Festivalul Cetatilor Dacice – prima zi!

Cand vezi o poveste ce coboara din negura vremii si devine realitate in fata ochilor tai te duci inapoi in timp si scormonesti dupa adevar. Dar cand vezi povestea asta asternuta cu lux de amanunte intr-un loc ce promite mult, de niste oameni ce nu sunt altii decat dacii de altadata, nu-ti mai ramane decat sa crezi….

A fost festivalul cetatilor Dacice. La Cricau. Langa Alba Iulia. Organizat ca de altfel de vreo patru ani incoace de Consiliul Judetean Alba. Povestea incepe undeva in tren. Cu ochii departe, la zarile care alergau odata cu mine, am plecat intr-o vineri (19 iunie) catre un petec de istorie reinviata.

Am dat de niste oameni pe care se pare ca ii cunosc de cand vremea. Am facut o lansare in care nu eu le-am spus lor povestea unui dac. Dacul si-a spus pasul singur. Prin mine. Dar sa urmarim incet, firul povestii.

20 iunie, Bucerdea Vinoasa, localitatea Ighiu

Ora 10. Se aduna cat mai multa lume in curtea cramei. Si vin, si tot mai vin, de peste dealuri si vai, aici, unde incepe legenda. Festivalul Cetatilor Dacice e la cea de-a patra editie. Imbracati in daci, romani, zane de poveste, toti se-aduna cu bucurie. S-a lansat un film documentar “Dacii liberi”, realizat de Catalin Cadan. A urmat proiectia documentarului „Traditia culesului strugurilor si producerea vinului”, dupa care a avut loc o prelegere despre „Bautul vinului la daci” sustinuta de conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Alex, de la editura Dacica, cu cosonii lui. I-a asezat meticulos langa mine, pe masa. Legende si povesti, langa replicile monedelor de altadata. Inca o fila intregita din cartea unui neam. A vorbit despre povestea cosonilor. Nu-i tremura vocea cum urma sa-mi tremure mie. Dar ii puteai simti emotia caci doar vorbea despre nemul lui. Privire adanca. Un dac nelinistit. Ce din paduri intunecate si stanci navalnice a coborat. Erau usori cosonii lui Alex. Si nu pastrau amprenta sangelui. Cu toate astea, mie imi aduceau aminte de tradari trecute. Dar acestia sunt cosonii lui Alex. Puri. Inocenti. Nemanjiti. Curati. Ca el.

A urmat lansarea cartii „De sabie si neam”. Pentru mine, aici a inceput totul. Eram in fata a aproape 300 de urmasi ai dacilor de altadata. Ma uitam in ochii lor dar gandul imi era deja departe. La neamul meu. La locul meu in fila asta de poveste. La focurile vii ce-aveau sa se aprinda....

Apoulon, Piatra Craivii

Caldura. Si sete. Obositor de cald. Drum lung parcurs in pasi inceti. Se-ajunge greu intr-o inima de dac. In colbul rascolit se simt iar inimile de piatra. Le vad. Nu-s asa de multe ca la Sarmi, dar sunt si aici. Dar drumul catre Piatra Craivii are o alta inima. Una din verdele padurilor. O inima imensa sa poata fi vazuta de departe. Un indemn. Ma intreb de ce am venit aici. Imi rasfoiesc gandurile mai ceva ca paginile unei reviste. Caut prin ele. Raspunsuri. Intrebari potrivite. Cuvinte.

Pe nesimtie ajung la poalele cetatii. O roca dura. O piatra calda. Si o poarta. Ni se spune ca nu putem urca pana in cetate. In grupul nostru exista si vreo 15 copii, iar drumul este destul de accidentat. Frustrant. Sa bati atata drum. Sa vibrezi atat de tare incat sa te auda de peste vai, sa simti cum iti freamata sufletul ca mergi pe pasii lor… si totusi sa n-ajungi acolo.

Ma doare. Dar imi mai alin durerile uitandu-ma la ei. Ceva ce n-am sa uit: aici, in creierii muntilor am mancat pentru prima oara pe anul asta, cirese. Si balmos (un amestec realizat din faina de porumb, smantana si branza de oaie). Am baut vin. Chiar daca din pahare de plastic. Undeva sus, zeii daci zambeau frumos… In cinstea lor atunci!

Noapte de vis, cercul inchis…

Nu-mi dau seama cat de repede trece Cronos peste noi. Vraja m-a prins. Cercul e-nchis. Si parca totul, coboara aici, dintr-un vis.

