalte, până la ferecătura norilor. Poate nu le înţelegem limba. Dar astăzi, ne plimbăm alături de ei, prin locurile care odinioară le-au aparţinut. Ei le-au muncit. Ei au râs, ei au suferit, ei au trudit şi au construit pentru ele. Braşovul, Sighişoara, Sibiul şi multe altele asemenea lor, sunt operele saşilor. Şi între porţile de piatră ale munţilor există sute de sate care odată, forfoteau de saşi. 
Astăzi, cu mare noroc, îi mai întâlneşti în spatele unor porţi bine ferecate, pe saşii care s-au încăpăţânat, asemenea unor adevăraţi români, sa-şi lase vetrele. Sunt bătrâni, uitaţi de vreme. Mâinile le sunt crăpate, la fel ca scoarţa cea groasă a pământului pe care l-au lucrat o viaţă. Picioarele, ajutate de toiege, abia mai duc povara anilor, duminica la liturgii. Ochii le sunt trişti, împovăraţi de prea multe lacrimi. Au pierdut rude. Copii, fraţi, surori şi părinţi. Au pierdut agoniseli de o viaţă, pământuri şi case. Dar au refuzat să plece. Cineva trebuia să spună mai departe, turiştilor de azi, poveştile lor. 


Aşa au rămas aici. Nimic nu-i deosebeşte astăzi de români sau unguri. Doar ochii cei trişti păstrează în ei licărirea albastră a mândrilor şi ordonaţilor saşi. Şi casele lor...Casele acelea, înşirate una după alta, văruite în culori vii, aşezate într-o militărească ordine. Ce se întâmplă dincolo de porţile lor înalte, numai ei ştiu. Câte rugăciuni înalţă? Câte lacrimi mai udă pământul lor? Câte gânduri se îndreaptă din spatele porţilor, către cei duşi în Germania? Nimeni nu ştie. Cum nimeni nu ştie exact, ce-i aduce an de an inapoi, pe cei cărora unii le spun cu atâta uşurinţă Sommersachen. Nu sunt deloc saşi de vară. Sunt dovada încă vie a legăturii atât de trainice pe care omul, indiferent de naţionalitate, o construieşte cu pământul. Iar când pământul acesta este chiar mult încercatul Ardeal, atunci răspunsul este simplu.

Femeile lor, aprige şi straşnice mânuitoare atât a uneltelor de câmp cât şi a celor mai fine ţesături, nu prididesc în faţa oaspeţilor. Îţi pun în faţă, pe mese lungi şi frumos împodobite, blide cu dulceţuri, gemuri şi meşteşugite ciupercării, zacuşti aromate, supe gustoase sau cozonaci pufoşi cu bucăţi de ciocolată, încât nu mai reuşeşti în faţa atâtor bunătăţi sa-ţi mai pui întrebarea care e mâncarea tradiţională şi care a fost îmbogăţită de saşi prin priceperea lor? 

Iar casele, atât de ordonate, cu uşi joase şi fereste cu obloane, cu ştergare frumos lucrate, împodobite cu atât de preţioasa limbă germană din cărţile lor sfinte... casele în care găseşti paturi cu sertare, ca toată familia să stea laolaltă, lucrături din lână groasă, pălării şi şoşoni de pâslă, toate îţi amintesc astăzi de o comunitate şi nişte tradiţii pe cale de dispariţie. În pivniţele saşilor găseşti azi rachiu de soi şi licori dulcegi, uneori uşor înţepătoare, la mare căutare. Chiar cu toate poverile lor în spate, saşii ştiu la fel de bine să fie ospitalieri ca şi românii. Şi nu, ospitalitatea nu este o caracteristică a românilor, după cum vedem. Este doar trăsătura unui om bun la suflet, care ştie să se gândească şi la alţii, nu numai la el. 

Au trăit atâta amar de vreme laolaltă cu românii sau ungurii. Au învăţat să meargă mai departe indiferent de probleme, dar nu au uitat nimic din istoria lor. Şi doar cei puţini rămaşi aici o mai pot povesti. Aşa că, atunci când îi mai întâlniţi pe turiştii germani, nu-i mai ocoliţi şi nu le mai spuneţi saşi de vară. Căci aici, între munţi este casa lor, aşa cum este şi a multor altor români sau unguri. Nu le mai aruncaţi priviri iscoditoare şi pline de trufie. Căci fără ei, nu am fi avut azi nici Sibiu, nici Sighişoara, nici Sebeş, nici Bistriţa, nici Cluj sau Mediaş. Întrebaţi-i de vieţile lor de aici, de casele şi bisericile lor, de mormintele în care au fost puşi întru odihnă cei care nu au mai părăsit nicicând această ţară. Întrebaţi-i pe ei dacă sunt doar saşi de vară. Pentru că sigur, nu ştim multe despre ei. 

Aceştia sunt o parte din oamenii altfel de peste munţi. Sunt cei care, acum două decenii şi mai bine, au fost alungaţi din istoria noastră. Şi din casele lor. Şi din vieţile pe care şi le-au croit aici, vreme de opt sute de ani. De ce sunt altfel oamenii de peste munţi? Eu ştiu. Dar vă las să îi întrebaţi pe ei. Atunci când le vizitaţi bisericile fortificate. Când vă plimbaţi pe uliţele satelor lor. Când le ascultaţi poveştile, păşind pragurile caselor, asezându-vă cu respect şi bunăvoinţă, la mesele lor.