A doua seară Prahova Classic Nights

 Se spune că sunt câteva lucruri pe care trebuie neapărat să le faci într-o viață: să plantezi un copac, să faci o casă și să dai viață unui suflet. Desigur că sunt mult mai multe lucruri bune pe care le poți face într-o viață de om. Dar eu aș mai adăuga unul: să mergi la un concert Prahova Classic Nights!

Poate dacă n-aș fi văzut cu ochii mei ce se întâmplă acolo, aș fi spus, cu siguranță, ca voi toti: Hm. Un concert...ce poate avea așa special un concert, fie el și unul organizat sub egida Prahova Classic Nights?

Ei bine, să le luam pe rând: în primul rând, soliști ai Teatrului Bolshoi din Rusia. Nicăieri în țara asta nu vei vedea atâția interpreți de la Bolshoi, adunați toți pe aceeași scenă. Și nu orice scenă ci, chiar sala de festivități a Castelului Cantacuzino din Bușteni!

Dacă ți-am captat atenția, mai află atunci și că, pe lângă stelele Teatrului Bolshoi, pe acceași scenă se reunesc și invitați speciali, cântăreți de operă recunoscuți pe toate marile scene ale lumii, dar și interpreți români, de mare valoare și de un talent deosebit.

Acum hai să vedem, concret, ce înseamnă Prahova Classic Nights, la Castelul Cantacuzino: practic, un întreg sezon de concerte de muzică clasică, ce a debutat în 27 septembrie și se va încheia abia în luna mai a anului viitor. Astăzi a avut loc cel de-al doilea concert dintr-o serie de multe altele. Și, drept urmare, am avut ocazia să-l ascult pe tenorul Roman Shulackoff, la nici 10m distanță. Nu știu dacă voi avea vreodată cuvinte potrivite pentru a descrie cum te simți. E un amalgam de emoții care năvălesc pur și simplu în tot corpul, cu fiecare notă interpretată perfect de marele tenor. Și dacă mai pui la socoteală că parte din operele pe care le-a cântat sunt Robert Schumann. „Dichterliebe” – Dragostea Poetului după Cartea Cântecelor, de Heinrich Heine sau chiar Ernesto de Curtis. “Non ti scordar”, în acompaniamentul Olesyei Tutova (căreia aș dori să-i dedic un articol separat), atunci ai rețeta perfectă pentru o seară reușită.

Dar stai, acesta e doar începutul, la Prahova Classic Nights! Pentru că, invitatul special al serii a fost, nimeni alta decât mezzosoprana Anna Lubanska, o poloneză captivantă, ce îți taie respirația încă de la primele tonuri. Dacă nu ar fi fost momentele în care vocea acesteia urca mai sus chiar de Munții Bucegi de peste drum de castel, aș fi putut să uit oricând să respir, ascultând-o! Și culmea, cu ce credeți că a găsit de cuviință să ne încânte? Arii din Fryderyk Chopin, Francesco Cilea și Georges Bizet. Să închei un concert de o asemenea prestanță cu Habanera, din opera “Carmen”, nu e deloc puțin lucru, credeți-mă!

Și nu...asta nu este tot! O asemenea seară, cum ar putea fi mai bine completată, decât de inconfundabilul violoncel pe care Marin Cazacu îl mânuiește ca pe propriu-i suflet? 

Ascultându-l, n-am reușit totuși să înțeleg exact dacă talentul conduce sufletul sau sufletul e adevăratul talent? Valsul sentimental al lui Piotr Tchaikovsky, Momentul Muzical al lui Franz Schubert au fost câteva din demonstrațiile distinsului Marin Cazacu, prin care și-a proiectat întregul său talent în mânuirea violoncelului, în inimile tuturor celor care au avut plăcerea să-l asculte. Domnia sa este, cu siguranță unul dintre titanii care au reușit să aducă violoncelul la rang de artă în trasmiterea cât mai fidelă a emoțiilor.

Și nu, nu a fost singurul. Andrei Licareț, pianistul care l-a acompaniat pe toată durata reprezentației este un alt maestru care știe să mânuiască la perfecție instrumentul pe care îl îndrăgește. În mâinile sale, pianul este pur si simplu un obiect pe care Andrei îl modelează după propria dorință, rezultatul fiind impecabil, cu fiecare atingere.