Se lasa seara in pasi moi de dans. Si canta Hara pe toti rotindu-i ca-ntr-un frenetic vals. Hipnotic concert. Pe dealuri sunt vreo 4000 de oameni. Ma amestec printre ei. Sunt voci care rostesc, ca intr-un cantec stramosesc, aceeasi bucurie, aceeasi armonie. Se prin hore. Si se bate pamantul. Ca altadata, chiar daca nu cu atat avant. Urmasii dacilor au inca un fel de retinere pe care nu o inteleg. Simt, vibreaza, fierb. Dar le e frica sa se exprime cateodata.

Si canta Mircea Vintila. Cu ochii calzi, perduti departe o cauta pe Miruna. Pacat ca aici, printre dealurile astea magice nu exista si strazi. Dar cred ca Mircea inca isi mai doreste si dupa atata timp sa ajunga iar pe Popa Nan. Ca na, doar e un lord care se respecta. Si nu o mai asteapta pe Miruna peste rabdari. Vede ca nu vine. Adio, deci pe curand! Lordul John se retrage in aplauzele multimii. Zanele Zalaului se rotesc ametitor. Ca de altfel, mai toata durata concertului lui Mircea.

In taina se faureste, din adancuri el porneste, facliile le-mpodobeste

Liniste. Si cer deschis. Stelele s-au oprit din vis. Sus, pe un deal, in noapte urca-ncet. Un pas de dac involburat, cu ochi de get. Si el a fost complice pentru o noapte sfanta, cand flacarile s-au aprins, iar focul a ajuns, vapaie-adanca….

80 de torte, toate vii, focul cel din adancuri a impanzit pamantul cu ochii lui cei vii. Privit de muritori, privit de zeii daci, focul traieste si acum, vorbind cu glas de daci. Nimic nu-l rascoleste, nici vantul, si nici luna si tot cu glas vorbeste despre o Sanziana. Una!

Rugul cel tainic, al zeului strabun se pregateste iar sa arda si sa prefaca-n scrum, razboaie, sange, lacrimi, suferinti, dureri adanci de mii de ani si doruri de parinti. Rugul este aprins de membri Asociatiei Terra Dacica Aeterna, veritabili daci. In ochii lor citesti si dor dar si magie de sus, din departari, in taina ii privesc si ochii lor, o mie.

Asa se-ncheie-o seara, o magica poveste cu daci si sanziene dar de rostit, mai este…

Sursa foto: iatalumea.blogspot.com

Sibiu, teatru si tatuaje

De vreo sase ani incoace de cand tot bat Sibiul in fiecare vara am incercat sa-mi dau seama de ce ma atrage orasul asta atat de mult! Anul acesta am nimerit in Sibiu exact la finalul Festivalului International de Teatru. Doua zile de spectacole si oameni colorati. Zic oameni colorati pentru ca in acelasi timp, tot la Sibiu a mai avut loc un eveniment, in premiera pentru tara noastra: Transilvania Tatoo Expo. 35 de artisti din Austria, Bulgaria, Ungaria, Belgia, India, Franta, Germania and so on si-au etalat timp de trei zile cunostintele in arta atat de migaloasa a tatuajelor.

Revenind la Sibiu si la evenimentele care aproape non stop au loc in acest oras, as putea spune ca n-am vazut niciodata un oras in care sa fie atat de multa lume si totusi, sa ramana atat de curat. Sambata seara am fost la expozitia de tatuaje. Fel de fel de rockeri, fel de fel de oameni tatuati sau cu piercing-uri, concerte, bere, aglomeratie. Dar peste toate, surprinzator, mult bun simt. Nu bataie, nu scandaluri, nu nimic din toate cate te astepti de obicei sa se intample acolo unde sunt adunati o gramada de rockeri. A cantat TRUDA (din Cluj, adopta stilul powercore) si au mai fost si altii dar eu doar la concertul lor am stat. Mi-a placut. Printre artistii tatuatori a fost si o singura femeie, cel putin sambata (vineri am inteles ca mai era una, nu stiu exact de unde), o tipa din Constanta, la care era vesnic coada. Ce avea fata asta in plus fata de restul artistilor, nu prea stiu. probabil ca pe langa frumusete, avea si inca un dram de talent in plus. Tacuta, misterioasa, foarte atenta la ceea ce facea, amabila si responsabila. Nu stiu daca cel cu care lucra era sau nu prietenul ei, dar impreuna faceau o pereche grozava. Cel putin profesional. Restul nu e treaba mea.

E, fatuca asta, pe numele ei Alexandra, lucra impecabil. De la felul in care isi pastra atentia, pana la precizia cu care batea un tatuaj. La 23.30, inca facea tatuaje, dupa o zi in care se perindasera pe la ea o gramada de oameni. De unde energire? De unde atata putere? Probabil ca toate astea se traduceau simplu, in pasiune. Pe mine m-a impresionat. Poate si pentru ca fata de restul artistilor, impodobiti cu o gramada de tatuaje, ea era "curata". Cel putin la vedere. Si asta spune multe despre personalitatea ei, nu? Nu va ganditi ca poate nu le avea ptr ca nu avea curaj sa-si faca. Iti trebuie mult curaj sa faci altora asa ceva. Oricum, jos palaria, mai ales pentru faptul ca are asemenea inclinatii si inca la varsta ei (deloc inaintata). Cat despre ce altceva s-a mai intamplat acolo, va las sa vedeti si singuri.

