Cum (de ce) m-am îndrăgostit de Rembrandt?

     

  

Seducător, șarmant, inegalabil. Așa l-aș caracteriza pe olandezul care a uimit o lume întreagă prin creațiile sale, încă din timpul vieții. Era un miez de noapte, de acum câteva luni când am fost întrebată dacă vreau să scriu catalogul expoziției "Rembrandt - Apogeul artei gravurii". Și am acceptat, fără să clipesc. 

Știam despre el atunci, cam cât știe un om care a auzit că în Evul Mediu, Olanda se mândrea cu picturile semnate de către marele artist. Și mai știam, că a avut o soție, pe nume Saskia. De a doua zi am început studiul. Biografie, tehnică, trăiri, expuneri, forme de expresie. Și, pe măsură ce citeam, ca într-o vrajă adâncă mi se strecura în suflet. Încă de la primele cărți, de la primele rânduri, am știut că este dragoste de-o viață. 

Catalogul l-am scris în două zile. Studiul pentru el, a durat mai mult însă. Dar, din momentul în care am început să scriu textul, nu m-am oprit decât atunci când și ultima picătură de admirație a fost așternută pe hârtie. Da, majoritatea textului l-am scris pe hârtie, nu la laptop. Cam așa fac mereu cu materialele de suflet. Aveam hârtii despre el, împrăștiate peste tot și muzică de Handel în urechi. Prima care m-a atras, a fost viața sa tumultoasă. A cunoscut mărirea și decăderea. A trăit în mijlocul oamenilor, până la sfârșitul vieții și totodată, departe de ei, în spații în care creația are loc liber să se exprime. El a ales pictura. Dar, ceea ce l-a făcut cunoscut a fost însă gravura. M-am gândit mult la ce anume l-a făcut pe Rembrandt să fie un artist complet? Complexitatea lucrărilor sale? Nicidecum. Compozițiile bine alcătuite? Cu siguranță. Dar asta nu îl diferențiază detașat, de alți artisti. Ci faptul că, fie și numai într-o singură capodoperă de-a sa, pe care am privi-o, Rembrandt a reușit să adune dintr-o sinură atingere a muzei, toată creativitatea ancestrală care a străbătut secolele până la el. 

De la desenele rupestre din peşteri, la impresionanta artă antică, egipteană, greacă sau romanică, şi până la desăvârşirea ei în evul mediu târziu, Rembrandt a reuşit, prin tuşe fine, pline de substanţă, să înmagazineze în lucrările sale, toată cunoaşterea creativă de care au dat dovadă înaintaşii săi. Aceleaşi linii simple, frânte, le vom regăsi şi pe pereţii peşterilor împodobite acum mii de ani de primii oameni. Însă, Rembrandt reuşeşte să le aducă din pragul de schiţe, de încercări timide, la apogeul unei complexităţi aproape ireale. Privind o singură gravură de-a lui Rembrandt şi astăzi ai avea dificultăţi în a-i recunoaşte tehnica în care a fost realizată: grafică, dăltiţă, sau pointe-sèche (vârf uscat/punct rece). Iar în ceea ce priveşte picturile, jocurile de lumini şi umbre, tonurile calde folosite, expresivitatea şi naturaleţea chipurilor, trăsăturile ce transmit viaţă dincolo de pânza pe care au fost realizate, toate ne îndreptăţesc să considerăm talentul lui Rembrandt, încununarea de netăgăduit a acestei arte, ce a trecut proba vremii, din trecutul istoriei, până la el.

Mai apoi a venit momentul în care Rembrandt a ajuns la Câmpulung Muscel. Era tot târziu, în noapte, când Muzeul Municipal i-a deschis ușa cea mare și grea a istoriei, pentru a-l primi timp de o lună și jumătate. Lucrările sale au venit în cutii grele, păzite strașnic, atât de jandarmi cât și de ochiul vigilent al directorului muzeului. Nu și-a lăsat angajații să se lupte singuri cu greutatea artei lui Rembrandt ci, a arătat tuturor cum se prețuiește o asemenea valoare. Priveam cutiile acelea imense și inima îmi bătea frenetic. Eram la distanță de doar un capac mare de lemn, de mai noua mea dragoste.

A doua zi, a început amenajarea expoziției. Prima lucrare scoasă din cutie, a văzut lumina vremelnicei sale case, din mâna mea. Și ultima agățată de panouri, la fel. Pe prima însă, n-am să o uit niciodată. Era un peisaj din Amsterdam. Nu știu dacă tremuram de emoție sau, pur si simplu, mă transpusesem în peisajul acela, departe de Câmpulung, printre mori de vânt care amestecau aerul cu mirosul de cerneală proaspăt aplicată pe o plăcuță de cupru.

Atunci am auzit pentru prima dată, cum sună o placă de cupru, scrijelită cu acul de gravură, de mâna lui Rembrandt. Nicio muzică din lumea asta nu ar putea vreodată să egaleze acel sunet, venit de peste veacuri, cu ajutorul unui petec de hârtie, pe care fusese imprimat. Da, muzica poate fi imortalizată pe hârtie. Și nu în note precise, aranjate pe portativ, ci cu ajutorul unui geniu al gravurii, precum Rembrandt. Zeci de linii, dacă nu sute chiar, stăteau orânduite în fața mea, puse pe petecul acela de hârtie, de o mână nevăzută, care reușise să transmită chiar și după atâta veacuri, emoție, culoare, timp dincolo de timp. Am simțit vântul cum îmi mângâia fața, doar uitându-mă la morile acelea. L-am văzut pe Rembrandt, cum stă cu placa de cupru pe genunchi, cocoțat pe un deal, dincolo de orizontul format de depozitele East India Company. Și ținând în mână prima gravură de-a lui, am știut că nu va mai fi cale de întoarcere. 

Am rămas să ajut la organizarea expoziției. 273 de gravuri în total. 79 de scene religioase au împodobit holul cel mare al Muzeului din Câmpulung. Acestea din urmă cel puțin, toate au trecut prin mâna mea. Și, la fiecare, am simțit emoția, înfrigurarea, tumultul, introspecția și toată aplecarea lui Rembrandt către divinitatea care l-a înzestrat cu un asemenea talent. Am prins un alt miez de noapte în compania lui. Eram trei prieteni, trei oameni care îl iubeau pe Rembrandt, fiecare în felul lui. Nu am simțit prea tare oboseala. Și către ora 12, ne miram cum mai stăteam agățați de scări înalte, să punem gravurile pe panouri. Atunci am înțeles: pasiunea e singura flacără care știe să ardă acolo unde toate celelalte simțuri nu mai ajung. 

