Paznicii Sarmizegetusei

Îi vezi și astăzi agățați de stânci. Strănepotii dacilor de altădată. Neclintiți și de nestrămutat. Amalgam de suflet, amestecat cu rocă dură. Aproape de cer, făcându-și loc printre copaci. Îi vezi cum își iau inima în dinți și luptă și astazi cu îndârjire, drag și dor, pentru casa lor, care nu e alta decât Sarmizegetusa. Regia. Vechea Regie a dacilor de altădată. Ești în capitala Daciei preromane, iar povestea ta, de aici începe!

Este un loc în care, orice roman ar trebui, după părerea mea, să ajungă măcar o dată în viață. Un leagăn de istorie, de civilizație și de trecut, scrijelit în stâncă. Nu poți merge prin viață fără să îți cunoști trecutul. Așadar, să mergem împreună să cunoaștem astăzi, o parte din oamenii frumoși ai Sarmizegetusei Regia!

Indiferent când te aduc pașii aici, primăvara, când firul ierbii se trezește la viață, în miez de vară când și vreascurile trosnesc mai abitir ca focul, de dogoarea aerului, ori toamna, când un pictor nevăzut își varsă paleta de culori pe creștetele copacilor, îl vei găsi negreșit aici, pe Vladimir Brilinski, paznicul ei, unul dintre dacii zilelor noastre. Pasul nu-i stă o clipă. Și nici mintea. Ochiul, nici atât. Și-a pus în gând să îi aducă Sarmizegetusei strălucirea de odinioară. O viață a visat la asta, iar astăzi, moștenirea lăsată din moși strămoși este în siguranță, în mâinile lui.

Cât e ziua de lungă, Sarmizegetusa e brăzdată în lung și lat de pașii lui Nunu, cum îi spun prietenii. Iar, ceea ce știam odinioară despre locul acesta, cum că ar fi presărat ba cu tot felul de oameni dubioși, ba groapă de gunoi pentru cei care nu au niciun respect pentru mediu și istorie sunt demult povești, pentru că Nunu a reușit să pună în ordine, ceea ce, odinioară reprezenta doar haos, aici la Sarmizegetusa.

Citește mai departe, aici!

Pentru mai multe foto: romaniasphotos.blogspot.com

Franciscani și istorie la Baia de Criș

Cine știe exact cum era viața acum câteva secole? Cum trece timpul acesta, fără să lase prea multe urme ale vremelniciei umane... mereu m-am mirat cum adună pământul acesta atâtea vieți, atâtea treceri, atâtea povești despre care știm mult prea puțin, sau deloc. Multe dintre ele sunt încă ascunse vederii, chiar dacă, urme ale oamenilor de altădată, mai răzbat și astăzi, până la noi.

Un astfel de loc în care m-au purtat pașii este mănăstirea franciscană Baia de Criș din județul Hunedoara. Era o lună capricioasă de martie, anul trecut. Mergeam pe urmele pașilor lui Avram Iancu și ale răstignitului Crișan iar, în drumul meu am trecut la un moment dat și pe la Baia de Criș. Este o localitate mică, în care viața transilvăneană se scurge cumva lent, dar în armonie cu toate.

Cred că era trecut de prânz când, pe o vreme mohorâtă am ajuns în fața mănăstirii franciscane. Prima dată aici. Am oprit, am scrutat-o iscoditor și m-am hotărât să o descopăr mai îndeaproape.

Ziduri înalte, de piatră solidă și tăcută. O semeție de cocor în zbor se întinde de-a lungul privirii, până dincolo de ea. Te simți mic, odată ce ai ajuns fața în fața cu colosul acesta de piatră. De îndată ce pășești și dincolo de ușa ei. Ciudat lucru cum, o mică spărtură în zid te poate transpune în alte vremuri. Dar, așa se întâmplă ori de câte ori pășești înapoi în timp, în astfel de locuri.

Citește mai departe, aici!
Sursă foto: romaniasphotos.blogspot.com

Densuș, istoria pietrelor

 În câte locuri din țara aceasta ai mers și ai simțit că e mult mai mult decât un loc? Că ascunde mai multe decât înfățișează? Că ești “acasă”, chiar dacă numai pentru câteva clipe, departe de tot ce știai și defineai ca fiind acasă? Așezată departe de ochii iscoditori, ferită din cale și, totodată, străjuind cu zborul ei parcă frânt, înălțimile, Biserica din Densuș sfidează la propriu, timpul.