Portite verzi si povestea florilor

Revin la Sibiu, se pare ca a doua mea iubire, dupa Timisoara. Toata ziua de duminica am batut strazile, pietele, fiecare coltisor care putea avea o poveste. M-a surprins la fiecare pas cate o portita ce lasa se se intrezareasca in urma ei, o alta lume. Curti interioare pline de flori, balcoane din fier forjat, lucrat cu maiestrie, turnuri inalte si caramizi multicolore. De la o fereastra cate cineva arunca o ocheada catre niste oameni care le intrau pe nerasuflate in universul lor protejat de batrana poarta de lemn. Era liniste in Sibiul asta atat de frematat de sufletele turistilor. Era o liniste nefireasca ce-ti intra parca in cel mai ascuns ungher al fiintei. Si atunci, acolo, pe stradutele alea inguste, printre atatia turisti veniti cine stie de unde, incepeai sa vibrezi. Vraja Sibiului te prindea si pe tine. Si e practic, imposibil sa scapi.

Mimi, jonglerii si epopeea saltimbancilor francezi

As putea vorbi la nesfarsit despre atmosfera, locurile pe care le-am vizitat, concertele sustinute in Catedrala Evanghelica, duminica Rusaliilor cu ale ei spice de grau oferite credinciosilor, inghetata de wiskey sau gogosile cu gem de capsuni. As mai putea vorbi si despre Podul Minciunilor de unde Sibiul de sub piete arata superb, sau chiar si despre felinarele ce ziua te privesc ascuns iar noaptea se transforma in statui impresionante. Poate am sa reiau povestea pentru ca intr-un singur articol, Sibiul de anul acesta nu ar putea sa incapa tot.

Dar cum spuneam, desi as putea sa povestesc la nesfarsit, am sa va spun totusi cum romani, nemti, africani, englezi, toti la un loc, privesc catre un grup de artisti care stiu sa faca show. In mai putin de trei minute ei smulg cu atata usurinta zambetele celor adunati in soare, la peste 33 de grade. Si iarasi, cu cateva bile, o toba, o trompeta si muuulta imaginatie, aceiasi trei artisti au reusit sa transforme Piata mare intr-o arena plina de hohote de ras.

Mai tarziu, cand soarele nu mai se razbuna atat de violent peste lume, un italian, maruntel dar plin de haz isi tranteste neglijent o ditamai valiza in mijlocul unei alei. Incepe sa dirijeze circulatia, aleagra mame cu copii in carucioare, leaga marginile strazii cu franghii imaginare, face concurs de caruioare. ""1, 2, 3, START! Here from Sibiu......to....Bucharest...via Sibiu again!" Si sa vezi cum trei parinti, cu copii cu tot, alergau la start, treceau prin multime dupa care se pierdeau pe undeva, pentru ca italianul a inchis cercul uman lasandu-i se se amestece cu restul curiosilor. Ce sa mai, cred ca la finalul show-ului a iesit un haos general pentru ca maruntelul a inceput sa ia diferite obiecte ale privitorilor, sacose cu mancare, palarii, cirese, biciclete, si la final, chiar un bebe din caruciorul lui si sa le imparta celorlalti. Asa ca geanta cuiva a ajuns la un domn, a carui palarie sta confortabil intr-un caruicor gol, pentru ca bebelusul din el, a fost plimbat catre cealalta jumatate a cercului uman, pana in bratele altei mamici.

Surpriza serii insa a fost trupa de teatru Malabar, venita din Franta care a oferit celor prezenti in Sibiu un show grandios. O corabie imensa, alba de care era agatata luna, a strabatut bulebardul pietruit care duce catre Piata mare a Sibiului. Acrobatii de tot felul, oameni pe picioroange, un fluture cu aripi albe, o doamna cu o voce impresionant de melodioasa, adica toate elementele pentru un show care sa te captiveze.

Ajunsi in Piata mare, actorii au demonstrat ca imaginatia si abilitatile fizice sfifeaza uneori orice lege. Saltimbancii francezi, pe ritmuri de house (cred ca house era, acum nu ma injurati dar de la Metallica, Deep Purple, and stuff la astfel de ritmuri imi trebuie si mie multa rabdare cateodata) au adus pentru mai bine de o ora si jumatate povestea unui grup de "extraterestii" aici pe pamant. Ce acrobatii putea sa faca o fatuca agatata de vela corabiei doar cu o panglica, nu va puteti imagina. Nu mai vorbesc de unul dintre actori care mi-a sfidat mie orice limita a imaginatiei legata de rezistenta fizica intr-un numar de acrobatie cu cercul!