A venit și ziua vernisajului... Ambasadorul Olandei în România, secretari de stat, reprezentantul colecționarului, primarul orașului, presă, invitați, camere video, fash-uri, protocol zero, cămăși albe, inimi tremurânde. Și peste toate, toți țineau în mâini, catalogul expoziției. Eram atentă la fiecare cuvânt, fiecare privire plină de curiozitate a celor care au venit să-l cunoască pe Rembrandt. Dar, ascuns după coloanele impunătoare ale muzeului, l-am văzut pe El. Pe Rembrandt. Privea iscoditor, curios, interesat, atent, la lumea nouă pe care o avea în fața-i. Eram subiecte deja, pentru alte capodopere semnate de el, probabil din alte sfere. Pe măsură ce urcam treptele la etaj, chipuri cunoscute priveau din spatele geamurilor de sticlă ale gravurilor. Erau portretele mamei artistului, ale Saskiei, erau diferiți oameni pe care Rembrandt îi întâlnise în drumurile sale prin Amsterdam. Personaje din sene alegorice....Faust, Antigona, Medeea, chipuri orientale, cerșetori, portrete ale unor personalitați ale vremii; toate creau lumea plină de magie care l-a fermecat pe Rembrandt atât de tare încât să le imortalizeze pentru posteritate, pe plăcuțele de cupru. Nu poți descrie în cuvinte ce simți în preajma unui asemenea geniu. 

Și nici nu vă pot povesti cum, într-o seară, după ce toți vizitatorii plecaseră demult, m-am dus să stau de vorbă cu Rembrandt. Doar eu cu el. Priveam atent fiecare detaliu. Fiecare linie frântă, abia conturată, sau tușele apăsate, pline de greutate, care creau chipuri, sau peisaje. I-am privit fiecare autoportret în parte. I-am simțit auto-analizele, din fiecare privire, din fiecare umbră care îi mai apărea pe chip, odată cu trecerea vremii.

M-a luat pentru o clipă de mână și m-a purtat, înapoi în timp, pe ulițele Amsterdamului de Ev Mediu. M-a dus în atelierul alchimistului, să-i iscodesc cărțile vechi și sufletul plin de uimire în fața acelei apariții "nefirești". M-a dus la el acasă, unde, cuminți, tablouri impresionante își așteptau beneficiarii. M-a invitat chiar și în atelierul lui, acolo unde își păstra muzele. Un bust de femeie, reprezentând sculptura. Elemente ce aminteau de o altă artă frumoasă, arhitectura. Dar, ceea ce am remarcat încă de la intrarea în acest spațiu, era felul în care Rembrandt se așezase pe un scaun, cu placa de gravură pe genunchi și privea în sus, către muza atribuită artei pe care a îndrăgit-o atât de mult. Avea 33 de ani când a redat acest spațiu. L-am cunoscut în apogeul vârstei sale cristice, l-am cunoscut pictând primari și regi, l-am văzut nemulțumit de lucrări pe care le refăcea cu o naturalețe aparte, până când zâmbetul și mulțumirea i se așterneau pe chip. Și l-am îndrăgit și mai tare, cu fiecare ipostaza prin care m-a purtat.

Peste ceva vreme, l-am văzut dansând ușor, pe ritmuri de muzică barocă, în același muzeu care i-a fost până astăzi, gazdă. Concertul organizat acolo, în prezența lui și, în cinstea moștenirii lăsate de el, a mișcat până și cele mai scrupuloase inimi. A fost un moment magic, în care Saskia nu și-a mai putut stăpâni nemișcarea. În care toate personajele redate de el, au coborât printre invitați, au lăsat deoparte toate îndeletnicirile și au fost, pentru câteva zeci de minute, suflete vii, de dincolo de vreme. S-au amestecat cu invitații. Copiii au îmbogățit muzeul cu chicotele lor, făcând holul cel mare să răsune până și în cele mai îndepărtate cotloane. Femeile și-au lăsat deoparte tigăile cu clătite, cerșetorii au uitat de bolile și neajunsurile vieții de atunci. Saskia și-a îmbrățișat soțul, ca după o lungă perioadă de tăcere. Mama artistului, mai rezervată, privea circumspectă la toate aceste întâmplări. Nu știa prea bine, dacă să coboare printre muritorii de rând, sau, să își privească mândră odrasla evocată la Câmpulung. I-am surprins însă, un zâmbet timid, și o licărire de bucurie, prinsă ușor de colțul unui ochi, de o linie subțire, zgâriată în cupru.

Acum, Rembrandt se pregătește să plece către alte zări. Să cunoască alți oameni. Să facă alte inimi să se îndrăgostească de geniul lui. Ușile muzeului s-au închis, pentru a strânge de pe panouri, munca și dragostea de-o viață. N-am putut să plec, fără să ma mai uit o dată în urmă. Rembrandt mă petrecea din pragul muzeului, scoțându-și pălăria cu boruri largi și făcând o reverență ușoară. Eu ar trebui să mă înclin în fața lui. I-am mulțumit. Mi-a zâmbit. Am știut atunci, că indiferent din care colț al lumii ar fi, indiferent de peste câte veacuri ar veni, Rembrandt este unul dintre nemuritori. Și pentru câteva clipe doar, Rembrandt scris în cupru muzica lumii si a semnat în cartea eternității și de la Câmpulung. Pentru mine! Și pentru cine a avut ochi și suflet să-l vadă!

Orașul și Hrisoavele sale de piatră: de la Negru Vodă la Crucea Jurământului

Se întâmplă azi în Câmpulung Muscel, începând cu ora 17, în holul Primăriei vechii capitale. Este încă o lecție de istorie, în care Ștefan Ionescu - Berechet, alături de invitatul său special, arhitectul Dan D. Ionescu vor aduce în lumina prezentului, momente importante pentru Câmpulung, înscrise în cartea istoriei, de data aceasta cu file de piatră, încă din evul mediu. 