Așezată în inima Transilvaniei, nu departe de Mănăstirea Prislop, minunea de la Densuș păzește dincolo de hotare „comorile” ascunse ale Transilvaniei. Vorbește despre ele doar prin prezență și vechime și reînvie cu ușurință istoriile strămoșilor de altădată. Zidurile sale, adevărate monumente antice spun, celor care vor să le asculte, enigmatice povești despre războaie sângeroase, curaj, neclintire în credință și smerenie. Vorbește, defapt, despre calitățile acestui neam. Nu trebuie decât să vii măcar odată aici ca să înțelegi în ce constă, în realitate, moștenirea poporului român.

Biserica este așezată în satul Densuș, locul de baștină al lui Ovidiu Densușianu, autorul operei „Dacia Preistorică” și al fratelui sau, Aron, fost paroh al acestei biserici. În curtea ei se mai află și astăzi casa memorială a celor doi. Lăcașul bisericesc datează documentar din secolul al XIII-lea e.n. dar, după unii cercetători, vatra acestuia ar aparține secolului al II-lea i.e.n. Conform specialiștilor, construcția ar fi fost inițial un templu închinat zeului Marte.

Realizată din bolovani de râu, pietre funerare, lespezi mari, unele cu inscriptii latine, altare votive, stâlpi, fragmente de coloane, toate luate din ceea ce, odinioară, reprezenta castrul roman Sarmizegetusa Ulpia Traiana situată doar la câțtiva kilometri depărtare, Densuș este singura construcție de acest fel din țară. Se presupune că biserica a suferit importante modificări de-a lungul timpului. O inscripție de pe o coloană din interiorul bisericii amintește de un general roman, Maximus Longinus, ucis în ultima campanie de cucerire a Daciei de către romani. Caii funerari romani, sculptați în piatră, par a fi într-un necontenit marș; întreaga arhitectură a bisericii amintește de primele lăcașuri creștine, descoperite în vechea Romă.

În semiintunericul interior se disting rămășițe ale picturii, în mare parte realizată de către meșterul Ștefan, a cărui semnătură este perfect vizibilă și astăzi pe unul din zidurile bisericii. Particularitățile operei zugravului Ștefan ne amintesc de biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, realizată în secolul al XIV-lea. O serie de coincidențe duc la ipoteza conform căreia, cele două biserici ar fi fost asemănatoare ca și construcție. Asemănarea duce la presupunerea că, acest meșter ar fi fost un reprezentant al artei din Țara Românească, în Transilvania. Pictura este împarțită pe registre, unele dintre ele fiind unice în țară, cum ar fi acela în care, Sf. Marina este reprezentată cu un ciocan în mână, lovind în frunte un diavol pe care-l ține de ciuf. De o deosebită valoare este și registrul ce-l prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos îmbrăcat în cămașă hațegană, ceea ce denotă originalitatea și atașamentul localnicilor pentru valorile poporului nostru.

În zidurile Densușului ai ce citi: cele trei feluri de mortar, rotația pietrelor după fiecare reconstruire, sfinții cu ochii scoși de turci, crucile profanate de calvini și fragmentele de pictură, în care, strălucește ca un diamant, icoana Sfintei Treimi - Dumnezeu și Fiul în ie populară românească și Sfantul Duh în chip de porumbel. Toate stau acolo așezate, parcă așteptând ba descifrarea specialiștilor, ba iluminarea credincioșilor ce vin și îngenunchiază printre ele.

Misterele Densus-ului

De-a lungul vremii, nenumărate mistere au înconjurat această biserică unică în felul ei printre lăcașurile creștine. Privit din lateral, acoperişul are forma unei păsări, mai precis a unui porumbel. Deasupra altarului se află doi lei de piatră, situaţi coadă-n coadă. Altarul bisericii este mai aproape de direcţia sud decât de cea de est, ceea ce denotă că acolo a fost mai întâi un templu păgân, deoarece toate lăcașurile de cult creștine au altarul spre est. Și de parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, în altar, masa pe care se săvârșește Sfânta Liturghie este realizată dintr-o lespede de mormânt roman, luată de la aceeași Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Unii cercetători susțin că acestă lespede este chiar cea care adăpostea mormântul generalului roman Longinus, ucis de către daci pe aceste meleaguri. În timpul slujbei religioase se spune că masa radiază o lumină fluorescentă care, treptat, se stinge odată cu terminarea slujbei. Și pentru ca să întărim misterul de la Densuș, în curte, la nici 30 de metri de intrarea în biserică se află o piatră ce conține fosile marine: pești, scoici, cai de mare și trilobiți!