I-aș fi ascultat, pe fiecare, ore în șir. Din păcate, esențele tari se păstrează în sticluțe mici. Doza de muzică clasică oferită de Prahova Classic Nights se administrează lunar, în porții de câte două seri, până în luna mai, anul viitor.

Ceea ce mă consolează, pe de o parte, este faptul că și luna viitoare voi avea ocazia să ascult alți interpreți de renume mondial, în același loc, pe aceeași scenă a Castelului Cantacuzino, cu un repretoriu care mă va ține, cu siguranță, iarăși cu respirația tăiată!

Și să știți că, interpreții aceștia, fie că vin de la Teatrul Bolshoi sau de pe alte mai scene ale lumii, sunt tot oameni. Respiră la fel ca oricare, zâmbesc la fel ca oricare, sunt la fel de calzi și deschiși ca noi toți. Doar că au un talent aparte: știu să-și pună întregul suflet pe scenă, oferindu-l tuturor, ca cel mai de preț dar al lor! Iar asta, merită toți banii din lume, măcar o dată în viață!

Credite foto: Ionatan Țuțu

Prahova Classic Nights debutează la Castelul Cantacuzino!

Când spui Castelul Cantacuzino, automat te gândești la mii de ani de istorie a familiei, la simboluri heraldice și panorame impresionante asupra munților Bucegi.

Mai nou, Castelul Cantacuzino mai înseamnă și Prahova Classic Nights! Adică un sezon întreg de concerte de muzică clasică, ce adună în acest loc stele ale Teatrului Bolshoi din Rusia, pe aceeași scenă cu invitați speciali, soliști internaționali de renume, dar și muzicieni de prim rang ai podiumului clasic românesc.

Prima seară a celui de-al doilea sezon a debutat în forță, audiența fiind pur și simplu vrăjită de vocea pătrunzătoare a tenorului Roman Shulackoff! Într-o atmosferă de-a dreptul electrizantă, Roman a debutat pe scena Castelului din Bușteni cu opera “Dragostea Poetului” – “Dichterliebe”, semnată Robert Schumann, pe versurile lui Heinrich Heine. Pentru mai bine de un sfert de oră am putut asista la o transformare uimitoare: Shulackoff s-a transpus atât de bine în rolul poetului, încât a transmis întreaga emoție pe care acesta o încerca, în urma suferinței din dragoste.

Însă Roman Shulackoff a schimbat registrul la următoarele piese, interpretând într-o manieră unică și distinsă și opere pline de bucurie, precum “Dicitencello Vuie” semnată Rodolfo Falvo sau “Non ti scordar” – Ernesto de Curtis. Acompaniat de superba pianistă Olesya Tutova, cei doi au făcut o echipă grozavă, măiestria Olesyei în a transforma simplele clape în adevărate note magice pline de culoare, fiind exact acompaniamentul de care interpretarea lui Roman avea nevoie.

Apoi a fost rândul Annei Lubanska, invitată special din Polonia, pentru acest eveniment. Mezzosoprana pur si simplu a tăiat respirația publicului cu vocea sa caldă, sonoră, puternică. A interpretat diverse arii precum cele din Giuseppe Verdi: Azucena din opera “Il Trovatore” – “Stride la vampa…”, Camille Saint – Saens: Aria Dalilei din opera “Samson și Dalila” – “Mon Coeur…”, aria Principesei de Bouillon din opera “Adriana Lecouvreur” – “Acerba volutta”.

Și cum seara nu putea fi completă fără interpretarea artiștilor români, audiența a fost captivată mai apoi de arcușul mânuit de inegalabilul talent al violoncelistului Marin Cazacu. Domnia sa este o prezență cu adevărat magică, care a completat de minune atmosfera selectă de seara trecută, din Castelul Cantacuzino.

Și, pentru că toți violonceliștii români, după cum, chiar domnia sa spunea, îi sunt datori marelui compozitor prahovean Constantin Dimitrescu, aseară am putut asculta “Dansul Țărănesc” al acestuia, interpretat ca nimeni altul, de domnul Cazacu. A fost un moment plin de emoție, în care sala cea mare a Castelului a putut fi martoră la scrierea unei file importante din istoria muzicii clasice, aici, unde, astfel de evenimente aveau loc încă de la începutul secolului al XX-lea. Andrei Licareț, tânărul dar experimentatul pianist român l-a acompaniat cu succes pe Marin Cazacu, în interpretarea și altor opere din repertoriul internațional, precum “Nocturne” – Piotr Tchaikovsky.