Manifestarea vine să prefațeze împlinirea a 800 de ani de la prima atestare documentară a orașului, eveniment care va fi sărbătorit anul viitor. Și cum un astfel de moment trebuia ilustrat și nu doar dezbătut, soții Berechet (Cristina și Ștefan) v-au pregătit și o impresionantă expoziție de fotografie! Nu vă rămâne altceva de făcut, decât să fiți prezenți astăzi, la Câmpulung, pentru încă un act cultural deosebit, dăruit acestui oraș!

Eveniment realizat în colaborare cu Primăria Câmpulung Muscel, cu sprijinul Editurii Ars Docendi Universitatea București!

Biserica Ortodoxă din Băgaciu, jud. Cluj

Pe o ploaie mocănească, de toamnă în toată regula, făceam documentare prin județul Cluj, alături de prietenul de la Ghid Video Turistic. După câteva zile de umblat prin ploaie și noroaie, răbdarea noastră ajunsese la capăt. Însă surpriza am întâlnit-o în comuna Pălatca, Satul Băgaciu. 

Ulițele erau tăcute. Doar picăturile de ploaie mai spărgeau liniștea. Din când în când, în depărtare se mai auzea câte un câine lătrând, probabil pitit în cine știe ce cotloane. Îți intra în oase ploaia asta... Noroiul amesteca culorile frunzelor căzute, cu povești bine ascunse în spetele gardurilor. Căutam o biserică veche, de lemn, așezată pe un deal. Drumul către ea, trecea prin curtea unor localnici, aceiași care păstrau cu sfințenie și cheia lăcașului. I-am găsit prin ogradă, pentru că treaba într-o gospodărie, nu ține cont de vreme. Și nici de ani. Grigore are 91 de ani, iar soția lui, Maria, 85. Iși duc cum pot bătrânețile în sătucul acela ardelean. Bucuroși de oaspeți, ne-au arătat drumul și ne-au dat cheia. Am urcat dealul din spatele căsuței lor, până la vechea bisericuță, cu pași apăsați, în covorul pictat parcă de un artist desăvârșit, nevăzut. 

Ușa de lemn, scârțâia din toate încheieturile. Nu s-a deschis, decât ca să ne strecurăm înauntru. Acoperișul se lăsase peste ea, dărâmat fiind de timpuri și...nepăsarea umană. Știam de la cei doi paznici că aici nu se mai țin slujbe. Am pășit cu sfială, dincolo de ușa cea grea. Încă aveam în mână, cheia aceea de fier, care ne purtase într-o altă lume. 

Interiorul încă mai era împodobit cu ștergare frumos lucrate, semne ale unor vechi îndeletniciri tradiționale. De pe pereții tapetați cu motive florale, ochi iscoditori ne privesc din icoane cine știe decând, agățate acolo! Probabil nu mai văzuseră țipenie de om, decând lumea! Le privim atent, căci dincolo de ochii lor iscoditori, se ascunde o pictură frumoasă, mărturie a unui artist din veacurile trecute. O simplitate redată maiestuos, în chipuri expresive și pline de culoare. O moștenire lăsată de izbeliște, păstrată cu sfințenie doar de niște bârne de lemn și de doi bătrâni. O liniște nefirească se așternuse, netulburată decât de pașii noștri, pe scândurile de lemn, care trosneau sub ei. Cu toate acestea, toate vorbeau în jurul nostru. Hainele preoțești, așezate în altar, așteptau parcă să fie iar folosite, la slujbe. Niște cărți vechi, cărora ploile le scorojiseră coperțile, încă păstrau mărturii ale unor vremuri în care aici, slujbele încă se mai țineau în slavona veche. Mi-au amintit de vechile scrieri: “Unde sunt doi care se roagă în numele Meu sunt și Eu în mijlocul lor”… Aici însă era încă Dumnezeu, chiar dacă oamenii plecaseră demult! O sfințenie a locului, fără oameni. Sfințenie dobândită în veacuri de rugăciuni, închinate aici. Sfințenie, dincolo de vreme.

Singura legătură cu lumea reală, exterioară, era un geam spart, probabil tot de greutatea bârnelor din acoperiș. Sau a vreunei crengi nărăvașe. Cine să mai vină în locul acesta în care pare că și timpul a uitat să mai treacă? Cei doi bătrânei, nu mai urcaseră dealul acela de ceva vreme, din cauza bătrâneților. 

Se lasă seara în Băgaciu. Am încuiat cu grijă, lăsând liniștea la locul ei. Să se aștearnă peste toate, trecându-le în istorie. Am coborât dealul din spatele casei. Maria încă suspină, căci biserica ei cea odinioară mândră, azi stă paragină și va cădea și ea pradă vremelniciei. Grigore, sfios, ne cercetează cu atenție.... cineva e interesat după atâta vreme, de soarta vechiului lăcaș. Chiar și numai pentru câteva fotografii, care peste ani, vor aminti probabil că în locul acela, odinioară ortodocșii își ridicau împreună, rugile, către cer. Am închinat câteva vorbe cu cei doi paznici și i-am lăsat în prag, petrecându-ne fericiți că cineva le-a mai trecut pragul casei. Lor și bisericuței atât de dragi lor. E toamnă în Ardeal. Iar bisericuța cea de lemn din Băgaciu își deapănă în tăcere poveștile. Cui mai trece, din vreme în vreme, de ușa cea veche...

***************************

Biserica Ortodoxă de Lemn din Băgaciu aparține de Parohia Sava, jud. Cluj, unde preot paroh este Chira Niță. Ultima dată când am vorbit cu el, căuta fonduri pentru reparația acestui lăcaș. Ajutor nu a prea găsit nici la superiorii lui ierarhici de la Cluj, nici la Primărie. Prea multe nu se cunosc despre istoria bisericii. Din documentele pe care le-am primit de la Primăria Comunei Geaca, se pare că a fost contruită în jurul anului 1700 și are hramul Sfinții Mihail și Gavriil. Biserica nu a fost pictată pe interior, excepție făcând ușile împărătești. Nu se știe însă cine a fost ctitorul bisericii și nici dacă aceasta a fost strămutată în Băgaciu, din alt sat. 

Cei care doresc să ajute la restaurarea ei, pot lua legătura cu preotul paroh Chira Niță, Parohia Ortodoxă Sava, sat Sava, Comuna Pălatca, nr 123, Jud. Cluj.