Despre masa altarului nu știu cu exactitate care este adevărul. Așa spun oamenii. Poate pentru ei, masa aceea chiar radiază o lumină fluorescentă. Sau poate văd doar ce vor să vadă. În schimb, despre piatra cu fosile chiar nu e niciun mister la mijloc. Știm deja că în zonă de află și Geoparcul Dinozaurilor, realizat pe meleagurile în care, cu mii de ani în urmă, aici trăiau dinozaurii pitici. Tot de pe atunci datează și piatra cu pricina!

Dincolo de frumusețea arhitectonică și așa zisele mistere pe care le ascunde, biserica din Densuș are o putere spirituală aparte pe care nu o poți simți decât ajungând aici. Privește cu ochii sufletului și atinge istoria a mai bine de 2000 de ani de continuitate religioasă! Asta pentru că, de 2000 de ani încoace, rugăciunile nu au încetat în acest sfânt lăcaș, în ciuda greutăților și presiunilor care i s-au adus. Spiritualitatea grăiește prin fiecare piatră la Densuș. Atinge-o și îți va vorbi cu siguranță!

De fiecare dată când am ajuns aici, Densuș era în lumină. A soarelui, în zilele călduroase ale verii. A lumânărilor, în ceasurile de rugăciune. A lunii, într-o friguroasă seară de martie. Însă, indiferent în ce lumină se scălda, biserica din Densuș, prin simpla formă pe care o are este un monument ce predispune la poveste. Dacă îi privești zidurile, te poartă înapoi în timp, pe vremea neînfricaților strămoși, daci și romani. Dacă îți ridici ochii către cer și îi observi turla, în arc frânt, te îndeamnă să mergi și mai departe, în antichitate, în acele vremuri în care templele păgâne erau dedicate diferitelor zeități. Dar... uită-te și mai bine! Turla aceea de piatră, ce scrutează de secole înălțimile ar fi putut oare să-i fie muză și lui Brâncuși, pentru a sa pasăre în văzduh?

Nu te mai saturi să o privești. Nu te mai saturi de avalanșa de întrebări ce ți se nasc în minte, privind-o. Ori de câte ori am ajuns aici, în mintea mea, alte și alte întrebări își căutau răspunsurile. Mergi și viziteaz-o! Respiră aici, aerul istoriei vii! Întreab-o! Întreabă-te! Și răspunde-ți...

Sursa foto: romaniasphotos.blogspot.com

Craiova, arta Muzeului de Artă

 În iarna de care cu greu am mai scăpat anul acesta de pe meleagurile noastre am reușit să ajung, pe un ger cumplit, în Craiova. Pitoresc oraș aș putea spune, iar la capitolul arhitectură consider că are, din plin, cu ce se mândri!

Străduțele sale ascund comori nebănuite. Pentru împătimiții de fotografie este orașul ideal în care să-și etaleze măiestria în materie de instantanee arhitecturale. La tot pasul întâlnești ceva care merită imortalizat. Fie că vorbim despre broderii în stil baroc, linii în arc frânt sau balcoane interbelice din fier forjat, Craiova este o bijuterie arhitecturală care merită să se afle în palmaresul oricărui iubitor de artă.

Ce-i drept, ideal ar fi să-i descoperi secretele într-un cadru mai…prietenos, cu temperaturi generoase și care îi permit doar respirației să se oprească de încântare și uimire, nu și sângelui din vene, la orice pas îngreunat de gerul de afară. În orice caz, pe mine pașii m-au purtat pe străzile orașului în luna februarie, așa că îți voi povești doar cum e iarna aici, cu promisiunea să revin și să completez tabloul anotimpurilor cu unul mai…înverzit și călduros.

