Sibiu, teatru si tatuaje

De vreo sase ani incoace de cand tot bat Sibiul in fiecare vara am incercat sa-mi dau seama de ce ma atrage orasul asta atat de mult! Anul acesta am nimerit in Sibiu exact la finalul Festivalului International de Teatru. Doua zile de spectacole si oameni colorati. Zic oameni colorati pentru ca in acelasi timp, tot la Sibiu a mai avut loc un eveniment, in premiera pentru tara noastra: Transilvania Tatoo Expo. 35 de artisti din Austria, Bulgaria, Ungaria, Belgia, India, Franta, Germania and so on si-au etalat timp de trei zile cunostintele in arta atat de migaloasa a tatuajelor.

Revenind la Sibiu si la evenimentele care aproape non stop au loc in acest oras, as putea spune ca n-am vazut niciodata un oras in care sa fie atat de multa lume si totusi, sa ramana atat de curat. Sambata seara am fost la expozitia de tatuaje. Fel de fel de rockeri, fel de fel de oameni tatuati sau cu piercing-uri, concerte, bere, aglomeratie. Dar peste toate, surprinzator, mult bun simt. Nu bataie, nu scandaluri, nu nimic din toate cate te astepti de obicei sa se intample acolo unde sunt adunati o gramada de rockeri. A cantat TRUDA (din Cluj, adopta stilul powercore) si au mai fost si altii dar eu doar la concertul lor am stat. Mi-a placut. Printre artistii tatuatori a fost si o singura femeie, cel putin sambata (vineri am inteles ca mai era una, nu stiu exact de unde), o tipa din Constanta, la care era vesnic coada. Ce avea fata asta in plus fata de restul artistilor, nu prea stiu. probabil ca pe langa frumusete, avea si inca un dram de talent in plus. Tacuta, misterioasa, foarte atenta la ceea ce facea, amabila si responsabila. Nu stiu daca cel cu care lucra era sau nu prietenul ei, dar impreuna faceau o pereche grozava. Cel putin profesional. Restul nu e treaba mea.

E, fatuca asta, pe numele ei Alexandra, lucra impecabil. De la felul in care isi pastra atentia, pana la precizia cu care batea un tatuaj. La 23.30, inca facea tatuaje, dupa o zi in care se perindasera pe la ea o gramada de oameni. De unde energire? De unde atata putere? Probabil ca toate astea se traduceau simplu, in pasiune. Pe mine m-a impresionat. Poate si pentru ca fata de restul artistilor, impodobiti cu o gramada de tatuaje, ea era "curata". Cel putin la vedere. Si asta spune multe despre personalitatea ei, nu? Nu va ganditi ca poate nu le avea ptr ca nu avea curaj sa-si faca. Iti trebuie mult curaj sa faci altora asa ceva. Oricum, jos palaria, mai ales pentru faptul ca are asemenea inclinatii si inca la varsta ei (deloc inaintata). Cat despre ce altceva s-a mai intamplat acolo, va las sa vedeti si singuri.

Portite verzi si povestea florilor

Revin la Sibiu, se pare ca a doua mea iubire, dupa Timisoara. Toata ziua de duminica am batut strazile, pietele, fiecare coltisor care putea avea o poveste. M-a surprins la fiecare pas cate o portita ce lasa se se intrezareasca in urma ei, o alta lume. Curti interioare pline de flori, balcoane din fier forjat, lucrat cu maiestrie, turnuri inalte si caramizi multicolore. De la o fereastra cate cineva arunca o ocheada catre niste oameni care le intrau pe nerasuflate in universul lor protejat de batrana poarta de lemn. Era liniste in Sibiul asta atat de frematat de sufletele turistilor. Era o liniste nefireasca ce-ti intra parca in cel mai ascuns ungher al fiintei. Si atunci, acolo, pe stradutele alea inguste, printre atatia turisti veniti cine stie de unde, incepeai sa vibrezi. Vraja Sibiului te prindea si pe tine. Si e practic, imposibil sa scapi.

Mimi, jonglerii si epopeea saltimbancilor francezi

As putea vorbi la nesfarsit despre atmosfera, locurile pe care le-am vizitat, concertele sustinute in Catedrala Evanghelica, duminica Rusaliilor cu ale ei spice de grau oferite credinciosilor, inghetata de wiskey sau gogosile cu gem de capsuni. As mai putea vorbi si despre Podul Minciunilor de unde Sibiul de sub piete arata superb, sau chiar si despre felinarele ce ziua te privesc ascuns iar noaptea se transforma in statui impresionante. Poate am sa reiau povestea pentru ca intr-un singur articol, Sibiul de anul acesta nu ar putea sa incapa tot.

Dar cum spuneam, desi as putea sa povestesc la nesfarsit, am sa va spun totusi cum romani, nemti, africani, englezi, toti la un loc, privesc catre un grup de artisti care stiu sa faca show. In mai putin de trei minute ei smulg cu atata usurinta zambetele celor adunati in soare, la peste 33 de grade. Si iarasi, cu cateva bile, o toba, o trompeta si muuulta imaginatie, aceiasi trei artisti au reusit sa transforme Piata mare intr-o arena plina de hohote de ras.

Mai tarziu, cand soarele nu mai se razbuna atat de violent peste lume, un italian, maruntel dar plin de haz isi tranteste neglijent o ditamai valiza in mijlocul unei alei. Incepe sa dirijeze circulatia, aleagra mame cu copii in carucioare, leaga marginile strazii cu franghii imaginare, face concurs de caruioare. ""1, 2, 3, START! Here from Sibiu......to....Bucharest...via Sibiu again!" Si sa vezi cum trei parinti, cu copii cu tot, alergau la start, treceau prin multime dupa care se pierdeau pe undeva, pentru ca italianul a inchis cercul uman lasandu-i se se amestece cu restul curiosilor. Ce sa mai, cred ca la finalul show-ului a iesit un haos general pentru ca maruntelul a inceput sa ia diferite obiecte ale privitorilor, sacose cu mancare, palarii, cirese, biciclete, si la final, chiar un bebe din caruciorul lui si sa le imparta celorlalti. Asa ca geanta cuiva a ajuns la un domn, a carui palarie sta confortabil intr-un caruicor gol, pentru ca bebelusul din el, a fost plimbat catre cealalta jumatate a cercului uman, pana in bratele altei mamici.