Susa Foto: romaniasphotos.blogspot.com

Rembrandt, un univers într-un singur muzeu!

Seară magică la Câmpulung! Expoziţia Rembrandt - apogeul artei gravurii şi-a deschis aseară porţile pentru toţi aceia care o aşteptau cu nerăbdare. A fost o poveste cu ambasadori, secretari de stat, muzică clasică, oameni pasionaţi de artă, şi multă istorie gravată.

N-am putea spune cu exactitate ce a impresionat mai tare: atmosfera selectă, bunul gust, cadrul ambiental care a întrecut aşteptările tuturor sau faptul că, fiecare privire, fiecare zâmbet era îndreptat cu mare atenţie către panourile pe care erau aşezate cele 273 de gravuri. Rembrandt era fericit. Parcă îi şi vedeam ochii ageri sclipind a mulţumire din spatele fiecărei lucrări. Ne privea atent, curios, iscoditor, de peste secole, pentru ca, undeva, departe de ochii noştri, să-şi poată completa temele gravurilor, cu noi şi noi personaje.

Preţ de câteva ore, Muzeul Municipal Câmpulung a reuşit să transforme din nou vechea urbe, într-o capitală importantă, de data aceasta, culturală. Rembrandt nu se dezvăluie oricui. Nu păşeşte orice prag. Dar aseară, în prezenţa invitaţilor, şi-a ridicat frumos vestita pălărie cu boruri largi şi a salutat omagiul care i-a fost adus, la mai bine de 400 de ani de la naşterea sa. Istorie s-a scris aici, la Câmpulung, pentru spaţiul cultural românesc. Şi, dincolo de sticla sub care a fost aşezată fiecare gravură, am putut descoperi trăiri intense, personaje din alte vremuri, situaţii şi locuri îndrăgite de artist; într-un cuvânt, o poartă către universul pe care acesta, l-a adus prin timp, la Câmpulung.

Rembrandt - este mai mult decât un artist. Este atingerea cu care Divinitatea a dat viaţă, unei simple plăci de cupru. Nimeni altul nu a mai reuşit să exprime cu asemenea graţie, inflexiunile, trăirile şi emoţiile sufleteşti aşa cum a făcut-o Rembrandt! Iar pentrtu toate acestea, îl puteţi admira până pe 21 septembrie, numai la Câmpulung Muscel!

Rembrandt, marea întâlnire!

O zi istorică pentru Câmpulung Muscel este aceasta în care, nimeni altul decât Rembrandt Van Rijn îşi va întâmpina vizitatorii la Muzeul Municipal din Câmpulung! Cele 273 de gravuri semnate de către marele artist şi restaurate de Amand Durand vor face deliciul publicului larg în fiecare zi a săptămânii, începând de mâine dimineaţă, de la ora 9! Programul de vizitare este 9-19, preţul unui bilet este de 20 de lei, iar elevii şi studenţii vor achita numai 10 lei! Expoziţia este deschisă de marţi până duminică, până în data de 21 septembrie. Vă aşteptăm să descoperiţi din tainele artei gravurii, adusă la apogeu de artistul nepereche al Olandei!

Un muzeu pentru Rembrandt

A mai rămas doar o zi până când Rembrandt Van Rijn îşi va întâmpina vizitatorii cu cele 273 de gravuri atât de minuţios realizate! Aproape un întreg muzeu îi stă la dispoziţie la Câmpulung Muscel, pentru a prezenta întregii Muntenii, o parte importantă din moştenirea artistică universală.

Gravurile semnate Rembrandt au dat faţă nouă Muzeului Municipal, pregătirile s-au încheiat  iar artistul nepereche al Olandei a semnat încă o dată în cartea de onoare a României şi Muscelului. Acela care a mânuit cu atâta măiestrie acul de gravură şi dăltiţa, reuşind dintr-o simplă placă de cupru să aducă arta gravurii pe cele mai înalte culmi ale creaţiei aşteaptă alături de Saskia şi alte personaje care i-au îmbogăţit parcursul vieţii, să scrie şi aici, la Câmpulung, încă o filă din istoria artei atât de mult îndrăgită de el!

Rembrandt, van Rijn - două zile!

Numai două zile ne mai despart de întâlnirea memorabilă cu Rembrandt Van Rijn, artistul nepereche al Olandei! La Muzeul Municipal Câmpulung Muscel pregătirile sunt în toi, iar cele 273 de gravuri ale celebrului artist sunt gata să îşi întâmpine vizitatorii, de săptămâna viitoare! 

Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fără inestimabilul ajutor pe care un alt gravor celebru, Amand Durand l-a conferit artei universale, restaurând şi salvând de la pieire, gravurile lui Rembrandt. Solicitat de curatorul Muzeului Luvru din Paris, Amand Durand a reuşit printr-o tehnică excepţională să transpună gravurile lui Rembrandt, de pe plăcile de cupru, pe hârtie realizată manual. I-au fost necesare nu mai puţin de şase luni pentru a transpune o singură imagine de pe micile plăci de cupru pe care, Rembrandt a adus arta gravurii la apogeu, cu ajutorul unui ac şi a unei simple dăltiţe.

Fără ajutorul de nepreţuit al lui Amand Durand, Rembrand nu ar fi putut să se prezinte lumii, prin lucrările sale deosebite. Drept urmare, vă invităm să îi descoperiţi secretele, să îi apreciaţi munca şi să îi cinstim împreună memoria, la mai bine de 400 de ani de la naşterea sa!

Rembrandt - apogeul artei gravurii

 

Au mai rămas numai trei zile până la marea întâlnire cu gravorul nepereche al Olandei, Rembrandt Van Rijn! Cele 273 de gravuri ale sale, își vor întâmpina vizitatorii la Muzeul Municipal Câmpulung Muscel! Vernisajul expoziției Rembrandt - Apogeul artei gravurii va avea loc luni, 11 august, iar de marți, ușile muzeului se vor deschide larg pentru cei care vor dor să îl întâmpine pe Rembrandt la Câmpulung! Lucrările sale vor fi expuse în șapte secțiuni diferite: Autoportrete, Scene religioase - Sfinți, Alegorii și scene de luptă, Peisaje, Tipuri de personaje și Scene de Gen, Nuduri, Portrete și Studii de Cap.

Expoziția este pentru a doua oară în România, iar pentru orașul Câmpulung reprezintă un eveniment istoric, care plasează vechea capitală a întemeietorilor de țară pe harta culturală a României!

