Am trăit în câteva locuri până acum. Și, chiar dacă fără să vreau, valurile m-au adus pentru o vreme aproape de țărm, în liniștea unei ploi reci ca cea de azi trebuie să-mi recunosc deschis iubirile vechi. Acelea pe care nu le uiți niciodată.
Alba Iulia! A fost orașul afimării mele. Deși Bucureștiul mi-a mâncat 10 ani din viață, nu a fost în stare să scoată din mine ce a reușit Iulia cea Albă, într-un singur week-end. Acolo am debutat ca poet. Acolo mi-am văzut pentru prima dată fotografiile împânzind un oraș întreg. Acolo am simțit că respir. Și, chiar dacă tot acolo am avut și ceva dezamăgiri, ele nu au fost niciodată atât de mari cât să mă facă să nu-l iubesc. I-am dedicat un an și jumătate din viață. Defapt...cred că i-am dedicat cu mult mai multe. O disertație, pentru un master, făcut la Cluj. Un ghid turistic al județului Alba, la care am colaborat. M-am îndrăgostit acolo. De istorie și un cal negru. Am făcut sute de oameni să se simtă români la lansarea cărții mele. Am făcut (sper eu) doi oameni fericiți pentru tot restul vieții, punându-și sentimentele într-un inel, dăruit în fața unui oraș întreg. Mulțumesc Dane și ție, Luci, pentru ajutor și complot! Tot Iuliei i-am dedicat nopți întregi, petrecute într-un muzeu, studiind istoria ei și prelucrând fotografii. Și m-a răsplătit, alegându-mă să-i fiu primul fotograf oficial de după 1989, care să-i aducă în arhivă momentul 1 Decembrie, acum cinci ani...
Aș putea continua așa încă ceva vreme. Cert e că Alba Iulia mi-a dat aripi. Și inspirație. Și multă voință atunci când poate nu aveam deloc. Alba e o poezie colorată pentru mine. A scris mai multe versuri în inima mea decât am scris eu despre orice alt loc drag mie. E o grădină plină de liniște, cu poduri de lemn, pe care pașii mei sfredelind întunericul nopților, s-au semnat pentru veșnicie. Alba are poteci printre bastioane și creneluri în ziduri roșcate de cărămidă veche. Iulia are muzee și săli pline de istorie, Uniri memorabile și tunuri încă funcționale. Are parade austriece în care gărzile patrulează cu cai frizieni zilnic, prin cetate. La ore fixe. Precizia vestului... Mai are trenuri care duceau departe suflete dragi, dar le aduceau în viașa mea, pentru totdeauna. Are și oameni dragi, care au înțeles că singura șansă a orașului este să strălucească exact ca odinioară, dacă vrea să trăiască! Oamenii aceștia care ți se înfiltrează până în cele mai întotrocheate cotloane ale sufletului știu să muncească. Știu să prețuiască munca și știu tare bine să-și recunoască valorile. Ale lor și ale altora. M-a impresionat întotdeauna deschiderea cu care m-au primit, pe mine, o munteancă trăită în București... Nu mai plecați urechea la tot soiul de răutăți! E drept că nu peste tot oamenii sunt așa, dar ardelenii pe care i-am cunoscut eu, nu numai aici, nu-i exclud din viețile lor pe munteni. Nu-i privesc cu dispreț doar pentru că vin din Capitală. Ci știu să-și deschidă porțile și sufletele pentru ei. Sau poate pentru aceia care merită....
Au fost vremuri în care, oricând m-aș fi suit în mașină și aș fi rămas acolo, fără să mă uit înapoi. Dar....
Am cunoscut Sibiul. Defapt, făcusem cunoștință cu el cu mult dinainte să ajung în Alba. Și nu știu de ce, dar în timp a devenit orașul în care aș vrea să trăiesc. E o contradicție, știu, un paradox insuportabil să renunți la prima iubire, în favoarea unui...adjuvant. Dar vezi, pentru mine Sibiul nu e un adjuvant. Ce-i drept, nu-i nici prima iubire. Nici nu mi-a dat aripi. În schimb e orașul libertății mele. N-am muncit pentru el, decât într-un singur proiect. Nu m-am îndrăgostit aici. Mi-am pierdut o însă două iubiri.