Surpriza serii insa a fost trupa de teatru Malabar, venita din Franta care a oferit celor prezenti in Sibiu un show grandios. O corabie imensa, alba de care era agatata luna, a strabatut bulebardul pietruit care duce catre Piata mare a Sibiului. Acrobatii de tot felul, oameni pe picioroange, un fluture cu aripi albe, o doamna cu o voce impresionant de melodioasa, adica toate elementele pentru un show care sa te captiveze.

Ajunsi in Piata mare, actorii au demonstrat ca imaginatia si abilitatile fizice sfifeaza uneori orice lege. Saltimbancii francezi, pe ritmuri de house (cred ca house era, acum nu ma injurati dar de la Metallica, Deep Purple, and stuff la astfel de ritmuri imi trebuie si mie multa rabdare cateodata) au adus pentru mai bine de o ora si jumatate povestea unui grup de "extraterestii" aici pe pamant. Ce acrobatii putea sa faca o fatuca agatata de vela corabiei doar cu o panglica, nu va puteti imagina. Nu mai vorbesc de unul dintre actori care mi-a sfidat mie orice limita a imaginatiei legata de rezistenta fizica intr-un numar de acrobatie cu cercul!

Sonorizare, imagine, sincronizarea momentelor, muzica bine aleasa, prezenta scenica de exceptie, toate de nota 10, culminand cu o impresionanta baie in spuma. M-am ferit cat am putut, avand camera la mine, plus o gramada de alte aparate, dar n-am scapat.

Ora 00.00

Teatru si tatuaje, toate amortesc la miezul noptii. Malabar ramane in umbra dupa baia de spuma. Artistii cei atat de plini de maiestrie in arta tatuajelor, se retrag cine stie prin ce localuri, alese pe spranceana in Sibiu. Un moment de tacere, intr-o mare de vreo 5000 de oameni. Si fix la miezul noptii, vraja e spulberata de o explozie de artificii. Poate de Revelion dar in alte tari am mai vazut asa ceva. La noi este prima data cand cerul este colorat in asemenea masura in mii de nuante, cand linistea zeilor este tulburata de razboiul luminilor. Nu cred insa ca s-au suparat. Cum s-ar putea supara pe bucuria atator oameni?

E deja luni dimineata, putin trecut de miezul noptii. Terasele din Sibiu vuiesc de impresii si rasete sagalnice. Turistii pastreaza in priviri secvente de film... un film cu ei, despre ei, in mijlocul unui Sibiu care a stiut inca o data sa-si multumesca privitorii.

Neverending Story

Aici, la Sibiu se nasc povesti. Asa cum odinioara, Timisoara fremata a legende. Anul acesta, Sibiul mi-a aratat o parte nevazuta. O poveste in care fiecare cuvant, iti deschide o poarta catre o alta poveste. Nu, n-am uitat nici de trupa de aficani, nici de desenul tribal, nici de toate cate le veti citi intr-un material urmator. Ce nu stiti voi insa este faptul ca Sibiul este orasul vrajilor. Orasul in care fiecare coltisor, iti prinde sufletul pentru totdeauna. Mi-ar place sa traiesc aici. Mi-ar place sa ma reindragostesc (daca se va mai intampla vreodata asta) aici. Mi-ar place sa am o poveste, numai a mea, inceputa aici. De ce? Pentru ca dupa multi ani, Sibiul mi-a aratat ca inca mai stiu sa traiesc!

Putna, intre sfintenie si domnie

Obositor drum pana la Putna. Trei zile de mers si asteptat. Obositor dar merita. Credeam ca nu ma mai pot bucura vreodata de un loc nou, asa cum facusem cu un an in urma la Tismana. Dar Putna are ceva special. Il are pe Stefan. Si are dincolo de farmecul locului, si legende. O gramada de legende, care mai de care mai apasatoare si atingatoare de istorie.

Toate il pomenesc pe Stefan sau pe Daniil Sihastrul. Toate sunt la fel de ravasitoare la fel ca si linistea aceea nefireasca de la Putna. Te intampina la intrarea in manastire, o icoana a strasnicului Domnitor, impobobita in flori rosii. E sarbatoare mereu la Putna. Pentru ca Putna adaposteste una dintre cele mai importante figuri ale istoriei noastre.

Se spune ca Stefan, intr-o intrecere cu arcul a hotarat locul actualei manastiri. Sageata s-a infipt intr-unul dintre pomii de pe un deal din apropierea manastirii. Astazi, dealul ii poarta numele cu vrednicie, ca sa fie stiut si vazut de departe, intru slava si memoria sfantului domnitor.

Cand pasesti dincolo de poarta greoaie de lemn, intri inapoi in timp. Calugari cu rase pana in pamant, cu pasii apasati si privirea dincolo de vreme, trec pe langa tine fara sa ii simti. Iti aduci aminte de boierii de altadata ce cutreierau aceste meleaguri, pline de sfintenie. Printre tufele de trandafiri parca zaresti la orice pas, umbra marelui Stefan. Exista si un muzeu in incinta manastirii, unde sunt asezate, la loc de cinste straie, manuscrise si tot felul de alte obiecte ce amintesc de domnia glorioasa a lui Stefan. Chiar si o replica a sabiei sale se afla expusa in muzeu.

Manastirea impresioneaza si impune respect inca de la prima vedere. Curatenia locului, linistea aceea care parca iti patrunde fiecare ungher al sufletului, clopotele greoaie trase la vreme de slujba… e ceva cu locul asta, ceva care te face sa-l simti pe Stefan, prin fiecare pas pe care il asezi pe aleile frumos impodobite cu pomi si flori.

Inauntru, vegheaza un calugar batran. Citeste dintr-o carte roasa de timp, mai veche decat vechimea vremii sale. Ma intreb daca nu cumva si acel liturghier este tot de pe vremea lui Stefan. Nimic nu-l tulbura pe batranul calugar. Si-a luat in serios rugaciunile de taina. Parca a incremenit asa, in rugaciune, dinainte de vreme. Cu toate astea, el pazeste mormantul Sfantului Stefan, cu strasnicie. E de ajuns sa te apropii mai mult sau sa asezi o lumanare la locul nepotrivit, ca vine langa tine si o ia, lasand-o sa arda in alta parte. Asta e canonul sau, sa aiba grija de vremelnicia trupului lui Stefan. Si cata bucurie poate fi intr-un astfel de canon!