Sonorizare, imagine, sincronizarea momentelor, muzica bine aleasa, prezenta scenica de exceptie, toate de nota 10, culminand cu o impresionanta baie in spuma. M-am ferit cat am putut, avand camera la mine, plus o gramada de alte aparate, dar n-am scapat.

Ora 00.00

Teatru si tatuaje, toate amortesc la miezul noptii. Malabar ramane in umbra dupa baia de spuma. Artistii cei atat de plini de maiestrie in arta tatuajelor, se retrag cine stie prin ce localuri, alese pe spranceana in Sibiu. Un moment de tacere, intr-o mare de vreo 5000 de oameni. Si fix la miezul noptii, vraja e spulberata de o explozie de artificii. Poate de Revelion dar in alte tari am mai vazut asa ceva. La noi este prima data cand cerul este colorat in asemenea masura in mii de nuante, cand linistea zeilor este tulburata de razboiul luminilor. Nu cred insa ca s-au suparat. Cum s-ar putea supara pe bucuria atator oameni?

E deja luni dimineata, putin trecut de miezul noptii. Terasele din Sibiu vuiesc de impresii si rasete sagalnice. Turistii pastreaza in priviri secvente de film... un film cu ei, despre ei, in mijlocul unui Sibiu care a stiut inca o data sa-si multumesca privitorii.

Neverending Story

Aici, la Sibiu se nasc povesti. Asa cum odinioara, Timisoara fremata a legende. Anul acesta, Sibiul mi-a aratat o parte nevazuta. O poveste in care fiecare cuvant, iti deschide o poarta catre o alta poveste. Nu, n-am uitat nici de trupa de aficani, nici de desenul tribal, nici de toate cate le veti citi intr-un material urmator. Ce nu stiti voi insa este faptul ca Sibiul este orasul vrajilor. Orasul in care fiecare coltisor, iti prinde sufletul pentru totdeauna. Mi-ar place sa traiesc aici. Mi-ar place sa ma reindragostesc (daca se va mai intampla vreodata asta) aici. Mi-ar place sa am o poveste, numai a mea, inceputa aici. De ce? Pentru ca dupa multi ani, Sibiul mi-a aratat ca inca mai stiu sa traiesc!

Putna, intre sfintenie si domnie

Obositor drum pana la Putna. Trei zile de mers si asteptat. Obositor dar merita. Credeam ca nu ma mai pot bucura vreodata de un loc nou, asa cum facusem cu un an in urma la Tismana. Dar Putna are ceva special. Il are pe Stefan. Si are dincolo de farmecul locului, si legende. O gramada de legende, care mai de care mai apasatoare si atingatoare de istorie.

Toate il pomenesc pe Stefan sau pe Daniil Sihastrul. Toate sunt la fel de ravasitoare la fel ca si linistea aceea nefireasca de la Putna. Te intampina la intrarea in manastire, o icoana a strasnicului Domnitor, impobobita in flori rosii. E sarbatoare mereu la Putna. Pentru ca Putna adaposteste una dintre cele mai importante figuri ale istoriei noastre.

Se spune ca Stefan, intr-o intrecere cu arcul a hotarat locul actualei manastiri. Sageata s-a infipt intr-unul dintre pomii de pe un deal din apropierea manastirii. Astazi, dealul ii poarta numele cu vrednicie, ca sa fie stiut si vazut de departe, intru slava si memoria sfantului domnitor.

Cand pasesti dincolo de poarta greoaie de lemn, intri inapoi in timp. Calugari cu rase pana in pamant, cu pasii apasati si privirea dincolo de vreme, trec pe langa tine fara sa ii simti. Iti aduci aminte de boierii de altadata ce cutreierau aceste meleaguri, pline de sfintenie. Printre tufele de trandafiri parca zaresti la orice pas, umbra marelui Stefan. Exista si un muzeu in incinta manastirii, unde sunt asezate, la loc de cinste straie, manuscrise si tot felul de alte obiecte ce amintesc de domnia glorioasa a lui Stefan. Chiar si o replica a sabiei sale se afla expusa in muzeu.

Manastirea impresioneaza si impune respect inca de la prima vedere. Curatenia locului, linistea aceea care parca iti patrunde fiecare ungher al sufletului, clopotele greoaie trase la vreme de slujba… e ceva cu locul asta, ceva care te face sa-l simti pe Stefan, prin fiecare pas pe care il asezi pe aleile frumos impodobite cu pomi si flori.