Craiova este un vers tare frumos pe harta țării. Fostă capitală a Băniei din vremea lui Mihai Viteazul, important târg pe cea a lui Brâncoveanu, muza creatoare a poetei Elena Farago, locul natal al celebrului artist Tudor Gheorghe, Craiova se descoperă pe îndelete, de la istorie la artă, cultură și peisaje, întocmai precum o mare aristocrată, împodobită de cele mai fine brocarturi.

Citește mai departe, aici!

Mănăstirea Tismana, pacea celor mulți

„Veniţi la Tismana: linişte, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare ce ţâşnesc de pretutindeni”… G. Sfetea

Asa s-ar putea caracteriza în câteva cuvinte, preţiosul lăcaş, Tismana. O linişte răscolitoare, un aer încărcat de sfinţenie, un peisaj de basm şi un clopot bătrân care anunţă în ceasurile importante, veghea.

Nu, nu este o poveste. Este reală şi se află în judeţul Gorj. Şi, dincolo de datele istorice, fără îndoială, deosebit de importante, ceea ce contează şi rămâne în suflete este starea pe care o ai într-un asemenea loc.

Sunt ceva ani buni de când bat cărările acestei ţări, în lung şi lat. Pasul meu a călcat prin tot felul de locuri, care mai de care mai interesante şi potrivite sufletului. Însă, ca aici, la Tismana, niciunul dintre ele nu s-a lipit mai tare de mine. Poate pentru că este un loc, ascuns cumva privirii multora. Sau poate, datorită ceţii de pe coamele împădurite, care îţi însoţesc în unele dimineţi, prima privire. Ori, poate pentru simplul fapt că, în acest loc am uitat definitiv, de toate ale lumii.

Ctitorie a Cuviosului Nicodim, alături de o altă perlă a ortodoxiei româneşti, Vodiţa, mănăstirea Tismana datează încă din secolul al XIV-lea, din vremea domnitorului Vladislav (Vlaicu) Vodă şi este cel mai vechi aşezământ de acest fel, din Ţara Românească. Frumuseţea ei era deschisă încă din evul mediu, chiar şi de călătorii străini: Paul de Alep spunea despre Tismana în 1657 că “într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.” De-a lungul timpului, mănăstirea a suferit transformări, îmbunătăţiri dar şi tot felul de nenorociri. Biserica a fost sfinţită la 15 august 1378, purtând hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Este construită în stil bizantin, plan triconic, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară pronaosul şi o parte din naos. Construcţia de zid a fost ridicată tot prin sprijinul Basarabilor: Radu Negru Voievod, împreună cu fii acestuia, Dan I şi Mircea cel Bătrân.

Citiți mai departe, aici!

Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia

Despre Alba Iulia se poate vorbi la nesfârșit pentru că nu există colț din acest oraș în care istoria să nu strige. De sub pietre, din pământul încă necercetat, din fundațiile caselor, muzee sau alte edificii, istoria este la ea acasă în Alba Iulia. Și nu există vârstă a acestui trecut, pe care Iulia lui Mihai să nu o fi trăit-o. Din vechea preistorie, antichitate, ev mediu și până în contemporaneitate, acest loc a văzut și simțit fiecare eveniment demn de înscris în cartea vieții unui popor.

E simplu să te plimbi pe străduțele pietruite ale cetății și să spui că e doar un oraș. Dar, dacă vrei să îi descoperi secretele, aflate și așa la îndemâna oricui, Alba Iulia nu se va opri zile în șir din povestit. Pentru că aici este cetatea cea albă a lui Gyla, întemeietorul urbei. Aici este reședința multor dintre principii transilvăneni. Aici este capitala Unirii lui Mihai Viteazul și locul încoronării regelui Ferdinand. Povestea de astăzi este tocmai despre această încoronare și locul unde ea s-a înfăptuit: Catedrala Reîntregirii.

Prima oară când am ajuns aici a fost acum mai bine de zece ani. Orașul păstra încă urmele vechiului regim comunist. Un gri etern așternut peste tot chipul lui domnea nestingherit. Dar, în toată marea aceasta de gri, o pată de culoare se înălța, sfidând regimurile vremelnice ale pământenilor. Era Catedrala Ortodoxă a Reîntregirii, amplasată la capătul unui parc impresionant!