Imi amintesc ca prima imagine interioara a manastirii era albastra. Pictata frumos si ingrijita cu smerenie, manastirea este de o frumusete aparte. Atat a iubit Stefan locul acesta incat, din toate ctitoriile sale, aici a asezat adevarata frumusete.

Pasesti in tacere, cu frica sa nu tulburi linistea locului. Mormantul lui Stefan, asaltat de altfel de credinciosi, mi se dezvaluie acum in toata splendoarea sa. Ingenunchiez langa piatra de marmura ce ii acopera trupul si dupa atatea veacuri. Stefane fara de moarte, lumina sa ai peste toate si de sus sa tot pazesti, Moldova si cele ceresti!...

Ii simt iarasi prezenta, ma uit la portretul zugravit cu grija deasupra mormantului si ii vad ochii aprigi. O privire sfredelitoare imi rascoleste cugetul. Nu, Stefan nu poate sa moara. Stefan este inca aici, ii aud pasii pe pardoseala de marmura, Stefan vine la vreme de taina sa ceara sfat lui Daniil si preotilor sai. Stefan cere indurare pentru tara asta, Stefan iubeste Moldova aparand-o cu sange si lacrimi. Stefan e inca aici, la Putna! E de ajuns sa privesti in jur, sa simti caldura soarelui ca sa-i simti mangaierea domnitorului! E de ajuns sa asculti vantul ca sa-i auzi poruncile lui Stefan! E de ajuns sa privesti Putna ca sa-i vezi chipul, netrecut de vreme!

Se urneste greu clopotul la Putna. E batran, la fel de batran ca si asezarea locului acestuia! Dar cheama la ruga pe toti cei care il aud. Anunta vremea genunchiului inchinat, vremea multumirilor si cea a slavei lui Dumnezeu! Cum a oranduit Dumnezeu ca in acest loc sa fie de atata vreme, loc de rugaciune? Cum i-a dat lui Stefan gandul cel bun sa ridice aici o manastire pentru a putea fi locas sfant si pentru pustnicii codrilor? Stefan priveste in jos acum si zambeste! Zambeste caci vede lucrarea lui cum a dainuit in ciuda timpului. Zambeste caci credinta lui in cele sfinte l-a ajutat sa ridice aici, unul dintre locurile sfinte ale Moldovei. Moldova urmasilor lui Stefan!

Il vad pe Stefan venind in toiul serii la Putna. Ii vad ochii cum scanteiaza in soarele plecat spre amurg. Ii vad chipul si pletele rascolite de vant si mintea cum scruteaza vremile. Se gandeste adanc la soarta tarii. Se gandeste sa tina piept maniei turcilor. E obosit de-atatea batalii. Si-ar gasi un loc in care sa-si intinda macar pentru o vreme oasele. Dar n-are timp. Tara il striga si pamantul ii vorbeste. Trebuie sa duca la bun sfarsit misiunea Moldovei. Trebuie sa lase urmasilor lui ceva in care sa creada. Ceva suficient de puternic incat sa dainuie peste oameni si timp. Si atunci le lasa chipul lui. Si taria bratului. Si ascutimea mintii. Si Putna!

Pentru ca toate trebuiau sa poarte un nume, li s-a spus... Eminescu

Eminescu nu este acasa. In lipsa lui, intram din camera in camera si ii admiram lucrurile. Asezate parca dupa gustul sau, unele lasate in graba de parca atunci s-ar fi ridicat de la masa de scris. Eminescu se intoarce repede dar, pana atunci, Doamna Ana ne impartaseste cate ceva despre viata celebrului poet.

Ma uit pe geam, cautand teiul. E vara, cald, mijloc de august aproape. Nu mai sunt infloriti teii, e o caldura inabusitoare, dar eu il astept pe Eminescu. Ma uit la Ana. Zambeste si zambetul i se transforma in culoare. E indragostita de Eminescu. Il iubeste in taina si cu siguranta Eminescu trece pe langa ea fara sa o observe.

De undeva, de nicaieri se aude o muzica in surdina. Ma uit la usa aceea de lemn si astept sa se deschida incet, inauntru pasind Eminescu. Pe pereti stau marturie cateva desene de-ale sale. Universuri si galaxii. Probabil de acolo de unde isi lua inspiratia. Niste paturi groase, o soba care incalzea doua camere, niste vase de pamant… nu e prea mare casa poetului dar e impodobita cu portretele sale, peste tot. Nu stiu cum, dar revin in camera unde era biroul sau. Parca cea mai luminoasa dintre toate. Un birou din lemn masiv, stiloul sau, niste carti uitate acolo din care a citit inainte sa plece de acasa.

Nu avem voie sa atingem obiectele din casa de la Ipotesti. Cu toate acestea, imi atrage atentia o coala de hartie, format A3, atent asezata pe biroul marelui Eminescu. Ana ne spune ca acea foaie este singurul obiect din casa pe care il putem atinge. Sunt lucruri pretioase acolo, nu doar pentru ca le iubeste Ana ci pentru ca au o valoare deosebita apartinand marelui poet.

Coala aceea pastreaza si astazi versurile lui Eminescu. Sunt patru poezii, scrise fiecare in cate un colt de foaie. Varianta finala a lor. Scrisul este ingrijit, curat, cu litere mici dar deopotriva egale. Impune ordine. Gandire clara. Asezata. Si da senzatia de pofunzime. O talmacire ciudata pe care numai Eminescu putea sa o intrevada in tainele acestui univers. Privind versurile acelea am avut tot timpul impresia ca ascund si altceva. Ca Eminescu vroia sa spuna multe si le-a ascuns in rime. Vroia sa lase multe raspunsuri dar nu avea timp. Timpul i-a fost masurat. O clepsidra cu prea putin nisip a atins podeaua, spargandu-se in mii de cioburi pentru el.