Inauntru, vegheaza un calugar batran. Citeste dintr-o carte roasa de timp, mai veche decat vechimea vremii sale. Ma intreb daca nu cumva si acel liturghier este tot de pe vremea lui Stefan. Nimic nu-l tulbura pe batranul calugar. Si-a luat in serios rugaciunile de taina. Parca a incremenit asa, in rugaciune, dinainte de vreme. Cu toate astea, el pazeste mormantul Sfantului Stefan, cu strasnicie. E de ajuns sa te apropii mai mult sau sa asezi o lumanare la locul nepotrivit, ca vine langa tine si o ia, lasand-o sa arda in alta parte. Asta e canonul sau, sa aiba grija de vremelnicia trupului lui Stefan. Si cata bucurie poate fi intr-un astfel de canon!

Imi amintesc ca prima imagine interioara a manastirii era albastra. Pictata frumos si ingrijita cu smerenie, manastirea este de o frumusete aparte. Atat a iubit Stefan locul acesta incat, din toate ctitoriile sale, aici a asezat adevarata frumusete.

Pasesti in tacere, cu frica sa nu tulburi linistea locului. Mormantul lui Stefan, asaltat de altfel de credinciosi, mi se dezvaluie acum in toata splendoarea sa. Ingenunchiez langa piatra de marmura ce ii acopera trupul si dupa atatea veacuri. Stefane fara de moarte, lumina sa ai peste toate si de sus sa tot pazesti, Moldova si cele ceresti!...

Ii simt iarasi prezenta, ma uit la portretul zugravit cu grija deasupra mormantului si ii vad ochii aprigi. O privire sfredelitoare imi rascoleste cugetul. Nu, Stefan nu poate sa moara. Stefan este inca aici, ii aud pasii pe pardoseala de marmura, Stefan vine la vreme de taina sa ceara sfat lui Daniil si preotilor sai. Stefan cere indurare pentru tara asta, Stefan iubeste Moldova aparand-o cu sange si lacrimi. Stefan e inca aici, la Putna! E de ajuns sa privesti in jur, sa simti caldura soarelui ca sa-i simti mangaierea domnitorului! E de ajuns sa asculti vantul ca sa-i auzi poruncile lui Stefan! E de ajuns sa privesti Putna ca sa-i vezi chipul, netrecut de vreme!

Se urneste greu clopotul la Putna. E batran, la fel de batran ca si asezarea locului acestuia! Dar cheama la ruga pe toti cei care il aud. Anunta vremea genunchiului inchinat, vremea multumirilor si cea a slavei lui Dumnezeu! Cum a oranduit Dumnezeu ca in acest loc sa fie de atata vreme, loc de rugaciune? Cum i-a dat lui Stefan gandul cel bun sa ridice aici o manastire pentru a putea fi locas sfant si pentru pustnicii codrilor? Stefan priveste in jos acum si zambeste! Zambeste caci vede lucrarea lui cum a dainuit in ciuda timpului. Zambeste caci credinta lui in cele sfinte l-a ajutat sa ridice aici, unul dintre locurile sfinte ale Moldovei. Moldova urmasilor lui Stefan!

Il vad pe Stefan venind in toiul serii la Putna. Ii vad ochii cum scanteiaza in soarele plecat spre amurg. Ii vad chipul si pletele rascolite de vant si mintea cum scruteaza vremile. Se gandeste adanc la soarta tarii. Se gandeste sa tina piept maniei turcilor. E obosit de-atatea batalii. Si-ar gasi un loc in care sa-si intinda macar pentru o vreme oasele. Dar n-are timp. Tara il striga si pamantul ii vorbeste. Trebuie sa duca la bun sfarsit misiunea Moldovei. Trebuie sa lase urmasilor lui ceva in care sa creada. Ceva suficient de puternic incat sa dainuie peste oameni si timp. Si atunci le lasa chipul lui. Si taria bratului. Si ascutimea mintii. Si Putna!

Pentru ca toate trebuiau sa poarte un nume, li s-a spus... Eminescu

Eminescu nu este acasa. In lipsa lui, intram din camera in camera si ii admiram lucrurile. Asezate parca dupa gustul sau, unele lasate in graba de parca atunci s-ar fi ridicat de la masa de scris. Eminescu se intoarce repede dar, pana atunci, Doamna Ana ne impartaseste cate ceva despre viata celebrului poet.

Ma uit pe geam, cautand teiul. E vara, cald, mijloc de august aproape. Nu mai sunt infloriti teii, e o caldura inabusitoare, dar eu il astept pe Eminescu. Ma uit la Ana. Zambeste si zambetul i se transforma in culoare. E indragostita de Eminescu. Il iubeste in taina si cu siguranta Eminescu trece pe langa ea fara sa o observe.