 “Cântecul păsărilor” operă semnată de catalanul Pablo Casals este o altă piesă plină de emoție, interpretată în stilul inconfundabil al distinsului Marin Cazacu. Este incredibil să descoperi cum, numai prin intermediul notelor muzicale și fără niciun cuvânt, acest muzician reușește să transmită atâta emoție publicului! Tot în variantă solo acesta și-a încheiat reprezentația cu un “Flamenco” plin de savoare, operă semnată de Rohelio Julio y Tahel.

Ar mai fi de spus că, după mai bine de două ore de muzică clasică ridicată la rang de perfecțiune, atmosfera din Castelul Cantacuzino a fost reînviată cu succes de concertul Prahova Classic Nights, concept devenit deja un brand pentru Castel.

Nu regreți nicio clipă dacă vei asista măcar o singură dată la un asemenea concert. Fiecare minut, fiecare notă interpretată de astfel de muzicieni sunt momente cu adevărată valoare istorică, pentru muzica clasică de calitate, din România. Și, dacă mai adăugăm că toate acestea se întâmplă într-un castel de poveste, la poalele munților Bucegi, în fiecare lună, până în mai, anul viitor, că tot aici au loc expoziții semnate de artiști internaționali precum Salvador Dali sau Pablo Picasso, putem spune cu siguranță că, acest castel al Cantacuzinilor de odinioară devine, pe zi ce trece, o destinație de neocolit, pentru oricine iubește muzica clasică, arta și manifestările de calitate, ridicate la rang de excelență.

A fost o seară magică. Dar a fost însă, prima dintr-o serie de multe altele, semnate cu succes, Prahova Classic Nights!

Credite Foto: Mădălina Diaconu

Gala, în ochii lui Salvador Dali

 Despre Salvador Dali nu mai este un secret că a fost o personalitate excentrică, plină de mistere care își cer deslușirea, chiar și la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Însă, un asemenea caracter, perfect conștient de valoarea, talentul și geniul care îl caracteriza, nu putea trăi singur.

Gala, femeia care i-a fost alături până spre sfârșitul vieții este prezența care l-a motivat, inspirat și promovat pe celebrul Dali. Dar cine este această femeie, la fel de plină de mistere, precum soțul ei?

Născută în 1894, în Rusia, sub numele de Elena Dyakonova, Gala va deveni ulterior, una dintre cele mai puternice și cunoscute personalități ale secolului al IXX-lea. În timpul liceului, Gala a suferit o cădere nervoasă, iar tatăl său a internat-o într-un renumit sanatoriu elvețian, unde, l-a cunoscut pe cel care urma să devină, primul ei soț. Eugene Grandel era un poet necunoscut încă în Franța. Dar caracterul Galei, care i-a devenit muză, l-au propulsat pe scena literară a Parisului, devenind mai târziu, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați poeți ai Franței. Își va lua de acum numele de Paul Eluard, iar Gala, după ce va părăsi sanatoriul, îi va deveni soție și vor locui de acum, la Paris. Lui Paul îi dăruiește un copil și, pentru că nu plănuia să aibă o viață cu copii, îl lasă pe acesta în grija bunicii. 

Gala a beneficiat de o mare libertate din partea soțului ei, personalitatea sa expansivă atrăgând în juru-i nenumărați admiratori, cu care noua doamnă Eluard nu se sfia să aibă aventuri. Paul nu era deranjat de viața amoroasă a soției sale, toate excapadele acesteia oferindu-i noi și noi prilejuri pline de inspirație pentru versurile sale.

Tot așa l-a cunoscut pe Salvador Dali, acesta fiind atras din plima clipă de personalitatea Galei, cu toate că aceasta era cu 11 ani mai în vârstă decât el. Într-o scrisoare adresată lui Federico Garcia Lorca, Dali mărturisea că o iubește pe Gala: mai mult decât pe tatăl lui, mai mult decât pe mama lui, mai mult decât pe Picasso și, chiar mai mult decât iubește banii! Gala s-a mutat cu Salvador încă din timpul mariajului cu Paul Eluard iar la nunta lor, martor le-a fost chiar Paul!