REMBRANDT VINE LA CÂMPULUNG!

A trăit mărirea, şi decăderea. A trecut peste timp, uitare, schimbare şi a reuşit să stea, dincolo de secole, în faţa unei lumi întregi! O viaţă închinată creaţiei. O creaţie închinată Omului. Acesta este Rembrandt, Omul care a ridicat prin arta sa, Omul, la adevărata condiţie, de fiinţă desăvârşită!

Acum, la mai bine de 400 de ani de la naştere, Rembrandt vine pentru a doua oară în România! Vă aşteaptă în Muntenia, la Muzeul Municipal Câmpulung Muscel, între 11 august - 21 septembrie să-l cunoaşteţi, să-l admiraţi şi să-i preţuiţi munca de-o viaţă! 273 de gravuri vă vor fi martorii de necontestat ai geniului său artistic, care a reuşit să aducă această formă de exprimare, la cele mai înalte şi subtile cote ale sale!

Veniţi să-l vedeţi Rembrandt, nimeni altul, decât gravorul nepereche al Olandei! Veniţi să-l omagiem pe Rembrandt, "părintele" gravurii, ridicată la rang de desăvârşire!

Vernisajul expoziţiei va avea loc în data de 11 august 2014, începând cu orele 18.00, la Muzeul Municipal Câmpulung!

Fierărie la Castel

Săptămâna trecută, în prezența oficialităților Primăriei din Hunedoara a avut loc la Castel, vernisajul Expoziției “Atelier de Fierărie la Castelul Corvinilor”.

Expoziția găzduiește o serie de obiecte autentice, specifice unui atelier de prelucrare tradițională a fierului și este amplasată la parterul Palatului Administrativ din incinta Castelului Corvinilor. Astfel, vizitatorii se vor putea familiariza cât mai fidel cu acest meșteșug, atât de întâlnit în epoca medievală. 

Expoziția a fost realizată de către Asociația pentru Protejarea și Promovarea Castelului Corvinilor Hunedoara, Asociația Ordinul Cavalerilor de Hunedoara, în parteneriat cu Muzeul Castelul Corvinilor și Primăria Hunedoara.

Drept urmare, din această săptămână, de treceți pragul castelului veți putea lua contact cu mai multă ușurință decât până acum, cu o parte din îndeletnicirile din castel, așa cum se desfășurau ele odinioară. De aceea, dacă sunteți în trecere prin Hunedoara, poarta Castelului Corvinilor vă așteaptă, deschisă!

Izbucul Tâuz, locul unde înoată zânele

Era toamnă în toată splendoarea când am ajuns pentru prima dată pe Cheile Ordâncuşii, plecând de la Gârda de Sus. Aşa este, am ajuns în Munţii Apuseni, aceia cântaţi în slove meşteşugite de atâţia şi atâţia îndrăgostiţi de Ţara Moţilor!

Dimineaţa am avut o presimţire ciudată, cum că este un loc deosebit, în care nu ajunge chiar oricine, cu una cu două. Drept urmare, preventiv, mi-am pus în maşină încă o pereche de încălţări, gând pentru care aveam să îmi mulţumesc mai târziu! Am pornit la drum, alături de colegii de la Ghid Video Turistic! Eram învăluită încă de razele calde ale unui soare nefiresc de prietenos aici, în creierii munţilor. Drumul din Gârda de Sus şerpuieşte printre stâncării abrupte şi copaci cărora culorile le-au izbucnit în toată splendoarea, de parcă toată paleta Bătrânului Pictor s-ar fi revărsat aici. Nu puteai parcurge cu maşina mai mult de câteva sute de metri fără să încetineşti şi să respiri efectiv, atâta culoare. Un cer albastru ca marea cea limpede, fără niciun nor, o imensitate de galben, ruginiu, roşcat şi, din loc în loc, pâlcuri de verde pătrunzător, toate aşezate parcă de mâna cuiva, pe un covor alb, încastrat în cea mai dură piatră şi, peste toate, o linişte coborâtă din alte vremuri parcă...asta vezi la tot pasul, în drumul ce te însoţeşte până la izbuc. 

Trebuie să fii cu ochii în patru pentru că poteca ce duce către Izbucul Tăuz porneşte din drumul mare, dar nu este semnalată decât printr-un stâlp de tensiune pe care scrie IZBUCUL TĂUZ. Laşi maşina frumuşel pe marginea drumului forestier şi o iei la pas printre copaci. Drumul este accesibil oricui, aşa că nu ai niciun motiv să nu ajungi la această oază, cu încălţările potrivite, să nu aluneci pe pietrele ude. Dar, odată trecut acest hop, eşti pur şi simplu vrăjit de frumuseţea care ţi se deschide în faţa ochilor. 

Legendele spun că e chiar Lacul Fermecat în care odinioară se scăldau zânele... sau Cele Frumoase, cum li se spune prin părţile locului. Odată ajuns aici, chiar eşti fermecat de frumuseţea peisajului. Inima ţi se opreşte în loc, doar pentru a porni în galop alături de apa năvalnică, pentru ca, doi paşi mai departe, să se odihnească, odată cu mintea învolburată, pe întinsul cel verde-clar ce ţi se aşterne la picioare. Nu degeaba Izbucul Tăuz a fost ales de Bear Grylls în documentarul realizat de Discovery Channel, în Transilvania. E un loc fermecat, în care, timpul şi universul şi-au amestecat mersul, într-un verde ochi de apă... Şi, dacă vrei să înţelegi unde îşi are rădăcinile zicala: românul s-a născut poet, vino la Tăuz... şi lasă-ţi imaginaţia să spargă toate barierele!

Mai la vale, apa îşi face loc printre stânci imense, trântite parcă dinadins în calea ei. Însă, năvalnică din fire, nu a stat prea mult pe gânduri şi şi-a croit repejor cale, tăind în timp, cu precizie de sculptor, roca cea dură. Şi, dacă a văzut că până şi muntele îi stă împotrivă, a găsit şi în el cărare lină, către caverne întunecoase, unde se putea odihni nestingherită de toată zarva de afară. Dar nu pentru multă vreme, căci, doar cateva zeci de metri mai la vale, voalul apei îşi face din nou apariţia, ca într-un joc de v-aţi ascunselea, râzând în soare că te-a păcălit şi de data asta.