De undeva, de nicaieri se aude o muzica in surdina. Ma uit la usa aceea de lemn si astept sa se deschida incet, inauntru pasind Eminescu. Pe pereti stau marturie cateva desene de-ale sale. Universuri si galaxii. Probabil de acolo de unde isi lua inspiratia. Niste paturi groase, o soba care incalzea doua camere, niste vase de pamant… nu e prea mare casa poetului dar e impodobita cu portretele sale, peste tot. Nu stiu cum, dar revin in camera unde era biroul sau. Parca cea mai luminoasa dintre toate. Un birou din lemn masiv, stiloul sau, niste carti uitate acolo din care a citit inainte sa plece de acasa.

Nu avem voie sa atingem obiectele din casa de la Ipotesti. Cu toate acestea, imi atrage atentia o coala de hartie, format A3, atent asezata pe biroul marelui Eminescu. Ana ne spune ca acea foaie este singurul obiect din casa pe care il putem atinge. Sunt lucruri pretioase acolo, nu doar pentru ca le iubeste Ana ci pentru ca au o valoare deosebita apartinand marelui poet.

Coala aceea pastreaza si astazi versurile lui Eminescu. Sunt patru poezii, scrise fiecare in cate un colt de foaie. Varianta finala a lor. Scrisul este ingrijit, curat, cu litere mici dar deopotriva egale. Impune ordine. Gandire clara. Asezata. Si da senzatia de pofunzime. O talmacire ciudata pe care numai Eminescu putea sa o intrevada in tainele acestui univers. Privind versurile acelea am avut tot timpul impresia ca ascund si altceva. Ca Eminescu vroia sa spuna multe si le-a ascuns in rime. Vroia sa lase multe raspunsuri dar nu avea timp. Timpul i-a fost masurat. O clepsidra cu prea putin nisip a atins podeaua, spargandu-se in mii de cioburi pentru el.

Ana intoarce foaia ingalbenita de timp. Imi aduc aminte ca in acel moment mi s-a taiat respiratia. Stiam ca avea sa ne arate ceva impresionant. Stiam ca ne dezvaluia unul din secretele muncii lui Eminescu. Dar nu ma asteptam la ce avea sa urmeze. Ana ne priveste sfioasa. Probabil e obisnuita cu astfel de reactii. Foaia continea aceleasi patru poezii, rescrise, cu versuri sau cuvinte taiate, cu ritmuri pentru fiecare in parte… fieceare vers avusese parte de transformari. Nimic nu era lasat in forma sa bruta. Precum aurul. Sau orice alt metal pretios, slefuit, transformat, topit, pana cand ajunge sa fie ceva unic, curat, demn. Cata munca pentru o singura poezie! Cata atentie si respect pentru literatura si har divin! Cate nopti nedormite pentru ca ce vazusem initial (cele patru poezii) sa ajunga la forma sa finala! Geniu! Si forta! Si inspiratie! Dar mai ales har!

Eminescu tot nu apare. Ana vorbeste in continuare despre viata lui. Despre opera sa vasta. Despre chinul prin care a fost silit sa treaca. Despre minciunile care s-au spus despre el. Vorbeste si despre cum a fost omorat Eminescu si ochii i se umezesc. La fel si noua…

Ies in curte, asteptandu-l inca pe Eminescu. Ana zicea ca se intoarce repede. Cine stie, poate tocmai acum ii spoteste Veronicai cuvinte frumoase. Caut un tei. Un anume tei. Acela care l-a inspirat pe Eminescu. Acela sub care scria. Ana ne indruma catre el… e locul in care sunt ingropati parintii lui Eminescu. Locul in care Eminescu a ascultat in glasul vantului, povetele parintilor sai. Am ajuns in locul acela, separat de restul grupului. Era liniste. Si in linistea amiezii aceleia de vara, vantul adia usor cu glasul lui Eminescu. Il auzeam deslusit si ii priveam chipul printre frunzele de tei.

As vrea sa raman aici o vesnicie. As vrea sa il astept pe Eminescu. As vrea sa-mi povesteasca el despre noptile in care facea corecturi la ziar, despre orele de nesomn in care a lasat o mostenire atat de pretioasa neamului astuia. As vrea sa-i vad ochii cum stralucesc in soarele acelei amieze. Sa-i vad pacea si zbuciumul deopotriva, linistea si razvratirea, miile de intrebari si focul ce il mistuia.

