Despre Cârţa şi Cistercieni, cu Reger Michael

Se spune că omul sfinţeşte locul. Ce se întămplă oare când un astfel de om, îşi dedică viaţa unui loc deja sfânt? Păi cum ce? Apar poveştile. Aşa am descoperit de curând, povestea Abaţiei Cisterciene de la Cârţa. Prin ochii lui Reger Michael, preotul paroh al bisericii, devenită azi, evanghelică.

L-am întâlnit pe Reger Michael într-un week-end, acum mai bine de o lună. Îmi amintea de legendarii uriaşi care, în vremuri de demult, stăpâneau şi ţinuturile noastre. Însă Reger Michael nu este nici uriaş şi, nici vreun urmaş de-al lor. Este doar un preot care ştie multe despre Cârţa şi ai săi călugări cistercieni. Ţine cheile Cârţei şi de 16 ani o păzeşte şi o păstrează cu sfinţenie. Cârţa este împărăţia lui Reger Michael şi, de la an la an, a făcut din ea, un loc ce vorbeşte de la sine celor care au urechi să o asculte. Iar Cârţa vorbeşte. Despre un trecut învăluit deopotrivă în istorie şi mister, despre nişte călugări veniti aici tocmai din Franţa şi despre uimitoarea mostenire lăsată nouă de cistercieni.

Aşa se face că, aceşti cistercieni, înfiinţaţi ca ordin reformat în jurul anului 1098 în Franţa, de unii dintre călugării mănăstirii benedictine Citeaux şi-au luat sub jurământ angajamentul să respecte regula Sf. Benedict: orat et laborat (roaga-te şi munceşte). Totodată ei ţineau cu stricteţe cele trei jurâminte: castitate, sărăcie şi ascultare.

În ţara noastră, cistercienii au ajuns în jurul anului 1100 şi s-au aşezat între Valea Neagră şi Valea Racilor, pe malul stâng al Oltului (Terra luata de la valahi) cum o numeau ei. În acest perimetru, cistercienii au înfiinţat două mănăstiri: una la Igriş, în jud. Timiş, distrusă complet la invazia tătară de la 1241 şi unde funcţiona prima bibliotecă cunoscută pe teritoriul ţării noastre. Cea de-a doua abaţie construită de călugării cistercieni a fost la Cârţa, ridicată între 1205-1206, în timpul regelui Ungar Andrei al II-lea. 

Cistercienii construiau aceste lăcaşuri de rugăciune numai pe locuri mlăştinoase, fiind recunoscuţi pentru abilitatea lor de a ridica, în locuri nepopulate şi dificile, adevărate opere arhitecturale, în vreme ce, călugării benedictini preferau dealurile şi munţii. De altfel, şi numele ordinului cistercian provine de la latinescul cistercium, care înseamna puf sau papură.

Monopolul cistercienilor de la Cârţa 

La Cârţa, cistercienii au avut grijă ca în scurt timp, abaţia să devină un centru important, fiind mai tot timpul în vizorul regalităţii ungare. Aşa se face că, abaţia ajuta financiar pe cei care duceau diferite războaie şi, dacă nu-şi mai putea recupera banii, primeau în schimb câte o bucată de pământ. Drept urmare, au ajuns în timp să stăpânească 10 sate din împrejurimi.

La Cârţa, actualul pârâiaş care trece chiar prin curtea bisericii, îzvorăşte din spatele ei, unde în trecut era un heleşteu şi, trece mai departe peste Pârâul Morii. Un braţ al acestui pârâiaş trecea direct prim bucătăria cistercienilor, facilitând accesul la apă. După aproximativ 50–60 de ani de la stabilirea lor aici, cistercienii au primit dreptul de la regalitatea ungurească să sape un canal şi să-şi construiască moară. Astfel, nimeni în afară de ei, din toate cele 10 sate nu avea dreptul să cosntruiască mori. Şi asa, cum au început să deţină monopolul, au săpat un canal cu ecluze, iar cei care doreau să macine grânele, trebuiau să le plătească cistercienilor taxe. Sistemul era atât de bine pus la punct, încât, indiferent că era secetă sau iarnă, călugării deschideu ecluzele şi puteau măcina în voie, indiferent de anotimp sau condiţiile meteorologice.

Satele din jurul Cârţei sunt toate sate româneşti pe malul stâng al Oltului. Aşa erau şi atunci. Pe saşi, cistercienii i-au adus de pe partea dreaptă a Oltului, spunându-le că, ei nu lucrează cu aceşti schismatici, având nevoie de catolici. Odată ajunşi saşii aici, i-au legat de glie. Satul Cârţa a fost iobâgit de abaţie şi călugării ei până la închiderea abaţiei, de către regele Matia Corvin, la 27.02.1474. După această dată, Sibiul a preluat toate cele 10 sate în subordine, până la 1848.