Cel mai adânc loc al Tăuzului are 82m şi exact aici a sărit Bear Grylls. Iar lungimea izbucului măsoară cu puţin peste 424m. Dar nu asta e spectaculos la Izbucul Tăuz. Ci linistea, peisajul de basm, energia aparte a locului, care simţi cum te inundă şi iţi dă o stare de bine, inspiraţia care îţi dă aripi dacă eşti unul dintre cei binecuvântaţi cu mânuirea artelor frumoase. Toate sunt altfel aici, la Tăuz. Şi, cu fiecare pas pe care îl vei apăsa către inima acestui ochi păzit de zâne şi tu vei fi altfel. Este unul dintre acele locuri greu de uitat, care te face să revii, indiferent de anotimp şi să îi asculţi poveştile.

Care sunt multe. Şi încep acum mii de ani, încă din acele vremuri în care oamenii trăiau în comuniune cu natura. Întâi, s-au adăpostit în peşteri de arşiţă şi ploi. Aşa au descoperit focul. Mai apoi, au început să sape crusta cea de piatră a muntelui, să îi răscolească măruntaiele, în căutarea aurului preţios. Apoi, au adus căruţe şi mineri care să adune şi să sape după mai mult. Nu s-au oprit nici azi. Şi, dacă îi asculţi atent şoaptele, Izbucul Tăuz îţi redă în galopul învolburat, fiecare lovitură de baros, fiecare ciocan împlântat în trupul muntelui de sub care se iţeşte, fiecare roată ce se rostogolea agale, sub greutatea preţiosului metal, ducându-l departe. Apa duce cu ea, memoria locurilor prin care trece, se spune. Iar Izbucul Tăuz străbate multe caverne, spală măruntaile pământului şi aleargă degrabă la vale, să ducă de veste celor care o pot asculta, tânguirile munţilor. 

Acesta este Izbucul Tăuz! Cu ochiul lui de apă verde, clară, limpede şi adâncă. Aceasta este apa Tăuzului, ce poartă cu ea dansurile celeste ale Celor Frumoase, care se pogoară pe luciul ei, în miez de noapte! Aceasta este doar una dintre atracţiile Munţilor Apuseni, atât de bogaţi şi nu doar în aur, ci în oaze de linişte care-ţi taie răsuflarea şi te farmecă iremediabil!

Am plecat după câteva ore, spre alte destinaţii însă imaginea izbucului m-a urmărit zile în şir. Au trecut câteva luni bune de la această vizită la Tăuz. Însă, nicio clipă nu mi-a ieşit din minte zgomotul apei învolburate, foşnetul frunzelor care ţeseau din mers covoare multicolore, sau liniştea aparte a locului.

Şi, oricând voi căuta vreodată un alt colţ de rai care să-mi aducă atâta zâmbet şi linişte în suflet, îmi voi aminti de Tâuz.
Lacul zânelor din Munţii Apuseni!

Soarele din Apuseni

E toamnă târzie la Gârda de Sus. Şi într-o duminică dinaintea Paraschivii,  Moşul Gheorghe îşi priveşte zâmbind, ograda. La cei 83 de ani ai săi încă-i in putere şi lucrează în vâna lemnului, de-o viaţă. Ori cu ciubere pe vremuri, ori cu paturi, ferestre sau dulapuri, Moşul Gheorghe îşi duce bătrâneţile în linişte, aşa cum a trăit. În curtea lui, împânzită de hainele toamnei, vremea a uitat să-şi tragă paşii spre viitor. 

Dintre lemne uscate vezi iţindu-se câte o cloşcă, cu pui. Nu, nu-s ei de aur, dar pentru Bunicul Gheorghe sunt o parte din averea lui. Şi parcă aici, în vârful Mununei, şi orătăniile îşi au mersul lor. Fiecare, cu paşi potriviţi, ca şi cum nimeni nu s-ar grăbi către eternitate.

Am ajuns la amiază în curtea Moşului Gheorghe din Gârda de Sus, judeţul Alba. Ne aştepta în poartă, ca şi cum trecuse o veşnicie decând îşi priponise în zare, ochii cei veseli. N-ai spune că au trecut peste el atâtea ierni şi nici vitregii ale vieţii. Zâmbeste cald, ca şi pâinea proaspăt scoasă din vatră şi zâmbetul lui iţi topeste pur si simplu, inima. 

Ne-a poftit în curte, şi dintr-o dată parcă, am păşit într-un univers paralel. Nici măcar nechezatul cailor ce păşteau liniştiţi în faţa casei lui nu se mai auzea. A încremenit timpul, mi-am spus. Nici acum nu ştiu dacă liniştea aceea era a locului sau radia din zâmbetul Moşului Gheorghe.

L-am privit vreme îndelungată, cum îşi potrivea uneltele cu care tăia sau sculpta faţa groasă a lemnului. În atelierul în care-şi ducea cea mai mare parte din bătrâneţi, mirosea a vreascuri trosninde şi scorţisoară vanilată. Venea aroma aceea din soarele cald de toamnă, care în duminica aceea mângâia pe la ferestre, chipul cel drag al Bunicului.

Ne-a povestit despre viaţa la munte, despre iernile de acolo, aprige şi neînduplecate până aproape de luna mai, şi vremurile în care, cu greu ajungeai pe acele coame înzăpezite. Bună seamă, nămeţii nu se lasă mai prejos decât razele soarelui, în anotimpurile calde. Ne-a purtat cumva înapoi în timp, în vremurile când moţii îşi urcau ciuberele pe şeile cailor şi porneau pas apăsat să treacă muntele Bihariei, până hăt’ departe, în Arad, Timişoara, Baia Mare sau Oradea, pentru a le vinde. Priveam cu zâmbete aproape împietrite pe chip, eternitatea din ochii Moşului Gheorghe. Şi nu ştiam dacă Moşul Timp ne poartă împreună în acele vremuri, sau Moşul Gheorghe ţine caierul vremii, în mana sa, mult prea tocită de lucrul vieţii.