Se face seara si trebuie sa plecam. O las in poarta casei de la Ipotesti pe Ana, cea indragostita. Pe Ana cea atat de mult iubitoare de Eminescu. Eminescu n-a venit. Ana il asteapta. L-a asteptat mereu. Ana stie pretul vesniciei. Dar il iubeste. Iar Eminescu probabil nici nu stie. Si sigur nu stie cat il iubim si noi, pe langa Ana. Eminescu nu vine. Nu mai vine. Dar lasa… e tarziu de-acum. O sa venim noi, la anul, la Eminescu. Si sper sa o gasim si pe Ana. Ana il asteapta inca. Cobori in jos, Luceafar bland, caci Ana te astepta…

Lainici, manastirea celor trei invieri

Iadul se prezinta vremelniciei. Iadul apare tuturor. Iadul aduce ispite in cele mai sfinte locuri. Iadul hotaraste soarta de moment a unor fapte. Dar sfintenia si credinta topeste puterile iadului. Sfintenia ridica. Credinta inalta si purifica. Iar credinta sfanta dainuieste, dincolo de incercarile iadului.

Asa s-ar putea rezuma istoria dureroasa a unei dintre cele mai importante manastiri din tara noastra. Manastirea Lainici, mireasa ascunsa asa cum i se mai spune este un loc cu totul aparte in peisajul monahal romanesc. Strajuita de codrii desi, ascunsa in faldurile Defileului Jiului, manastirea sta pavaza credintei ortodoxe inca de la 1380. Ctitorie a Sfantului Nicodim de la Tismana, Manastirea Lainici nu vobeste decat celor care stiu sa asculte. Nu indeamna la credinta sau rugaciune. Pentru ca acolo, in locul acela care odata l-a adapostit pe Tudor Vladimirescu din calea turcilor, credinta si sfintenia vorbesc de la sine.

Era o seara de vara incredibil de linistita cand am ajuns pentru prima data la Manastirea Lainici. Imi amintesc ca ascultam in microbuz Maria Gheorghiu, “Fluieras de os”, cand am ajuns la poarta manastirii. Nu te astepti ca o manastire sa fie atat de aproape de o sosea. Nu te astepti nici ca pe Defileul Jiului sa fie atata liniste. Nu te astepti ca soarele sa se inece in nori, pitindu-si somnul dupa codrii, atat de discret ca aici. O poarta grea, de lemn, strajuieste dragostea pentru Dumnezeu. Dincolo de ea, o gradina impresionanta de trandafiri, ingrijiti cu dragoste si pretuire. Pasi greoi se inoada inaintea privirii mele. Unul cate unul, calugari de toate varstele ies de la slujba de seara. Incremenesti in loc vazandu-i. Parca toti au depus un juramant de tacere. Parca toti au lasat gandurile lumii, dincolo de poarta cea grea de lemn. Parca ei se afla dintotdeauna pe acele locuri. Un chip imbatranit de vremuri, ale unui stravechi neam de altadata: dacii liberi!

Doua biserici stau aici pavaza rugaciunilor acestor monahi. Bisericuta cea veche, arsa de trei ori pana la temelii, din “bunavointa” “credinciosilor” straini si una somptuoasa, alba, parca sfidand rautatea celor care au vrut ca acest loc sa fie dat uitarii. Nimic nu se mai vede astazi din vechile sale rani. Cu toate astea, Manastirea Lainici are rani adanci. Rani pe care numai timpul le pote vindeca. Sau uitarea. Sau iertarea si intelegerea. Desi intelegere pentru sacrilegii, nu prea exista.

Spun sacrilegii pentru ca alta indurare pentru macelul ordonat de Maria Tereza si realizat de generalul Bukow nu este. Manastirea Lainici a fost unul dintre cele 300 de lacase de cult arse din temelii din ordinul Mariei Tereza. A trecut peste aceasta rana. S-a ridicat. Si a fost trecuta iarasi prin foc in timpul Primului Razboi Mondial, de catre trupele germane. Nemtii au intrat cu caii in biserica, au topit clopotele de alama si argint, au dat foc arhivei ce masura 24 de metri liniari si au scrijelit peretii, atat de frumos impodobiti cu chipuri de sfinti. Manastirea a avut protectie si ajutor. A indurat si aceasta rana. S-a chinuit, dar s-a ridicat la fel ca prima data. Ultima data a fost incendiata de comunismul ateu. Dar Lainicii au tacut. Doar codrii dimprejur le stiu durerea. Doar ei inteleg o asemenea povara. Si, de fiecare data, manastirea s-a ridicat. Rastignita si inviata. De trei ori.

Astazi e liniste la Lainici. Vin aici pelerini din toate colturile tarii. Vin si straini care au auzit de Mireasa din Defileu. Imbracata in voaluri albe de marmura, Lainici asteapta. Nu stiu exact ce. Poate o izbavire. Poate mantuirea. Poate a Doua Venire. Poate un simplu om, care sa deschida poarta cea mare intr-o zi si sa nu mai plece. Pentru ca acolo a gasit credinta. Pentru ca acolo a gasit iertarea. Nu stiu ce asteapta. O vad in fiecare vara de cinci ani incoace. Si inca asteapta. Poate, de peste vremi, ii asteapta pe dacii de odinioara. Aceia care stiau ce inseamna libertatea, credinta, nemurirea.