N-am stat niciodată în Sibiu mai mult de câteva zile, consecutiv. Cu toate astea, în 2009 am fost aici în fiecare lună de vară. Aici mi-am căpătat peticul de piele albastru. Și pentru Sibiul ăsta mi-am pierdut un job pentru care muncisem încă din adolescență. Dar, în ziua aceea, Sibiul mi-a redat libertatea. Atât de prețuită și scump plătită. Ce are Sibiul de mă fascinează așa? Avantajul înălțimilor. Turnuri înalte, poate nu chiar ca unele din Bistrița, dar cu numai câțiva metri mai scunde. Suficient pentru un zbor pe deasupra lumii. Acoperișuri colorate și mozaicate. Ochi care nu dorm niciodată. Străzi pietruite și poduri pline de minciuni. Piațete cochete și înghețată perfectă. Un aer boem, pe care nu l-aș compara decât cu romantismul parizian. Mult fier forjat. candelabre stradale pe care le ador. Și numai datorită Sibiului am ajuns să fac o pasiune pentru ele. Are sași orașul ăsta, oamenii aceia care au dat culoare vieții ordonate. Are bresle care încă își mai păstrează originile în construcții pe care locuitorii orașului au știut să și le țină vii.
Mereu m-am întrebat, cum au reușit? Mereu m-au fascinat arhitectura și micile artificii ale curților interioare din Sibiu. Tare strașnici trebuie să mai fi fost vechii lui întemeietori! Să nu uit de faimosul Brukenthal! Da, trebuie să recunosc că, dacă aș locui aici, o bună bucată de vreme aș fi nevoită să plătesc chirie în acest muzeu. Pentru că nu m-aș putea dezlipi de el, nici măcar la căderea nopții. Aici, culoarea și exuberanța, efervescența și bunul gust se reflectă în orice obiect. Îmi amintesc că, la una dintre vizite, am stat nu mai puțin de cinci ore vizitând doar partea de artă... etaje întregi de tablouri, pânze sau uleiuri, țesături ori ferestre largi, te poartă pe nevăzute în universuri paralele total cu lumea exterioară. Aici uiți fără să vrei de timp. Și tot aici, trăiești în afara lui, devenind nemuritor. Ești deopotrivă în epoca medievală, la curtea vreunui baron local, cât și în antichitate, asistând înfrigurat la răstignirea unui fiu de Dumnezeu. Ești rege și scrib, maestru și calfă, guvernator și cerșetor...
N-ai putea trăi aici dacă nu iubești arta. Sau istoria. Sau sașii. Sau frumosul din tine, care în Sibiu se exteriorizează, făcându-te să te îndrăgostești la orice colț de stradă, de el. Pentru mine, Sibiul e Parisul îndrăgostiților. Iar vara, dacă nimerești pe micile alei cu măsuțe rotunde și broderii fine, cu pianine care-ți îmbată auzul picurându-ți licori lirice în suflet vei fi captiv pe veci! Pentru că Sibiul știe să-și păstreze aproape admiratorii exact ca o domniță nepângărită, ce-și privește pretendenții din cel mai înalt turn, dar nu coboară decât pentru cei mai puternici dintre ei! Aș trăi oricând în Sibiu. Și aș știi să-i înalț aripile la fel de sus pe cât mi-a redat el mie, odinioară, libertatea!
Însă, câteodată mă gândesc și la Hunedoara, acel colț magic al Ardealului, în care se învârt tot felul de legende și astăzi. Ce-i drept, trebuie să recunosc, că Hunedoara nu oferă prea multe oamenilor foarte activi. Însă compensează prin magie. Prin lucruri inexplicabile. Prin momente care îți taie respirația. Și, mai ales, printr-un castel unde se nasc încă, poveștile. Am locuri dragi în Hunedoara. Și oameni și mai dragi. Am un leagăn, doar al meu, care m-a vrăjit atât de tare într-o noapte încât nu-i mai țin minte decât scârțâitul... Mai am o cameră în care mi-am scris o bună parte din viață. Un turn de castel în care, într-o noapte am fost o domniță ce a avut din înălțimi, lumea la picioare. Iar ziua, o regină adevărată. Mai am un pod în care pașii mei au ridicat colbul vremii, sprijiniți de o Stâncă. Am un sediu al unei asociații, unde am trăit clipe de neuitat, cu aromă de cafea și amar grapefruit, învăluit în rotocoale de fum și sigle pentru evenimente. Un pod, nu de lemn, pe care dimineața îmi zoream inima să mi-o ia înainte până la castel, doar pentru a se odihni într-o mare verde.
Hunedoara e un alt oraș care a scris istorie în mine. Și, de data aceasta, nu pe a lui, mai mult decât pentru a și-o lua înapoi, din scrierile mele. Aici l-am cunoscut pe Capistrano, am stat la masă cu Iancu, i-am oblojit rănile lui Matia și am zâmbit, prea mult, ca odinioară diminețile, într-o sufragerie cu scaune din lemn masiv și priviri furate în semicerc...