Îl privesc cum vorbeşte despre uneltele cu care prelucrează lemnul şi despre vremurile în care lucra, doar manual. Chipul îi e brăzdat de riduri, de parcă Moşul Gheorghe e doar un trunchi de copac mai bătrân ca vremea. A căpătat din trăsăturile dure ale lemnului, de-o viaţă decând îl modelează. Dar, dincolo de faţa în care timpul şi-a sculptat mersul, chipul Moşului Gheorghe radiază. A veselie, copilărie şi soare. Mă întreb cum e oare să stai zi de zi, la masă cu soarele?

“Mie nu mi-o fost dată şederea în mână... mie numa’ munca!”

Mâinile, la fel ca şi ochii, nu-i stau o clipă. Ne arată ce face fiecare unealtă în parte. Şi din freamătul lor zgomotos, în lumina aceea ireală din atelierul Moşului se joacă aschii fine din seva cea groasă a lemnului. Iar el, îşi plimbă palmele peste scândurile proaspăt raşchetate, de parcă le-ar mângâia: “Mie nu mi-o fost dată şederea în mână... mie numa’ munca!”, ne spune, şi ochii i se umezesc când răscoleste în memorie, după vremuri pe care nu credea ca le va prinde vreodată. Aşa, am învaţat ce înseamnă o viaţă muncită.

Pe nesimţite soarele de afară îşi face de drum către alte zări. Am mai zăbovit preţ de-o cană cu apă proaspată, pe prispa casei Moşului Gheorghe. Care-încotro, ne-am răspândit pe tăpşanul din curtea Bunicului. Am deschis agenda, şi gândurile au început să îmi alerge incontrolabil pe hârtie. Aşa am simţit liniştea.

Ne luăm rămas bun de la Moşul Gheorghe. La fel de încet păşeste prin ograda sa, de parcă nu ar vrea sa deranjeze în vreun fel, universul. Toate se mişcă acolo cu încetinitorul. Numai ochii Bunicului nu stau o secundă. Ne-am îmbrăţisat. Şi aş fi rămas aşa, la pieptul lui, nu doar preţ de o clipă. Dar aşa am învăţat ce înseamnă încremenirea vremii. 

Privindu-l, îmi amintesc brusc de copilărie, de acea secundă infinită din satele de munte ale moţilor şi de mirosul de cozonaci din miez de iarnă... Ne petrece zâmbind, dincolo de poartă. Şi ochii lui, scrutează zările, sfredeleşte lumi, până dincolo de viaţă. Acum ştiu că Mosul Gheorghe va trăi veşnic! Aşa am învaţat, ce înseamnă eternitatea....

  

"nymphette_dark99"

Editura Herg Benet, propune cititorilor săi o nouă provocare lansată în colecţia Cărţile Arven: cel de-al patrulea roman semnat de Cristina Nemerovschi, intitulat "nymphette_dark99". Romanul prezintă povestea unei Lolite autohtone, în vârstă de 13 ani şi 4 luni, scrisă în stilul cu care Cristina Nemerovschi şi-a obişnuit cititorii.

Rămasă singură în mijlocul Braşovului, fără bani şi fără baterie la mobil, Vicky, o adolescentă de 13 ani, are o noapte la dispoziţie pentru a ajunge în Bucureşti, unde a doua zi este petrecerea de majorat a iubitului ei, Dev, petrecere pe care în niciun caz nu vrea să o rateze. Un TIR opreşte, iar bărbatul pare fascinat de nurii tinerei Lolite, propunându-i o partidă de sex în pădurea de la marginea drumului. Ea acceptă imediat, însă şoferul nu ştie că a făcut o greşeală care îl va costa poate chiar viaţa. 

Situaţiile neprevăzute şi personajele întâlnite pe parcursul a doar câteva ore gravitează în jurul atracţiei sexuale şi al aventurilor extreme, al rememorării unor evenimente decisive din trecut şi reflecţii despre persoanele importante care au marcat-o. Fata ascunde totuşi un secret – Întâmplarea.

Despre Cârţa şi cistercieni II, cu Reger Michael

Spuneam acum ceva vreme că poveştile Cârţei încă nu se terminaseră. Iată că a venit rândul să descoperim împreună cu preotul paroh Reger Michael o parte din “secretele” pe care le ascunde Abaţia cisterciană de la Cârţa. Într-un articol anterior pe care îl puteţi reciti aici, vorbeam despre cistercieni, modul lor de viaţă şi despre cum au ajuns ei să ridice prima abaţie de la Cârţa. Acum însă, a venit rândul celei de-a doua construcţii ridicată după invazia mongolă din 1241.

Construcţia ulterioară a fost adăpostită sub un singur acoperiş, după cum puteţi vedea în galeriile foto de mai jos. Actuala casă parohială a mai avut în vechime, încă un etaj, iar trapeza pentru oaspeţi, cât şi Casa Fântănii, aveau formă de cruce, exact ca şi biserica. 

În interiorul construcţiei întâlnim sala capitlului (adunarea călugărilor dintr-o anumită regiune) unde pelerinul de azi poate admira în partea dreaptă bolta, refăcută cu cărămidă, iar în partea dreaptă, parlatoriul. Deasupra parlatoriului, în trecut se afla o bibliotecă, iar la etaj, dormitorul unde, după cum ştim deja, călugării nu aveau voie să vorbească.

In sala capitlului, în anii 80 au fost descoperite cinci schelete care măsurau fiecare peste doi metri lungime. Fiecare dintre ele aveau pe deget un ghiul cu semnul abaţiei de la Carţa. Ştim deja că cistercienii aveau obiceiul să îşi îngroape călugării în bisercă, dar întrebarea care reiese de aici este legată de înălţimea de peste doi metri, în condiţiile în care în acele vremuri, măsura de gardă era de 1,60m.... astăzi nu se ştie unde au fost duse acele schelete. Gura târgului vorbeşte că ar fi încă la Sibiu, alţii spun că sunt în Făgăraş...cert este că şi altele sunt poveştile Cârţei, demne de ascultat de la Reger Michael. 

Biserica actuală a suferit lucrări de reconstrucţie în jurul anului 1509 când, unii pereţi din interiorul ei au fost reconstruiţi, iar astăzi nu mai păstrează arhitectura iniţială. Cristelniţa din biserică, realizată din piatră, datează de la 1752. Astăzi, în duminicile normale, preotul Reger Michael o foloseşte pentru citirea evangheliei. Tot de la domnia sa aflu că amvonul a fost aşezat de către cistercieni pe pietre de moară, pentru ca toţi cei prezenţi la slujbe să ştie cine erau şefii în sat. Cistercienii erau singurii care aveau drept de măcinat şi care deţineau moara aferentă celor nouă sate aflate în jurul Cârţei. Actuala orgă din abaţie a venit la Cârţa în anul 1852, după ce satul scapă de iobăgie, iar după 15 ani a avut nevoie de renovări. Sătenii au platit cu alimente reparaţiile la acea vreme.