Ana intoarce foaia ingalbenita de timp. Imi aduc aminte ca in acel moment mi s-a taiat respiratia. Stiam ca avea sa ne arate ceva impresionant. Stiam ca ne dezvaluia unul din secretele muncii lui Eminescu. Dar nu ma asteptam la ce avea sa urmeze. Ana ne priveste sfioasa. Probabil e obisnuita cu astfel de reactii. Foaia continea aceleasi patru poezii, rescrise, cu versuri sau cuvinte taiate, cu ritmuri pentru fiecare in parte… fieceare vers avusese parte de transformari. Nimic nu era lasat in forma sa bruta. Precum aurul. Sau orice alt metal pretios, slefuit, transformat, topit, pana cand ajunge sa fie ceva unic, curat, demn. Cata munca pentru o singura poezie! Cata atentie si respect pentru literatura si har divin! Cate nopti nedormite pentru ca ce vazusem initial (cele patru poezii) sa ajunga la forma sa finala! Geniu! Si forta! Si inspiratie! Dar mai ales har!

Eminescu tot nu apare. Ana vorbeste in continuare despre viata lui. Despre opera sa vasta. Despre chinul prin care a fost silit sa treaca. Despre minciunile care s-au spus despre el. Vorbeste si despre cum a fost omorat Eminescu si ochii i se umezesc. La fel si noua…

Ies in curte, asteptandu-l inca pe Eminescu. Ana zicea ca se intoarce repede. Cine stie, poate tocmai acum ii spoteste Veronicai cuvinte frumoase. Caut un tei. Un anume tei. Acela care l-a inspirat pe Eminescu. Acela sub care scria. Ana ne indruma catre el… e locul in care sunt ingropati parintii lui Eminescu. Locul in care Eminescu a ascultat in glasul vantului, povetele parintilor sai. Am ajuns in locul acela, separat de restul grupului. Era liniste. Si in linistea amiezii aceleia de vara, vantul adia usor cu glasul lui Eminescu. Il auzeam deslusit si ii priveam chipul printre frunzele de tei.

As vrea sa raman aici o vesnicie. As vrea sa il astept pe Eminescu. As vrea sa-mi povesteasca el despre noptile in care facea corecturi la ziar, despre orele de nesomn in care a lasat o mostenire atat de pretioasa neamului astuia. As vrea sa-i vad ochii cum stralucesc in soarele acelei amieze. Sa-i vad pacea si zbuciumul deopotriva, linistea si razvratirea, miile de intrebari si focul ce il mistuia.

Se face seara si trebuie sa plecam. O las in poarta casei de la Ipotesti pe Ana, cea indragostita. Pe Ana cea atat de mult iubitoare de Eminescu. Eminescu n-a venit. Ana il asteapta. L-a asteptat mereu. Ana stie pretul vesniciei. Dar il iubeste. Iar Eminescu probabil nici nu stie. Si sigur nu stie cat il iubim si noi, pe langa Ana. Eminescu nu vine. Nu mai vine. Dar lasa… e tarziu de-acum. O sa venim noi, la anul, la Eminescu. Si sper sa o gasim si pe Ana. Ana il asteapta inca. Cobori in jos, Luceafar bland, caci Ana te astepta…

Lainici, manastirea celor trei invieri

Iadul se prezinta vremelniciei. Iadul apare tuturor. Iadul aduce ispite in cele mai sfinte locuri. Iadul hotaraste soarta de moment a unor fapte. Dar sfintenia si credinta topeste puterile iadului. Sfintenia ridica. Credinta inalta si purifica. Iar credinta sfanta dainuieste, dincolo de incercarile iadului.

Asa s-ar putea rezuma istoria dureroasa a unei dintre cele mai importante manastiri din tara noastra. Manastirea Lainici, mireasa ascunsa asa cum i se mai spune este un loc cu totul aparte in peisajul monahal romanesc. Strajuita de codrii desi, ascunsa in faldurile Defileului Jiului, manastirea sta pavaza credintei ortodoxe inca de la 1380. Ctitorie a Sfantului Nicodim de la Tismana, Manastirea Lainici nu vobeste decat celor care stiu sa asculte. Nu indeamna la credinta sau rugaciune. Pentru ca acolo, in locul acela care odata l-a adapostit pe Tudor Vladimirescu din calea turcilor, credinta si sfintenia vorbesc de la sine.

Era o seara de vara incredibil de linistita cand am ajuns pentru prima data la Manastirea Lainici. Imi amintesc ca ascultam in microbuz Maria Gheorghiu, “Fluieras de os”, cand am ajuns la poarta manastirii. Nu te astepti ca o manastire sa fie atat de aproape de o sosea. Nu te astepti nici ca pe Defileul Jiului sa fie atata liniste. Nu te astepti ca soarele sa se inece in nori, pitindu-si somnul dupa codrii, atat de discret ca aici. O poarta grea, de lemn, strajuieste dragostea pentru Dumnezeu. Dincolo de ea, o gradina impresionanta de trandafiri, ingrijiti cu dragoste si pretuire. Pasi greoi se inoada inaintea privirii mele. Unul cate unul, calugari de toate varstele ies de la slujba de seara. Incremenesti in loc vazandu-i. Parca toti au depus un juramant de tacere. Parca toti au lasat gandurile lumii, dincolo de poarta cea grea de lemn. Parca ei se afla dintotdeauna pe acele locuri. Un chip imbatranit de vremuri, ale unui stravechi neam de altadata: dacii liberi!

Doua biserici stau aici pavaza rugaciunilor acestor monahi. Bisericuta cea veche, arsa de trei ori pana la temelii, din “bunavointa” “credinciosilor” straini si una somptuoasa, alba, parca sfidand rautatea celor care au vrut ca acest loc sa fie dat uitarii. Nimic nu se mai vede astazi din vechile sale rani. Cu toate astea, Manastirea Lainici are rani adanci. Rani pe care numai timpul le pote vindeca. Sau uitarea. Sau iertarea si intelegerea. Desi intelegere pentru sacrilegii, nu prea exista.