Sau poate asteapta sa rasara de printre monahi inca unul precum fostul parinte Calinic Caravan, unul dintre duhovnicii cu har ai manastirii. Poate asteapta sa fie si astazi printre calugari, frati care sa se nevoieasca o saptamana in post total ca staretul Calinic, doar pentru ca au omorat o furnica in sfantul altar. Poate asteapta sa vada pe fata credinciosilor aceeasi bunavointa, smerenie si dragoste ca pe chipul parintelui Calinic. Si daca va intrebati ce cauta un staret de manastire sa dea cu matura, sa ingrijeasca de animale sau sa sape pamantul, raspunsul e unul singur: se numeste Smerenie!

Poate asta asteapta Manastirea Lainici, smerenia credinciosilor. Smerenia nevoitorilor ei. Smerenie dincolo de infatisarea pioasa. E destul de greu sa o vada astazi. Dar Manastirea Lainici are rabdare. A trait mult. Si a vazut multe. Si pe toate le-a rabdat cu incredere. Poate si de data asta Dumnezeu o va invrednici. Caci vrednica este de toata lauda si multumirea, pentru credinta sa. Pentru rabdarea si stoicismul sau. Dar mai ales pentru cei prin care s-a ridicat!

Costesti, Cetatuia

De la Sarmizegetusa Regia pornim dupa un scurt popas catre o alta cetate dacica si anume, Costesti! Drumul trece printr-un fel de sat, chiar catun i-as spune desi in ultimul timp si acolo au rasarit o gramada de vile. Satul face parte din comuna Orastioara de Jos, judetul Hunedoara. Este un parcurs de aproximativ o jumatate de ora de mers pe jos, nu este deloc dificil, mai ales ca privelistea inconjuratoare este una de-a dreptul de vis.

Cetatea dateaza de pe vremea regelui Burebista si a fost distrusa in timpul razboiului daco-roman din 101-102. A fost refacuta destul de repede, dar abandonata complet in timpul razboiului din 105-106. Dealul "Cetatuia" reprezinta un punct de paza strategic cu vedere la o distanta foarte mare, plasat la intrarea in masivul Sureanu.

In fiecare an cand am ajuns la Costesti, ziua era aproape pe sfarsite. Culorile se amestecau pe cer, iar pomii se faleau cu podoabele lor. Livezile pline, liniste cat cuprinde, oratanii prin curti si mai nimeni care sa deretice la acea ora. Doar noi, o mana de curiosi urcam spre cetate, calcand pe urmele stravechilor strabuni. E un sentiment de nedescris, mai ales cand pasesti pentru prima data intr-un astfel de loc. Esti dintr-o data partas la istorie. Esti tu, cel care, lasand la o parte lumea, ai cutezat sa te apropii de inima dacilor.

Odata intrat in cetate (evident ce a mai ramas din ea) descoperi ca fiecare piatra fasonata ce a contribuit la ridicarea cetatii are o poveste. Zidurile late de 3 metri, dublate pentru a intari cetatea stau si astazi marturie iscusintei dacilor.

Vei desoperi aici ramasitele a doua turnuri locuinta construita la baza din piatra, iar in partea superioara din caramizi, desi ar trebui sa va imaginati un pic cum ca acele caramizi erau de fapt niste blocuri imense, nu clasicele caramizi din zilele noastre. Turnurile erau folosite de catre sacerdoti, preotii daci cei mai inalti in grad. Langa aceste turnuri locuinta veti descoperi o uimitoare scara din piatra fasonata lata de 3 metri, care ducea catre unul dintre aceste doua turnuri. Pe laturi, scara avea prevazute niste jgheaburi pentru scurgerea apei, iar in fata ei era o poarta de lemn.

Incinta sacra a cetatii este separata de partea locuibila, ca de altfel in fiecare cetate dacica. La Costesti Cetatuia intalnim patru sanctuare, toate sub forma de patrulater, precum si un turn de observatie. Sanctuarele sunt realizate cu piloni de piatra, circulari, din care astazi se pastreaza doar baza ascestora.

Nu stiu daca numai maretia constructiei, imaginatia care trebuie sa lucreze din plin in astfel de locuri sau cadrul natural te ajuta sa ai o stare deosebita aici. E o liniste care parca iti intra in suflet, un peisaj de vis, ce te posteaza pentru cateva clipe undeva deasupra lumii. Te uiti in jur la dealurile acelea si vezi dincolo de ele. Asculti linistea si vantul si auzi sunetele buciumului de altadata si tipatul soimilor. Privesti cu ochii sufletului fiecare coltisor de zare si vezi cum rasar ca altadata focurile vii. Sunt inca aici, n-au plecat nicaieri. Si nici n-au sa plece vreodata!