Citește mai departe, aici!

Sursă foto: romaniasphotos.blogspot.com

Parcul Romanescu din Craiova

Craiova, 2015. Un februarie geros cum de mulți ani nu mai văzusem. Îmi potrivesc ceasul inimii, după zgomotul roților de tren. Nu e o experiență prea plăcută, pentru mine, mersul acesta cu trenul. Mai ales că nu îmi pot auzi gândurile de zgomotul infernal. În plus, lectura aleasă pentru o călătorie de mai bine de patru ore nu îndeamnă la visare cu ochii ațintiți pe drum. Reeducarea de la Pitești e motiv de încruntare, mai degrabă, decât de bucurie. Patru ore totuși, pentru un fel de acasă pe care urmează să îl vizitez pentru prima dată în viață, nu sunt chiar un capăt de țară. Deși, trenul cu care merg, așa se comportă.



Auzisem de la bunici cât de frumos este acest oraș, cât de ofertant vizual cel puțin, dar nu prea băgasem în seamă poveștile lor, dat fiind că, orice om devine subiectiv după ce stă o vreme într-un loc. Primul loc pe care am ajuns să îl vizitez chiar de a dpua zi de când am ajuns în Craiova a fost Parcul Romanescu. Pe hartă văzusem că are mai bine de 90ha, dar, la fața locului, lucrurile sunt altfel, evident.

Încă de la intrare te întâmpină un peisaj cu totul deosebit. Spații largi, aerisite, stau acum pitite sub zăpada moale care scârțăie sub tălpi. Mai peste tot, ochiuri de apă, trosnesc înțepenite de gerul de afară. E o zi frumoasă și limpede, cu mult soare dar cu vânt rece și furios, ce-ți disecă fiecare parte a corpului.

Citește și restul articolului, aici!

Sfinxul din Bucegi - chipul cioplit al vremii

Priveşte departe, scrutând zările. Aşteaptă şi tace. Nu ştii ce aşteaptă, nu ştii de ce tace. Uitându-te în ochii-i aţintiţi undeva dincolo de linia orizontului ai spune că păzeşte praguri. Sau rosturi. Colos cu trup de piatră, rocă dură, modelată de trecerea vremii, în chip de om. E Sfinxul cel cu cuşmă de dac, ce trancede timpuri, ere şi vieţi, până dincolo de toate!



Nu mai ştiu câţi ani aveam când am aflat prima oară că, undeva în munţi, pe un platou deschis şi, totuşi, departe de ochii celor ce iscodcesc se află un chip de piatră. Defapt, nici nu contează câţi ani aveam ci, mai degrabă, în povestea asta contează câtă vreme mi-am dorit să ajung să stau în faţa lui.




Auzisem tot felul de poveşti, despre un păstor care iubea atât de tare muntele încât toate zilele, din primăvară şi până toamna târziu, păştea oile pe aceste meleaguri. În lungile momente în care îşi pierdea ochii în zare, simţindu-se una cu natura, îşi dorea să rămână pentru veşnicie acolo, în vârful muntelui, deasupra văilor şi peste hornurile caselor. Zamolxe, daimonul dacilor, văzându-i dragostea pentru natură i se arătă într-o zi, întrebându-l ce-şi doreşte mai mult pe lumea asta. Păstorul nostru era deja bărbat în toată firea de acum însă, privirea îi rămăsese la fel de ageră ca în tinereţe.

De trei ori l-ar fi întrebat Zamolxe dacă nu vrea ca, măcar spre bătrâneţe să se retragă mai spre vale, în satele oamenilor şi să-şi petreacă zilele în traiul liniştit al dacilor. Dar păstorul nostru nici nu a vrut să audă, cu atât mai mult să dea muntele lui drag, pe traiul oamenilor din văi. Ba, mai mult, i-ar fi spus lui Zamolxe că şi-ar dori să păzească hotarele Daciei, întru veşnicie. Ascultându-i ruga, Zamolxe i-ar fi transformat trupul în stană de piatră, lădându-l pe păstor să privească în zare, către eternitate. Numai ochii acestuia nu s-au stins niciodată şi, legenda spune că, la vreme de necaz, ochii Sfinxului se aprind, luminând la fel de tare ca, în momentul în care, un om cu sufletul cu adevărat curat se află în faţa lui, cerând povaţă.