Spun sacrilegii pentru ca alta indurare pentru macelul ordonat de Maria Tereza si realizat de generalul Bukow nu este. Manastirea Lainici a fost unul dintre cele 300 de lacase de cult arse din temelii din ordinul Mariei Tereza. A trecut peste aceasta rana. S-a ridicat. Si a fost trecuta iarasi prin foc in timpul Primului Razboi Mondial, de catre trupele germane. Nemtii au intrat cu caii in biserica, au topit clopotele de alama si argint, au dat foc arhivei ce masura 24 de metri liniari si au scrijelit peretii, atat de frumos impodobiti cu chipuri de sfinti. Manastirea a avut protectie si ajutor. A indurat si aceasta rana. S-a chinuit, dar s-a ridicat la fel ca prima data. Ultima data a fost incendiata de comunismul ateu. Dar Lainicii au tacut. Doar codrii dimprejur le stiu durerea. Doar ei inteleg o asemenea povara. Si, de fiecare data, manastirea s-a ridicat. Rastignita si inviata. De trei ori.

Astazi e liniste la Lainici. Vin aici pelerini din toate colturile tarii. Vin si straini care au auzit de Mireasa din Defileu. Imbracata in voaluri albe de marmura, Lainici asteapta. Nu stiu exact ce. Poate o izbavire. Poate mantuirea. Poate a Doua Venire. Poate un simplu om, care sa deschida poarta cea mare intr-o zi si sa nu mai plece. Pentru ca acolo a gasit credinta. Pentru ca acolo a gasit iertarea. Nu stiu ce asteapta. O vad in fiecare vara de cinci ani incoace. Si inca asteapta. Poate, de peste vremi, ii asteapta pe dacii de odinioara. Aceia care stiau ce inseamna libertatea, credinta, nemurirea.

Sau poate asteapta sa rasara de printre monahi inca unul precum fostul parinte Calinic Caravan, unul dintre duhovnicii cu har ai manastirii. Poate asteapta sa fie si astazi printre calugari, frati care sa se nevoieasca o saptamana in post total ca staretul Calinic, doar pentru ca au omorat o furnica in sfantul altar. Poate asteapta sa vada pe fata credinciosilor aceeasi bunavointa, smerenie si dragoste ca pe chipul parintelui Calinic. Si daca va intrebati ce cauta un staret de manastire sa dea cu matura, sa ingrijeasca de animale sau sa sape pamantul, raspunsul e unul singur: se numeste Smerenie!

Poate asta asteapta Manastirea Lainici, smerenia credinciosilor. Smerenia nevoitorilor ei. Smerenie dincolo de infatisarea pioasa. E destul de greu sa o vada astazi. Dar Manastirea Lainici are rabdare. A trait mult. Si a vazut multe. Si pe toate le-a rabdat cu incredere. Poate si de data asta Dumnezeu o va invrednici. Caci vrednica este de toata lauda si multumirea, pentru credinta sa. Pentru rabdarea si stoicismul sau. Dar mai ales pentru cei prin care s-a ridicat!

Costesti, Cetatuia

De la Sarmizegetusa Regia pornim dupa un scurt popas catre o alta cetate dacica si anume, Costesti! Drumul trece printr-un fel de sat, chiar catun i-as spune desi in ultimul timp si acolo au rasarit o gramada de vile. Satul face parte din comuna Orastioara de Jos, judetul Hunedoara. Este un parcurs de aproximativ o jumatate de ora de mers pe jos, nu este deloc dificil, mai ales ca privelistea inconjuratoare este una de-a dreptul de vis.

Cetatea dateaza de pe vremea regelui Burebista si a fost distrusa in timpul razboiului daco-roman din 101-102. A fost refacuta destul de repede, dar abandonata complet in timpul razboiului din 105-106. Dealul "Cetatuia" reprezinta un punct de paza strategic cu vedere la o distanta foarte mare, plasat la intrarea in masivul Sureanu.

In fiecare an cand am ajuns la Costesti, ziua era aproape pe sfarsite. Culorile se amestecau pe cer, iar pomii se faleau cu podoabele lor. Livezile pline, liniste cat cuprinde, oratanii prin curti si mai nimeni care sa deretice la acea ora. Doar noi, o mana de curiosi urcam spre cetate, calcand pe urmele stravechilor strabuni. E un sentiment de nedescris, mai ales cand pasesti pentru prima data intr-un astfel de loc. Esti dintr-o data partas la istorie. Esti tu, cel care, lasand la o parte lumea, ai cutezat sa te apropii de inima dacilor.

Odata intrat in cetate (evident ce a mai ramas din ea) descoperi ca fiecare piatra fasonata ce a contribuit la ridicarea cetatii are o poveste. Zidurile late de 3 metri, dublate pentru a intari cetatea stau si astazi marturie iscusintei dacilor.

Vei desoperi aici ramasitele a doua turnuri locuinta construita la baza din piatra, iar in partea superioara din caramizi, desi ar trebui sa va imaginati un pic cum ca acele caramizi erau de fapt niste blocuri imense, nu clasicele caramizi din zilele noastre. Turnurile erau folosite de catre sacerdoti, preotii daci cei mai inalti in grad. Langa aceste turnuri locuinta veti descoperi o uimitoare scara din piatra fasonata lata de 3 metri, care ducea catre unul dintre aceste doua turnuri. Pe laturi, scara avea prevazute niste jgheaburi pentru scurgerea apei, iar in fata ei era o poarta de lemn.

Incinta sacra a cetatii este separata de partea locuibila, ca de altfel in fiecare cetate dacica. La Costesti Cetatuia intalnim patru sanctuare, toate sub forma de patrulater, precum si un turn de observatie. Sanctuarele sunt realizate cu piloni de piatra, circulari, din care astazi se pastreaza doar baza ascestora.

Nu stiu daca numai maretia constructiei, imaginatia care trebuie sa lucreze din plin in astfel de locuri sau cadrul natural te ajuta sa ai o stare deosebita aici. E o liniste care parca iti intra in suflet, un peisaj de vis, ce te posteaza pentru cateva clipe undeva deasupra lumii. Te uiti in jur la dealurile acelea si vezi dincolo de ele. Asculti linistea si vantul si auzi sunetele buciumului de altadata si tipatul soimilor. Privesti cu ochii sufletului fiecare coltisor de zare si vezi cum rasar ca altadata focurile vii. Sunt inca aici, n-au plecat nicaieri. Si nici n-au sa plece vreodata!

O rana mereu sangeranda: Sarmizegetusa!