Cum trăiau cistercienii la Cârţa

Cistercienii duceau o viaţă austeră, în post şi rugăciune. Prima slujbă începea la ora 3 a.m., iar ultima era la ora 21 p.m. Între ora 21 p.m şi 3 a.m, călugării se puteau odihni. Mai exista o slujbă şi la miezul nopţii, însă la aceasta participau numai anumiţi călugări. La ora 3a.m, cistercienii coborau din dormitoarele de la etaj, unde nu aveau voie să vorbească, direct în interiorul mănăstirii, pe o scară lungă. Fraţii laici, converşii, folosiţi la diverse munci precum lucrul câmpului, la cariera de piatră sau la căratul sacilor din moară, mâncau şi dormeau separat. Aceştia, spre deosebire de călugării cistercieni, aveau o altă intrare în biserică şi puteau mânca orice fel de carne, în vreme ce călugării consumau numai peşte. 

Cistercienii purtau robe lungi, colorate în alb şi negru. Ei erau cunoscuţi drept mari consumatori de vin. Au adus cu ei din Burgundia viţa de vie, pe care au altoit-o cu cea autohtonă. Există documente conform cărora un călugăr consuma între 5-7 litri de vin pe zi. Licoarea bahică produsa la Cârţa era îndrăgită şi căutată la acea vreme. Cunoscuţi sunt şi castelanii de la Rupea, care, în drumurile lor spre Mediaş, treceau prin Cârţa şi nu plecau mai departe decât la golirea pivniţei.

Semnul distinctiv al ordinului cistercian este toiagul păstoresc, cu crucea la bază. Toiagul este defapt o cârjă folosită pentru a recupera oile rătăcite şi a le alătura turmei. Ea simbolizează ideea de a nu uita că fiecare dintre noi putem avea la un moment dat, momente de rătăcire, iar Iisus Hristos este acolo, pentru noi, prin simbolul crucii, pentru a ne readuce pe calea cea dreaptă.

Slujbele la Cârţa de azi

Am mai aflat de la preotul Reger Michael şi cum se desfăşoară astăzi anumite ritualuri legate de unele dintre cele mai importante momente ale vieţii. La împărtăşanie de exemplu vin mai întâi bărbaţii, în ordine descrescătoare, de la cel mai în vârstă, până la ce mai tânăr. Cel mai tânăr are 14 ani, până la această vârstă fiindu-le interzis copiilor să se impărtăşească. La vârsta de 14 ani, copii sunt confirmaţi, ei dovedind că ştiu să spună Crezul. După bărbaţi, vin la împărtăşanie soţia preotului şi mai apoi, restul femeilor. Toţi, atunci când se împărtăşesc înconjoară altarul întrând prin spatele lui prin partea din stânga, şi ieşind prin partea dreaptă.

Preotul se împărtăşeşte de către episcop care, chiar dacă este laic are dreptul să îl împărtăşească. Se împărtăşesc cu azima, care în trecut era făcută cu ajutorul unor forme de fier, în care se punea puţin ulei şi aluat, dupa care se cocea. Bănuţii de azimă rezultaţi erau imprimaţi cu semnul cistercienilor, simbolul mielului, Hristos pe cruce şi potirul. Azima cea mare se folosea pentru împărtăşirea călugărilor cistercieni, iar cea mică, pentru laici. Vezi aici simbolurile de pe azimă şi instrumentul destinat coacerii. Azima se dă la începutul adventului (înaintea Crăciunului), la începutul postului mare, în ziua de Florii, în prima duminică din luna iulie şi de Ziua Recoltei.

Spovedania evangheliştilor este colectivă. Există mai multe formule de spovedanie şi, în funcţie de faza anului bisericesc în care se află se alege una dintre ele. Anul bisericesc evanghelic începe cu patru săptămâni înaintea Crăciunului (advent). Preotul rosteşte: “Aşa credeţi? Aşa să vi se întâmple”. Dacă însă cineva are nevoie de spovedanie individuală, se poate adresa oricând preotului.

Cât priveşte înmormântarea, am aflat de la Reger Michael că, în şase localităţi există şase datini diferite. Rămâne să le cercetez mai îndeaproape. În schimb, morţii nu intră în biserici, se face pomană însă nu se fac parastase. În trecut, călugării cistercieni erau înmormântaţi în biserică.

Nunta, este şi el un ritual diferit de cel al ortodocşilor. Se cheamă mirii de către preot, se aşează în genunchi în faţa altarului, li se citesc niste rugăciuni, pentru bunăstare, fertilitate, înţelegere, se sfinţesc verighetele numai la cerere, se dansează şi nu li se pun coroane pe cap.

Poveştile de la Carţa nu se încheie aici. Părintele Reger Michael mai are multe de spus despre construcţia abaţiei, despre legendele din jurul ei, despre frumoasa orgă adusă aici la 1777, despre mobilierul atât de frumos pictat, despre cimitirul din curte şi asa zisele fantome ale Cârţei. Vom continua istorisirile Cârţei aşa cum nu le-am mai găsit în altă parte.

Cu o privire îngăduitoare, preotul Reger Michael ne petrece din poartă. Ştie că am să mai revin aici. Ştie că mi-a plăcut Cârţa. Şi ştie şi că am să scriu despre ea. Ce nu ştie Reger Michael însă este faptul că, alături de cea cu care îşi duce zilele, a sporit prin munca şi dăruirea sa, sfinţenia acestui lăcaş. Iar asta o vedem cu uşurinţă, de fiecare dată când îi trecem pragul.

Galerii cu fotografii de la Cârţa găsiţi aici şi aici şi aici!