Citește și restul articolului, aici!

Salina Slănic - prin măruntaiele Prahovei

De mii de ani, oamenii scormonesc măruntaiele pământului. Curiozitatea lor fără margini a adus lumii întregi, beneficii nebănuite. Dacă, în preistorie primii locuitori ai planetei nu s-ar fi adăpostit în grote, poate nici azi nu am fi aflat secretele ascunse sub scoarța terestră. Iar binefacerile pe care ni le-a adus această curiozitate reprezintă astăzi un factor esențial în dezvoltarea economică.

Așa se face că, încă de pe vremea romanilor și ai strămoșilor daci, pământul era exploatat în diverse forme. Iar principalele monede de schimb ale vremii erau, aurul și sarea. Însă cum altfel să ajungi la aceste zăcăminte, fără să scotocești prin burta imensă a planetei? Și cum această curiozitate ancestrală a fost moștenită la nivel de ADN, iată-ne ajunși mult spre contemporaneitate, în vremuri în care, oamenii au învățat să folosească aceste zăcăminte naturale și la altceva decât la schimbul de mărfuri! Ești în județul Prahova, gata de o călătorie spre centrul pământului, prin Salina de la Slănic!

Citește mai departe, aici!

Prislop. Pelerinaj la Arsenie Boca!

Transilvania. Țara bogată în principi, voievozi și istorie. Țara cea binecuvântată cu locuri și lăcașuri sfinte. Țara în care, de cum pășești, aerul are parfumul istoriei dar și al credinței, indiferent de cultul religios. Atunci când nu avem un ghid spiritual, pașii ne sunt îndreptați de la sine către cele folositoare sufletului, în case și biserici, în văi de munte și mănăstiri. În locuri în care lăsăm deoparte haina cea grea a trupului, pentru ca sufletul să se înalțe în liniște.

Așa se face că ajungem la un moment dat, firesc și fără vreo caznă, într-un loc considerat un fel de Mecca pentru credincioșii ortodocși. Este Mănăstirea Prislop, casa întru eternitate a Sfântului Ioan și a părintelui cel atât de iubit de români, ieromonahul Arsenie Boca!

Citește mai departe, aici!

Un vot, un cititor!

Am înscris blogul cărții mele, "De Sabie și Neam" pe site-ul GoodRead.ro! 

Așadar, dacă îți place ce scriu, dacă îți plac fotografiile care însoțesc textele și versurile mele, dacă vrei să vezi și în continuare ce realizări minunate am, votează-mi te rog, blogul, pe site-ul GoodRead.ro!

Îți mulțumesc, Lume că mă citești, că îmi oferi la orice pas motive de inspirație, că ai încredere în munca mea, că vei căuta în continuare să vezi ce scriu și, mai ales, îți mulțumesc pentru că mă votezi!

Iar dacă, într-adevăr apreciezi ceea ce creez, te rog, dă mai departe de veste, tuturor celor pe care îi ai la suflet, și nu numai lor, că există această carte și că poate fi votată pe GoodRead.ro!

Thanks again!

Lemnele sfinte ale Maramureșului

Privesc spre cer. O semeţie ce sfidează înălţimea. O linişte a gândului împletită cu glasul atâtor inimi. Nu cer măreţie. Nici veşnicie. Se roagă însă, cu ochii ţintă spre infinit, pentru cei care le-au pus piatra de temelie. Pentru seva şi sudoarea celor cărora au transformat fibra tare a lemnului, în sfinţenia unei rugi.

Nu, nu sunt biserici. Nu sunt turle. Sunt expresia fără de echivoc, a rugăciunilor pure. A sufletului curat şi încercat cu atâtea şi atâtea mâhniri. Aici, din tinutul Maramureşului privesc către înalt. Nu sunt biserici. Ci adevărate mărgăritare ale neamului. Ale credinţei. Ale unei arte, ce, în tăcere a sfredelit timpul, a înfruntat vitregiile vremurilor ca să străbată până la noi.