Când priveşti în inima unui popor, priveşti de fapt, spre trecutul său. Îi vezi toate realizările, toate încercările şi mai ales, toate rănile. Dar atunci când priveşti istoria prin ochii unui popor a cărui nepăsare nu cunoaşte margini realizezi că dincolo de toate considerentele, nu işi merită o istorie glorioasă.

Asa se întâmplă de ceva vreme şi cu poporul român. Câteodată, privit din afară ai senzaţia că nici nu a fost vreodată atât de dârz şi mândru pe cât se laudă. Vorbind despre un subiect cum este Sarmizegetusa Regia ş ce reprezintă acest loc pentru istoria noastră, lucrurile stau mult altfel. De aceea, subiectul este unul din ce în ce mai spinos.

Cum am caracteriza la ora actuală cetatea din munţii Oraştiei? Cum altfel decât plină de durere? La o analiză mai atentă, nici nu zici că au trecut 2000 de ani peste ea. Şi nici nu zici că România secolului XXI este patria cladită în sângele strâmoşilor daci. De ce? Pentru că cel puţin în ultimul secol, Sarmizegetusa Regia a fost pe rând victima unui regim comunist care avea ca motto denigrarea strămoşilor daci, pentru ca mai apoi, să fie lăsată pradă hoţilor. Aceiaşi hoţi care au ştiut să răscolească măruntaiele strămoşeşti în căutare de comori.

Ajungând în zilele noastre vedem cu uşurinţă că Sarmizegetusa are parte de o soartă blestemată. Aceea de a nu-şi găsi niciodată liniştea. Ba, mai mult, Sarmizegetusa se pare că a încăput cu uşurinţă pe mâinile unui vrăjitor malefic hotărât cu orice preţ, să o distrugă. Statul, căci despre el este vorba, a lasat Sarmizegetusa pe mâna unor neaveniţi care, în loc să păstreze cât mai aproape de adevăr o moştenire valoroasă, nu face altceva decât să o distrugă.

Cei care ajung astăzi la Sarmizegetusa Regia pentru prima oară au parte de o imagine dezolantă: copaci rupţi de stihiile naturii şi lasaţi pradă uitării, pietre sparte din santuare ce odată serveau unor scopuri mai mult decît nobile, vetre de foc amplasate la voia întâmplării sau, mai bine spus, cu tâlc, în zona sacră a cetăţii, precum şi o serie de vagoneţi ruginiţi care se pare, aveau un scop precis pentru care au fost lăsaţi în zona sacră. Trec cu vederea foarte uşor peste bucăţile de zid dărâmate sau inscripţionate şi peste gunoaiele întâlnite la tot pasul. Sunt detalii nesemnificative se pare pentru nişte oficiali care, din spatele birourilor lor opulente dictează istoria unui neam!

Cu atât mai mare şi mai neplăcută le este surpriza celor care, poate în urmă cu numai un an, au călcat aceste locuri, admirându-le. O istorie scrisă cu sânge se înfăţişează acum, dezolantă, privirilor lor, pline de stupefacţie. Ca o paranteză, cetaţile dacice din zona munţilor Orăştie se află acum sub înalta grijă şi atenţie a Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina care, se pare, că nu are nici o treabă cu istoria ci doar cu protejarea mediului înconjurător. Cineva se pare însă că nu are habar nici măcar ce înseamnă acest lucru. Perfect de acord: istoria sau, cel puţin o parte a ei, ar trebui scoasă în afara legii. Acea istorie care îi include şi mai mult, care este scrisă de nişte ignoranţi şi inconştienţi care se dezic de ea, apărând mediul înconjurător prin depozitarea gunoaielor şi a fierului ruginit într-o zonă care nu este nici în prezent foarte afectată de poluare! Felicitări! Meritaţi să faceţi parte din istoria poporului român! Şi tot ca o paranteză, poate nu ştiaţi că fierul are o durată de degradare extrem de mare in timp. Evident că nu ştiţi, sau şi mai evident, că nu vreţi să ştiţi!

La fel cum, nici noi acei români pentru care strămoşii noştri au scris cu sângele lor istoria, nici noi nu vrem să ştim! Şi, atâta vreme cât tolerăm aceste acte de nepăsare, nu suntem cu nimic mai prejos decât aceşti inconştienţi, membri ai Ministerului Culturii şi cei trei membri ai comisiei de gestiune a cetăţilor dacice, persoane care nu merită atâta publicitate încât să le fie scrise numele aici. Chiar dacă, sub o mare tentă negativă.

Şi dacă ar fi să ne gândim o clipă, am vedea mai mult decât clar cum aceeaşi Sarmizegetusa este vândută, nu numai de cei care sapă după aurul ei ci şi de oficiali ai statului. De acei oameni care, în loc să o apere, o distrug. De aceia care o vând nepăsării şi uitării doar pentru un pumn de arginţi care, astăzi se traduce în salariu şi interese proprii.

Am înteles cu toţii că vreţi să îngropaţi istoria, făurind alta doar din vorbe şi nu din fapte. Am înţeles că nu vă puteţi numi români ci pur şi simplu, gunoaie! Am acceptat şi ideea că, din scaunele voastre confortabile, istoria se vede doar pe deaspura ochelarilor. Ce nu o sa înţelegem niciodată este faptul că, nu aveţi nici măcar atâta demnitate încât să lasaţi pe alţii să se ocupe de ceea ce este clar pentru toţi că sunteţi incapabili!

Dacă până acum, cei care iubeau neamul acesta şi se mândreau cu strămoşii lui vedeau în sclipirea fiecărei pietre de la Sarmizegetusa Regia şi în foşnetul fiecărei frunze sângele şi lupta crâncenă a dacilor pentru apărarea unei istorii a neamului, astăzi ei pot vedea şi suferinţa din sufletele strămoşilor. Acelor strămoşi care astăzi, privesc cu neputinţă cum casa lor, ţara aceasta le este vândută nepăsării. Acea nepăsare care, pe unii îi îmbogăţeşte. Într-adevăr, de asta au scris mari români ca Eminescu, Coşbuc sau Vlahuţă despre moştenirea dacilor! Ca să vă bateţi voi joc de ea astăzi!