Rotindu-mi privirea în jur, în timp ce Reger Michael povesteşte de parcă toate s-ar fi întâmplat ieri, descopăr şi strana... strana în care atâţia au stat înaintea lui Reger aici...strana care a ascultat rugile lor, tânguirile şi liniştile lor.... strana asta ne spune preotul, are peste 500 de ani vechime. E o strană din care un vechi preot, a taiat la un moment dat un scaun, fiindcă ori de câte ori urca pentru predică şi rugi în balcon, nu mai reuşea să iasă. Iar lada pe care o veţi vedea în dreapta altarului, frumos pictată, este lada în care se ţinea în vechime, toată averea abaţiei. Încă mai păstrează inclusiv mânerele prinse de ea pentru a putea fi pusă, la vreme de primejdie, în căruţă.

Şi pentru că am amintit de altar, acesta este realizat în stil baroc, coloanele acestuia fiind din lemn pictat. Crucea pe care stă răstignit Mântuitorul în altar este şi ea din lemn, în care nu a fost bătut niciun cui. Şuruburile, deşi vechi de peste 300 de ani, sunt încă funcţionale şi toate sunt realizate din lemn, sculptate cu cuţitul. Crucea este prezentă în altar pentru că reprezintă credinţa care ţine altarul vieţii. Crucea este realizată din lemn de stejar, lemn de esenţă tare. Partea sculptată a ei este din lemn de tei, care la început este moale şi poate fi prelucrat cu destulă uşurinţă, iar mai apoi, în timp se întăreşte. Pentru cei care vizitează Cârţa şi nu ştiu germană, pe veşmântul altarului pe care îl veţi întâlni stă scris: Şi iată că Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sârşitul veacurilor! 

Ar mai trebui menţionate şi steagurile din abaţie, acele mărturii ale vechilor saşi, locuitori şi stăpânitori ale acestor meleaguri. Ele reprezintă danii către Dumnezeu şi biserică, darurile celor cărora rugăciunile le-au fost ascultate. Admiraţi-le în voie, istoria, trecutul şi credinţa, împletite toate în matasea multicoloră, frumos brodată! 

Pe băncile pe care se adună credincioşii veţi găsi psaltiri. Toate în limba germană, exceptând o carte verde, scrisă în limba română, pentur cei care nu ştiu germană şi participă totuşi la slujbe. Sunt în total 36 de liturghii scurte, care se ţin aici, jumătate cântate de către preot, jumătate de către comunitate. Aşa cere rânduiala, iar aici, la Cârţa, Reger Michael se îngrijeşte ca aceasta să fie păstrată aşa cum se cuvine.

Curtea baţiei ascunde alte şi alte poveşti. Cum ieşi pe usa bisericii, te întâmpină de peste veacuri turnul ridicat la 1509. Bolta lui este din lemn nu din piatră şi, peste vreme a fost tencuită. Scara, în spirală, îţi poartă paşii peste timp, cu fiecare treaptă pe care o urci. Drumul până sus e relativ anevoios pentru cei neobişnuiţi cu înălţimile şi mai ales, cu construcţiile vechi, nerenovate. Dar fară teamă, urcaţi pentru că priveliştea care vi se înfăţişează de deasupra Cârţei este una care merită tot efortul. În turn sunt două clopote, de dimensiuni diferite. Nu le ştiu vechimea în schimb le ştiu povestea. Pretul ne roagă să trecem cu grijă pe lângă ele fără să le atingem. În sat se păstrează şi acum o regulă ce a străbătut istoria, odată cu abaţia. Aici toţi, de la mic la mare ştiu că atunci când preotul trage clopotul mic, trebuie să vine degrabă cu găleţi şi furci, pentru că arde bisercica. Glasul coloptului mare însă, îi anunţă pe săteni că a murit cineva. Şi cum nici foc nu era la biserică, nici nimeni nu murise, am lăsat clopotele să-şi odihnească în pace şi tăcere fruntea grea, pe umărul istoriei.

În curte sta tăcută, alături de sufletele celor din cimitirul interior, o masă mare, din piatră. Este defapt un soclu, pe care în vechime era aşezată statuia Maicii Domnului cu Pruncul. Statuii i s-a pierdut însă urma. Şi dacă tot am amintit de cimitir, trebuie să spunem că acolo sunt îngropaţi soldaţi nemţi, mutaţi în 1927-1928, deoarece cimititul iniţial fusese pângărit.

Legenda Cârţei

Se spune că în spatele altarului actual, sub crucea cea mare de lemn se afla un tunel care ajungea până pe malul Oltului iar pe acolo fugeau călugării cistercieni în vreme de primejdie. În 1241, la invazia mongolă au procedat la fel, doar că mongolii ştiau de existenţa acestui tunel şi le-au luat fugarilor, urma. Aşa l-au prins pe abate şi l-au masacrat. Ceva adevăr cu siguranţă este în această legendă. Însă, conform datelor istorice, actuala biserică nu exista la 1241 şi, prin urmare nici tunelul....

Reger Michael îşi aţinteşte privirea în trecut. Au fost vremuri încărcate de istorie pentru Cârţa. Acum însă, se luptă de unul singur pentru salvarea ei. Şi, la orice pas, prin curte, dacă sapi, găseşti şi azi urme ale celor de odinioară. Ne mai spune oftând că acum30 de ani, din 1400 de oameni cât număra Cârţa, 600 erau saşi. Astăzi, doar 72 au mai rămas. Şi încet, odată cu ei, poveştile Cârţei se vor stinge. Depinde de acum numai de cei care o vizitează şi îi scormonesc trecutul, istorici şi pasionaţi, să menţină vii, acele vremuri.

Mai jos aveţi o serie de galerii, ultima fiind cea mai recentă, cu ceea ce mai aminteşte astăzi de abaţia Cârţa şi cistercienii ei. Mulţumesc încă o dată preotului Reger Michael pentru poveşti şi dăruire! Click pe fotografii!