Cu smerenie te întâmpină. Cu curaj te invită să îndrăzneşti. Cu dragoste îţi arată locul către care trebuie sa îţi ridici ochii şi sufletul. Nimeni nu ştie. Nimeni nu le aude. Dar ele vorbesc. De peste timp, cu glasul arborilor din care au fost ridicate, în şoapta lemnului rămas fără seva tinereţii, dar cu înţelepciunea sa de dincolo de veacuri. Unele s-au întors la firea lucrurilor, înapoi în pământ. Nimeni nu le mai ştie. Nimeni nu li se mai închină. Nimeni nu le mai cântă. Dar ele vorbesc de dincolo de ţărână celor care au urechi să le asculte. Sunt încă vii în memoria locului, trăgându-şi seva din pământul din care se ridicaseră odinioară. Măreţia şi frumuseţea lor poate mai apare doar prin vreo carte.

Citește mai departe, aici!

Paștele la români

Despre spiritualitatea românească și frumusețea tradițiilor ei păstrate din moși strămoși, destul de rar se mai vorbește astăzi. În prea puține locuri din țară se mai țin, de sărbători, regulile satului românesc. Dar, acolo unde dumnezeirea din om s-a mai păstrat pe măsura sufletului său curat, universul magic îți oferă o lume de care, cu greu reușești să te mai desprinzi.

Unul dintre aceste universuri este destul de departe de veșnica aglomerată și zgomotoasă, capitală. Se numește Bucovina, iar tu pășești în lumea ei, plină de culoare, tradiție și înțeles!

Citește mai departe, aici!

Brâncuși și sărutul pietrei

Locuri și oameni care prețuiesc frumosul. Asta are România, pretutindeni îți îndrepți pașii. Dacă îți vei lua vreodată picioarele la spinare, îți recomand să vizitezi orice loc din România! Pentru că, oriunde vei poposi este imposibil să nu găsești ceva de vizitat. Diversitatea pe aceste meleaguri este impresionantă și, mereu, o sursă inepuizabilă de a descoperi tot felul de motive pentru care merită să iubești și să călătorești în România! Un astfel de loc este și Târgu Jiu, orașul care păstrează unele dintre cele mai frumoase și mai pline de tâlc, creații ale lui Constantin Brâncuși!

Brâncuși amintește unei mari părți a Europei că România este țara lui, atât de mult iubită și care nu a știut să-l prețuiască cum se cuvine. Brâncuși a iubit România, din tot sufletul său înalt, dar România nu a vrut să afle de iubirea lui, decât prea târziu. Atunci când deja, ajunsese cetățean al Franței iar Franța a știut să-i pună deoparte, la loc de cinste, opera. Cea vastă. Și măreață. Și plină de tâlc.

Hobița este locul de naștere al celebrului artist care a știut să modeleze piatra și metalul ca pe o bucată de plastilina moale. Și Hobita îl știe ca facând parte dintr-o familie numeroasă și săracă. Așa, ca mai toți românii acelor vremuri. Ca mulți dintre românii și zilelor noastre. Însă, din sărăcia lucie a acelor vremuri, din amestecul acesta de noroi și apă s-a născut la 19 februarie unul dintre cei mai mari artiști universali.

Citește mai departe, aici!
O galerie foto cu întreaga axă Brâncuși poți vedea aici!

Moșna - credința înaltă a sașilor

Din vreme în vreme, tot îmi amintesc despre sași. Am scris despre lumea lor fascinantă, de dincolo de Carpați, despre catedralele lor somptuoase, despre turnurile și secretele lor înalte, dar acum cred ca e timpul să îi descoperim și prin locuri mai puțin bătute și căutate, prin sate pitorești și depărtate de la șosele.

Nu știu exact ce m-a impresionat așa tare la ei și traiul lor. Moșna este unul din primele locuri săsești, pe care l-am descoperit acum câțiva ani. La numai 10 km distanță de Mediaș, pe o ploaie mocănească, văratică, așa cum parcă numai în Ardeal poți întâlni, am avut ocazia să descopăr fascinanta lor lume, într-o săptămână de studiu istoric. După câteva zile în care plouase non stop iar oboseala începea să ți se infiltreze în oase mai ceva ca stropii aceia reci, tăiam tăcuți șoselele patriei, lăsându-le în urmă, pentru drumuri cotite, străjuite de coline verzi, prin care semnalul la telefoane nu răzbea să străbată sub niciun chip.

Citește mai departe, aici!