Ca și în cazul lui Eluard, Gala a devenit soția, muza, iubita și managerul lui Salvador Dali. Erau perechea ideală, mai ales că și Gala iubea banii la fel de mult ca Dali. Cu Gala alături, Salvador a devenit cel mai cunoscut artist al secolului al IXX-lea și, implicit, unul dintre cei mai bogați. Însă, cei mai mulți bani nu erau, la vremea aceea în Europa. Așa că soții Dali pleacă în Statele Unite, unde artistul începe să vândă parfumuri, șosete, cravate și chiar jucării imprimate cu părți din operele pe care le realizează. 

În continuare Gala are diferite aventuri, cu oameni care o atrag, iar Dali, la fel ca și prietenul său, Paul Eluard nu este deranjat de escapadele acesteia. Mai mult, o iubește ca la început, o divinizează, îi dedică lucrări de-ale sale, o imortalizează în opere, creează pentru ea un set de cărți de tarot și îi face cadoul un castel. 

Un astfel de interes și niște sentimente atât de puternice nu ar putea fi dăruite cuiva decât cu o personalitate remarcabilă. Gala a fost o femeie extravagantă, dar cu numeroase viziuni creative. A inspirat oamenii din jurul ei, aceștia devenind ulterior, celebri datorită ideilor pe care le avea! Încă de pe vremea când trăia alături de Paul Eluard, Gala și-a dorit să facă parte din înalta societate și, cum nu avea bani și nici poziție, își făcea rochiile la o croitoreasă obișnuită. I-a arătat acesteia reviste, i-a spus de unde să-și procure materiale, unde să adauge dantelă, nasturi și mărgele pe creațiile sale, iar relația dintre ele două s-a consolidat într-o adevărată prietenie. Astăzi, acea croitoreasă este cunoscută drept nimeni alta decât faimoasa Coco Chanel!

Încă din primii ani când s-au cunoscut, Dali i-a promis soției sale că îi va face cadou un castel. Se ține de promisiune 40 de ani mai târziu, unde, pe domeniul de la Pubol, Spania, construiește castelul în care Gala va trăi, cu amanții săi. Aceasta îi spune lui Salvador Dali că îl va primi în reședința de la Pubol, numai dacă acesta își va anunța vizitele, iar ea i le va accepta. Castelul este unul de mici dimensiuni, decorat în inconfundabilul stil suprarealist al lui Dali, iar Gala este înmormântată chiar în cripta pe care soțul ei o construise special pentru ei doi!

Această reședință l-a inspirat pe Dali și în realizarea ultimului portret pe care acesta l-a realizat cu soția sa! Drumul către Pubol este o litografie ce o înfățișează pe Gala, în diferite ipostaze, o dată cu spatele către public, privind către Castelul din Pubol, în timp ce, în planul îndepărtat se pot vedea turlele bisericilor din Rusia, patria natală a Galei. Acestea luminează cerul Pubolului, în vreme ce sufletul Galei se ridică, îndreptându-se către ele.

Lucrarea este intitulată sugestiv Drumul către Pubol, deoarece ilustrează întregul devotament pe care Dali i l-a purtat Galei și este încununarea iubirii supreme a unui bărbat, pentru femeia vieții lui. Pe de altă parte, opera înfățișează ultimul drum al Galei, de la Port Lligart, unde a murit, către castelul din Pubol.

Gala s-a stins din viață cu cinci ani înaintea lui Salvador Dali, pe 10 iunie 1982, lăsându-l pe acesta cu inima sfâșiată. Însă, influența pe care a avut-o asupra lui, se poate observa și astăzi: Dali este în continuare geniul suprarealismului, admirat și apreciat în întreaga lume, tocmai pentru că Gala a fost cea care l-a ajutat să-și promoveze excentricitățile.

O femeie puternică. Un suflet plin de viziuni. Un caracter de neegalat. N-aș putea spune dacă Dali a iubit-o mai mult ca femeie sau a adorat-o ca pe o muză. Cert este că, aceasta a fost Gala Dali! Un spirit liber, care a atins aici, pe pământ, absolutul!

Lucrarea “Drumul către Pubol” poate fi admirată până pe 4 octombrie, numai la Castelul Cantacuzino din Bușteni și face parte din colecția personală a doamnei Irina Budrina!

Sursă Foto: Castelul Cantacuzino

Trei case de neratat, trei poeți de vizitat!