O singură întrebare se ridică de aici: suntem oare neam de daci sau mai degrabă, urmaşi ai unei Rome, pardon, Românii cladită în aurul şi sângele unui popor… care si-a uitat valorile si propria istorie, in favoarea bogatiei materiale, a incompetentei si nepasarii?

Destinatii care-ti taie rasuflarea

Te-ai intrebat vreodata care sunt cele mai inalte locuri de pe planeta, care sunt punctele in care adrenalina ti se ridica in vene la cote maxime? Ei bine, iata un top, nu alcatuit dupa inaltime ci doar dupa cat de mult ti se taie rasuflarea…

Punte peste Grand Canyon

O punte in forma literei “U” realizata din otel si sticla permite acum curiosilor sa exploreze de deasupra, Marele Canyon. Skywalk, asa cum este numita puntea a fost inaugurat pe 28 martie a.c. si este situata la mai bine de 2000 m departare de Eagle Point. Uita-te in jos si vei simti cum stomacul tau o ia razna la mai bine de 1200m peste raul Colorado. Cam de trei ori mai inalta decat Empire State Building.

Skywalk este deschis din zori pana la asfintit si poate sustine 120 de persoane in acelasi timp, fara a fi aglomerat. Si, pentru a fi cu totul asigurati ca nimic nu se poate intampla, fiecare vizitator primeste o pereche de talpici pentru pantofi, pentru a proteja sticla. Celor foarte fricosi li se ofera si parasute.

Unde sa-ti tragi rasuflarea:

Cateva locatii de cazare sunt amplasate chiar la baza canionului dar viata adevarata este in Las Vegas. Hotel Bellagio este probabil cea mai indicata locatie atunci cand iti doresti lux si opulenta. Sursa Foto: www.todaysseniorsnetwork.com

Millau Bridge, Franta

In 2004 a fost inaugurata singura legatura a Parisului cu sudul Frantei. Podul Millau este cel mai inalt pod de vehicule din lume si, gurile rele spun ca este si cel mai frumos, multumita arhitectului Norman Foster. Podul se afla la o inaltime de peste 300m iar combinatia dintre cerul albastru, cablurile inalte si podgoriile din apropiere te duc cu gandul la o corabie cu panze pe o mare plina de ceata si fantome. Te costa doar 9$ sa traversezi podul in lunile de vara si, mai putin iarna. Un impediment: nu te uita in jos!!!

Unde sa-ti tragi rasuflarea: Chateau D’Ayres care dateaza inca din secolul al XVIII-lea si care mai este si un loc propice pentru a explora valea Tarn si stancile splendide din apropiere.

Golf in Snow Mountain, Dragonul de Jad
Batalia pentru cel mai inalt traseu de golf este acerba. Mai ales cand golful la inaltime este jucat in China. Muntele Tuctu si clubul de golf de acolo erau renumite printre iubitorii acestui sport, numai ca au fost abandonate, probabil din cauza faptului ca nimeni nu putea sa termine traseul fara sa sufere o epistaxis (hemoragie nazala) puternica. Clubul Dragonul de Jad este situat la mai bine de 3000m altitudine. Este o locatie uimitoare, situata printre varfurile muntoase acoperite cu zapada. Traseul realizat de catre Neil Haworth este unul dointre cele mai lungi din lume, deoarece, conform legilor fizicii, datorita aerului rarefiat, mingea ajunge mult mai departe decat pe sol, la nivelul marii. Aici este unul din locurile in care, perdeaua de nori reprezinta un obstacol la fel de mare ca si bancurile de nisip…

Unde sa-ti tragi rasuflarea:

Banyan Tree este o locatie amplasata la doar 1.5 ore de Dragonul de Jad. Hotelul ofera turistilor 55 de vile decorate traditional, precum si un centru spa. Sursa Foto: www.chinaodysseytours.com

Turnul din Sydney

Turnurile de observatie nu au intotdeauna elemente speciale dar cel din Sydney beneficiaza de un bar si un restaurant de exceptie. Cel mai inalt restaurant din emisfera sudica se afla aici, in turnul din Sydney la mai bine de 3000m altitudine. Privelistea este una de exceptie: Opera House si Harbour Bridge. Ca si specialitati putem aminti stridiile tazmaniene in sos de sampanie. Pentru cei mai indrazneti si, de ce nu, masochisti exista cele 1504 trepte pana la restaurant, pentru care, multi se iau la intrecere. Recordul pana acum este de 6 minute si 52 secunde. Pe de alta parte, liftul ajunge pana la restaurant in 40 de secunde si poti arata elegant la intalnire.

Unde sa-ti tragi rasuflarea: InterContinental, elegant si stilat, cu privelisti uimitoare spre port. Sursa Foto: vanessarivera.net

Muntele Chacaltaya

La “doar” 5000m deasupra marii, muntele Chacaltaya se detaseaza la mare distanta de muntele Ajax din Aspen. Este locul ideal pentru schiori, cel putin cat nu se intensifica incalzirea globala. La fel de uimitoare ca si o vizita la lacul Titicaca, experienta pe muntele Chacaltaya ofera placeri unice. Unde mai pui ca este locul ideal unde iti poti combate raul de inaltime!

Unde sa-ti tragi rasuflarea: Hotel Europa: 110 camere in La Paz. Rezerva o camera la etajele superioare pentru o priveliste de zile mari catre muntele Illimani. Sursa Foto: aundryagency.vox.com

Mini vacanta la Praga

Praga este oricand o destinatie la indemana celor care vor sa experimenteze un week-end incarcat de emotie, departe de casa. Odata ajuns aici vei vedea ca orasul ofera o multitudine de posibilitati de petrecere a timpului liber.

Praga a fost de-a lungul timpului, cetatea de scaun a regilor Boemiei, capitala Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana si a Cehoslovaciei, pentru ca in 1993 sa devina capitala republicii Cehe. Amprenta istoriei se regaseste in oras prin stilurile gotic, renascentist, baroc, Art Nouveau pentru ca Praga sa se imbogateasca, recent, cu cladiri indraznete precum Casa Dansatoare, o cladire nonconformista in toate sensurile cuvantului. Experienta ceha poate incepe din cel mai vechi district al sau, "Stare Mesto" (Orasul Vechi) unde turistii pot admira ceasul de pe "Primaria Evreiasca", cu cifre ebraice.