Nu m-aș muta aici vreodată. În schimb, aș veni în fiecare vară, doar pentru că, o parte din mine vrea să fie regină zi și noapte. Aș scrie aici, o vreme, pentru că Hunedoara merită să primească ce oferă ea oamenilor: Magie. Vrăji. Povești. Eternitate. E un loc încremenit parcă, în vremuri care s-ar cere demult uitate. Însă Hunedoara se încăpățânează să fie orașul contrastelor. Al cârciumilor deschise la șase dimineața, la aproape orice colț de stradă, în antiteză cu porțile masive ale unui castel ce a scris istorie în țara aceasta. Poate e bine așa. Poate ăsta e farmecul Hunedoarei. Încremenirea aceasta, înverșunarea cu care se opintește prezentului, poate tocmai asta e cheia către misterul ei. Am privit-o de sus, de la înălțimea istoriei ei. Am admirat-o și ziua, mergând pe firul apelor care o brăzdează. Am adorat-o noaptea, când mirosea a trandafiri și parfum de dulceață de crini și tuberoze, a licori tari și destăinuiri interzise. Și toate s-au semnat în sufletul meu, cu litere de foc și flăcări însângerate.
Câteodată mă văd trăind precum un prieten drag, o vreme într-un oraș, o altă vreme în altul, doar pentru a-mi scrie poveștile. Doar pentru a le face parte din ele. Așa cum știu că face un scriitor adevărat. Hunedoara e unul dintre locurile în care aș face oricând asta. Chiar dacă, ar fi și numai.....pentru o vreme.
Ar trebui să mai povestesc și despre
Brașovul care mă primea în fiecare sâmbătă, timp de un an aproape, să iau prânzul într-o poezie muzicală de-a sa: La Bella Musica! Sau despre zidurile lui, turnul sașilor unde mi-am încremenit ochii în marea de albastru săsesc a obiectelor expuse acolo, sau despre prietenia care m-a legat pentru totdeauna de el, printr-o
Cafea cu Gheață! Aș povesti despre Biserica cea Neagră, pe care ani buni o consideram un sanctuar interzis mie, până anul acesta când, autoarea cafelei cu gheață mi-a deschis porțile ei, purtându-mă înapoi pe firul copilăriei ei din școala germană. Mi-a plăcut la nebunie acolo. Îmi place Brașovul împodobit iarna, Brașovul care găzduiește piețe de Crăciun, întocmai ca cele din Praga. Îmi place cafeaua în patru culori de la Biblioteque și hotelurile lui, care-mi găzduiau pe vremuri, delegațiile. E un oraș cu multe secrete, destul de bine ascunse, pe care mi-ar place să le descopăr în timp.
Și poate ar trebui să amintesc și despre Deva, pe care anul acesta am cunoscut-o mai îndeaproape. Despre cetatea ei, nu foarte fericit renovată, din punct de vedere istoric, dar care, pentru un scriitor, deschide numeroase perspective. Despre acel om excepțional care mi-a prezentat orașul ăsta, despre multitudinea de obiective turistice din jurul lui pe care o regăsiți în articolele mele, sau despre cum am simțit că prietenia înseamnă cu totul altceva decât deschiderea unei uși și prăjituri mâncate în grabă, de pe portbagajul unei mașini.
Sunt destule locuri despre care aș putea povesti zile în șir. Și, multe dintre ele sunt legate de Transilvania. Nu am uitat nici de Apusenii Muzei mele, dar pentru ei, voi dedica alte capitole. Pe scurt, recomandarea mea ar suna așa: dacă iubești Ardealul, vizitează-l în tihnă! Dacă vrei să vezi cel mai frumos oraș din România, mergi în Alba Iulia și cunoaște-ți istoria! Dacă vrei amintiri care să te răscolească o viață întreagă, fii rege/regină pentru o zi, în Hunedoara! Dar, dacă vrei să trăiești colorat, în tihnă, frumos și așezat, ia-ți Muza de mână, alege-ți o casă cu curte interioară plină de mușcate, o pianină și rămâi în Sibiu! Va fi dragoste la prima vedere. Dar va dura în schimb, o viață!
Elisabeta Rizea a fost graţiată prin decretul din 1964 şi, timp de încă 30 de ani, a fost persecutată şi vânată de Securitate. A murit la 91 de ani, ducând cu ea, dincolo de mormânt, secrete adânci şi o viaţă de chinuri. Căpitanul Cîrnu a murit spânzurat. Haiducii Muscelului, executaţi. Mulţi dintre călăii Securităţii au trecut la cele veşnice înaintea Elisabetei Rizea. Schingiuită, torturată, terifiată pe viaţă de maşinile negre şi tresele roşii, leoaica din Carpaţi nu a luptat pe front. Viaţa i-a fost, cea mai cruntă linie întâi. Nu a salvat oameni de la moarte. Le-a prelungit însă, multora, vieţile. Nu s-a sacrificat pe ea, pentru cineva anume. Ci pentru un întreg popor, mult prea subjugat de teroarea roşie. A luptat pentru principiile ei, acelea care astăzi ni se par, valori relative. A respectat până la moarte un jurământ. Şi a crezut, până dincolo de ea, în Dumnezeu. Şi-a dorit să se limpezească lumea. Şi lumea nu s-a limpezit… 