România aceasta frumoasă a mea a dat tuturor motive să se mândrească cu ea! Ape repezi, munți înalți, peșteri adânci săpate în pământ, păduri umbroase, castele, cetăți, istorie, tradiție, cultură și, mai ales, oameni care au lăsat în urma lor, broderii frumoase pe chipul unei țări bogate. Lor le datorăm o parte din realizările mondiale de astăzi! Și tot lor trebuie să le mulțumim pentru o limbă atât de melodioasă, de frumoasă și de complexă, în care au expus, până în cel mai mic detaliu, secretele sufletelor mari!

Sunt trei case memoriale cărora, un împătimit al literaturii române le poate trece pragul în această țară. De ce le-am ales pe acestea? Pentru că una a găzduit în ea, geniul nepereche al literaturii românești. I-a ascultat frământările, i-a păstrat secretele și l-a făcut zeu printre dumnezei. Alta, a găzduit pentru o vreme, un suflet nobil, blând și cald, un suflet care a iubit deopotrivă și copii, și gâzele și florile. Adică, viața, în cele mai pure forme ale sale. Iar o alta, pentru că a știut să aprecieze un iubitor al istoriei trăită și rostită în versuri, un bun cunoscător al versificației pastelate, un ministru, un membru marcant, fondator al Academiei Române, dramaturg, om politic și deschizătorul de drumuri al teatrului românesc.

Citește mai departe, aici!

O zi în compania lui Salvador Dali

Drumurile de vară au, pe traseu, neapărat și munte și mare. Și, dacă drumul meu tot m-a adus la Bușteni am avut inspirația să-i trec pragul și celebrului artist suprarealist, Salvador Dali! 

Zilele acestea îl găsiți la Castelul Cantacuzino, acolo unde și-a expus în toată splendoarea, o parte din lucrările sale atinse de genialitate. Nu mai puțin de 159 de gravuri originale, cu care Dali a ilustrat cinci din cele mai mari capodopere literare ale umanității își așteaptă cuminți, vizitatorii. Și, cum nimic nu este lăsat la voia întâmplării veți putea vedea pe simezele Castelului Cantacuzino scene și personaje din “Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, celebrul „Faust” realizat de nimeni altul decât Wolfgang Goethe, „Gargantua și Pantagruel”, inestimabila operă a lui Francois Reblais, „Tricornul” lui Pedro Antonio de Alacorn și chiar „Bătrânul și Marea”, scrisă de Ernest Hhemingway. Alături de ele se află și un set de 78 de gravuri destinate cărților de tarot, pe care, Salvador Dali le-a dăruit soției sale, Gala! 

Cum m-a întâmpinat celebrul artist? Păi cum altfel decât prin excentricitatea sa caracteristică? Într-un castel de poveste, aparținând pe vremuri faimosului Nabab. Încă de la intrare, pe trepte am regăsit câteva ouă imense, simbolul renașterii, în artă. Dali, mă aștepta și mă privea de la etaj, așa cum îi stă bine unui geniu atins de Muza creatoare a Divinității. Încet, de la o gravură la alta, Salvador mi-a spus povestea vieții lui. Și, mai în toate lucrările sale am regăsit celebrul corn de rinocer, cu care, artistul și-a autentificat fiecare centimetru de operă. Simbolistica spiralei din floarea soarelui era și ea prezentă și am putut-o descoperi, doar când Dali m-a purtat dintr-o sală în alta, dintr-o capodoperă literară în alta.

Din când în când se retrăgea timid, așteptând să vadă cât de tare mă șochează operele sale. Într-adevăr, dacă nu guști stilul și caracteristicile suprarealismului, Dali e un artist destul de greu de digerat. Dar, tocmai de asta expoziția de la Castelul Cantacuzino se numește: Welcome into my Brain! – Bine ați venit în mintea mea! Pentru că Salvador dă oricui posibilitatea să îi admire genialitatea, dar, totodată, să încerce să i-o descopere, pas cu pas. Și, dacă ar fi să judecăm după numărul impresionant de vizitatori care vin la Castelul Cantacuzino (peste 1500 numai în week-end-ul trecut) atrași ca un magnet de farmecul lui Dali, putem spune, cu siguranță că, mulți care îl vizitează zilele acestea la Bușteni au reușit să descifreze o parte din tainele genialității sale!

După ore bune, petrecute în compania lui, am înțeles că Dali este un artist complet. În timp ce ne vorbeste despre opera sa, el caută în permanență alte și alte surse de inspirație. Așa a descoperit o alță fațetă a lunii, reflectată în ochii unei vizitatoare, direct dintr-o carte de tarot. Și, tot așa și-a ales drept muză, un domn respectabil, care a stăruit preț de minute în șir, pe “Crucea lui Marte”. Pe mine m-a cucerit definitiv, în fața „Salutului către Mephisto”, cea mai valoroasă piesă, de altfel, dintre toate gravurile expuse la Castelul Cantacuzino. Am rămas în fața acestei lucrări, spre deliciul lui Dali, care a știut, încă din timpul vieții, că este un adevărat geniu revoluționar al suprarealismului și că, mult timp după ce el va fi părăsit această lume, arta lui va continua să uimească și să șocheze.

Se făcuse după amiază, dar, eu încă nu mă puteam dezlipi din brațele metaforice ale lui Salvador Dali. S-a considerat pe sine un salvator al suprarealismului. Dar, admirându-i operele pot spune că nu a salvat doar atât. Dali a salvat întreaga artă universală, îmbogățind-o, fără nici cel mai mic efort. 

Plec, oprindu-mă din vreme în vreme, în curtea Castelului Cantacuzino din Bușteni. Dali mă privește de la înălțimea impresionantei logii. Am să mai revin aici. Așa cum, cu siguranță, o veți face și voi, pentru a gusta din plin, genialitatea suprarealistă, rezultat al unei singure minți. Salvador Dali!

N.B. Expoziția Salvador Dali – Welcome into my Brain poate fi admirată până pe 4 octombrie, la Castelul Cantacuzino din Bușteni!

Sursa Foto: Cu amabilitatea Castelului Cantacuzino!

Dragostea mea, Sarmizegetusa Regia! Partea a II-a

Povesteam de curând care este motivul pentru care îmi place să descopăr România mea frumoasă! Se numește Sarmizegetusa Regia și povestea ei începe aici!

Doar liniștea ieșea de peste tot. Ne-am oprit o secundă în fața intrării în cetate. O spărtură în zid, mai exact, asta era toată poarta prin care te întorceai înapoi în timp, până în antichitate. Nici nu-mi trebuia mai mult. Mi-am trecut degetele pe zidurile acelea. Le-am atins, le-am simțit, le-am cercetat cu ochii sufletului. Eram doar eu, față în față cu munca unui meșter priceput, de acum 2000 de ani. Și dacă, mai devreme nu puteam descrie senzația pe care o ai când te întorci, după multă vreme acasă, cum oare să povestesc în cuvinte despre cum ți se zbate inima în piept ca nebuna, încercând să o ia înaintea pașilor?

Iar pașii mergeau domol, molcom, nu ca apa aceea a Sargeției care alerga în aval, pășeau încet pe pământul acela, de parcă le era teamă să nu strivească trecutul. Drumul de la poartă, printre copaci, până la Zona Sacră nu este foarte lung. Inima alerga, pașii încetineau, ochii hămesiți, nu mai aveau răbdare. Apoi, ca într-un basm, cortina s-a ridicat! Copacii s-au terminat, și-au ridicat poalele, lăsând loc unor terase, unui luminiș plin de temple, roți de piatră, cercuri de trunchiuri și geometrii exacte.

Am încremenit locului, în vreme ce inima se adăpa prin foamea ochilor. Preț de clipe am uitat să respir, să clipesc, să fiu. Priveam tot ce mi se arăta aievea în fața ochilor și nu credeam că e real. Nu semăna cu nimic din ce-aș fi putut vedea vreodată în fotografii sau documentare, la acea vreme!

După un timp mi-am făcut curaj să pășesc, desculță, prin iarba aceea mătăsoasă. Rând pe rând, sanctuarele mă primeau printre coloanele acelea, printre plintele de andezit, lăsându-mă să le explorez în voie. Cel puțin, în dimineața aceea nu-și făcuseră apariția nici yoghinii, nici căutătorii de comori, nici toți ceilalți care făceau tot felul de ritualuri cocoțați pe temple. Apoi l-am văzut!

Citește mai departe, aici!

Pentru mai multe foto, click aici: romaniasphotos.blogspot.com.

Țara Zarandului, la pas!

Unul dintre țelurile mele în viața asta e să călătoresc cât mai mult. Indiferent de destinația aleasă, eu cred că, o călătorie este, în primul rând o descoperire a sinelui. Orice drum poate fi și inițiatic și plin de revelații, atât timp cât te lași cuprins de magia lui.

Am descoperit asta de ceva ani, în drumurile mele prin țară. Curios, dar țara asta, în care trăim și tu și eu e plină de…alte țări. Ai observat? Țara Românească, Țara Moților, Țara Zarandului, Țara de Foc a Dobrogei și tot așa. Oamenii aceștia, amalgamul acesta etnic le-a format. Fiecare țară cu magia ei. Și cel mai fermecat moment în toată povestea asta este acela în care, nici nu simți că ai trecut dintr-o țară în alta. Nu sunt semne de avertizare. Nici afișe de bun venit. Pur și simplu treci, dintr-o parte în alta, fără pașaport. Păi în felul acesta, tot să călătorești, așa-i? Te invit să descoperim astfel, împreună, Țara din Țara Mea!

Una dintre țările din țara mea despre care nu am povestit până acum, decât în treacăt este vestita țară a Zarandului. Leagăn pentru Horia, Crișan, Avram Iancu și mulți alți oameni importanți ai istoriei noastre, această țară din România te ia prin surprindere încă de la intrarea în ea. Care intrare, vei spune? Păi cum care intrare? Aceea dinspre Deva, sau cea dinspre Arad, ori Alba, oricare intrare ai alege, tot surprins vei fi!


Cum spuneam, nu te întreabă nimeni de pașaport. Și nici nu te controlează la vreo vamă, să nu care cumva să transporți cine știe ce lucruri interzise. Dar nu pentru asta vei fi surprins ci, pentru că, la orice cotitură, după orice curbă, peisajul se schimbă. Acum vezi stânci colțuroase, învecinate cu calcarul Apusenilor, acum vezi pășuni întinse, sau drumuri tăiate șerpuit printre copaci înalți. Ți se taie răsuflarea la cât de frumoasă e Țara Zarandului și, mulți care trec prin ea nici măcar nu știu unde se află!

Citește mai departe, aici! 

Sursă Foto: romaniasphotos.blogspot.com

Dragostea mea, Sarmizegetusa Regia!

Nu mai e un secret pentru nimeni că îmi place țara aceasta și cutreieratul ei pe cărări. Și nici faptul că împărtășesc cu drag și cu alții, despre locurile prin care trec. Dar oare știți cui datorez eu toate acestea? Și știți cine mi-a sădit în sânge microbul numit, România? Suntem în 2003, în drum spre inima Ardealului!

O mână de oameni porneau pentru cinci zile într-o călătorie care, unora avea să le schimbe tot traseul vieții. Sau să îl modeleze. Eram pe drumuri de la șase dimineața, iar inima-mi nu mai avea răbdare. Îmi dorisem ani întregi să plec pe drumul acesta. De parcă ceva din interiorul meu știa dinainte că mă va defini în tot cea ce urma să fac de atunci înainte!

Destinația? Cetățile dacice din Munții Orăștie! Sună pompos, așa-i? Aproape academic de elevat. Vei vedea, pe parcurs, și de ce spun asta, și de ce, Sarmizegetusa Regia este cartea de vizită a fiecărui român!

Despre ea s-a scris enorm până acum. Și academic, și mistic și de călătorie. Dar n-am văzut prea multe scrieri care să povestească și altora ce anume înseamnă Sarmizegetusa Regia, la nivel personal. Și cum poate schimba viețile anumitor oameni, mai ales…

Primul popas către inima Daciei a fost la Sibiu. Și despre această mare iubire a mea, am mai scris. După o raită pe la turnuri, gelateria cu înghețată delicioasă amplasată chiar pe artera pietonală din centru, niscaiva magazine de suveniruri, am mers de-a dreptul spre Orăștioara de Sus. Ultimile aprovizionări au fost făcute chiar în Orăștie, pentru că urmau câteva zile petrecute chiar în mijlocul naturii, unde ciocolata, cutiile de suc și prăjiturile cresc mai greu. Foarte greu. Defapt…chiar deloc. Așadar, din centrul orașului, pe lângă impresionanta catedrală ortodoxă începe drumul spre o altfel de viață.

Nu știam pe atunci. Doar făceam ochii mari peste tot, încercând să înregistrez prin cotloanele minții, cât mai multe. Defapt, eu mă gândeam să țin minte drumul, dacă vreodată ar fi să mă mai întorc pe aici. Chiar nu știam atunci…

Citește mai departe, aici!

Pentru mai multe foto, click aici!