Centrul vechi este intotdeauna cel mai cautat de turisti pentru plimbarile linistite pe strazile pavate cu piatra cubica, pentru castelele si bisericile care te intampina cu portile deschise. Te poti caza la hotelul Mandarin Oriental amplasat chiar in centrul cartierului Mala Strana. Cele 99 de camere ale locatiei au fost proiectate de celebrul architect Kuhan Chew, cel care a realizat si designul interior al hotelului Burj Al Arab. O camera dubla costa la Mandarin Oriental aproximativ 270 $ pe noapte. Daca ti se face foame, afla ca Pravda este unul dintre cele mai bune restaurante din oras. Atmosfera, preparatele gustoase si servirea ireprosabila te vor convinge ca merita sa lasi 100 de dolari pentru un pranz in doi.

Daca ai nevoie de niste recomandari culinare, ei bine afla ca traditionalul medallion de porc umplut cu prune, iepurele in sos de usturoi si spanac cu galusti de cartof sunt printre preparatele cu cea mai mare trecere printre turisti. Pentru cei pasionati de ispravile bravului soldat Svejk am putea recomanda beraria U Kalicha, pomenita in romanul lui Hasek. Si, daca vrei si putina istorie printre altele, afla ca renumita Café Slavia a fost construita in anul 1887. Dar, daca vrei sa gusti o ceasca de cafea fierbinte trebuie sa te trezesti dis de dimineata. Numai asa vei reusi sa prinzi o masa libera acolo.

Cele mai potrivite amintiri pe care le poti lua acasa, din Praga sunt evident marionetele, papusile din lemn si berea (Budweiser Budvar sau Pilsner Urquell). Le vei gasi pe toate in magazinele strategic amplasate in spatele Bisericii Tyn. Si daca seara vrei sa simti atmosfera cluburilor din Praga mergi in Duplex, unde Mick Jagger si-a sarbatorit aniversarea. Celor care prefera muzica jazz sau rock-ul si vor sa stea pana tarziu le recomandam o seara in Batalion. Praga este destinatia perfecta pentru cei care in week-end se pot urca in masina, pentru o experienta inedita. Dincolo de toate obiectivele pe care le poti vizita aici, ramane farmecul orasului si povestile pe care ti le pot spune localnicii seara tarziu, la un pahar de bere buna! De ce sa nu incerci si tu?

Sarmizegetusa Regia, povestea incepe aici!

Era acum sapte ani, o dimineata calda de iunie. M-am urcat in autocar fara sa stiu exact ce ma asteapta. A fost ziua care mi-a schimbat destinul. A fost ziua care m-a tras pe un alt drum al vietii. A fost ziua in care mi-am cunoscut stramosii.

Era sase dimineata, un autocar plin de fete straine. M-am impretenit repede insa cu niste adolescenti asa ca am format o "bisericuta". Citisem cate ceva inainte sa plec despre catatile dacilor, cetati ascunse in munti. Nu vazusem insa niciodata o imagine a unei astfel de cetati. Drumul trecea prin Sinaia, Busteni, Brasov, ca mai apoi sa ajunga serpuit prin Sibiu, Simeria, Orastie. Am oprit la Orastie pentru aprovizionare, deoarece in tabara de la Costesti aveam sa fim cazati timp de doua zile si sursele de hrana erau relativ reduse in zona.

Dupa popasul de la Orastie ne indreptam catre Costesti, Gradistea! Drumul se asterne printre sate tacute, pline de lumina. Este o amiaza calda de iunie si privirea imi fuge de la peisaj la taranii asezati parca intr-o anumita ordine pe la porti. Ne privesc curios, de parca prin fata portilor lor nu mai trecuse vreodata un microbuz. Suntem 20 de persoane, aproape de toate varstele. Se lasa seara si soarele isi duce ultimile batalii cu dealurile din ce in ce mai abrupte. Razele se joaca printre copaci, iar noi, in ritmuri de melodii de munte urcam catre inima dacilor.

Imi pare ca vad siluete ivite de printre ramuri dar sigur nu e decat imaginatia mea. Intr-un mod ciudat, ma simt aproape de casa. Cu toate ca eu stiam ca acest "acasa" pentru mine este in alta parte. Imi aduc aminte de cartile de istorie si legende si parca totul devine din ce in ce mai real. Ajungem in tabara, ne cazam in casute de lemn (n-am mai dormit in astfel de casute de pe vremea cand mergeam in tabara, in liceu) iar prima incursiune catre cetatile dacilor am planuit-o chiar in acea seara. Catre Blidaru!

Drumul urca prin padure, nu este foarte abrupt dar celor neobisnuiti cu astfel de experiente cu siguranta ca o sa le scoata sufletele. La fiecare pas mai ca te opresti sa admiri frumusetea naturii. Copaci cu tulpini rasucite, radacini iesite din pamant sub forma de trepte, toate te ajuta sa ajungi in varf! Dacii astia nu erau ei chiar asa usor de cucerit si stiau foarte bine unde sa-si amplaseze fortificatiile! In timp ce urcam, ne asternem la povesti. Eu incep istorisirea cu o carte recent aparuta la vremea aceea, "Legendele Cetatii Sinca", autoare fiind o buna prietena, Camelia Radu.

Nu-mi dau seama cat de repede trece timpul, mai ales cand ii vad pe toti si mai ales pe mine cat suntem de avizi dupa legendele neamului! Drumul catre cetatea Blidaru urca prin desisuri vreme de 45 de minute, dar in final ajungem la ruinele cetatii. Ne tragem sufletele inainte sa intram. Vedem din poienita aceea numai niste ziduri, ordonate, din pietre masive de calcar si andezit, taiate la aceleasi dimensiuni. Sunt ziduri ce rezista de peste 2000 de ani acolo in creierii muntilor. Sunt ziduri care au vazut istoria neamului nostru. Un fior parca imi trabate trupul gandindu-ma ca voi pasi si voi atinge o parte veche de istorie.

Intram in cetate si dintr-o data parca in jur se face liniste. Se aude doar vantul cum sopteste la ureche cate o legenda. Sau poate ne ureaza bun venit, cine stie... Soarele se pregateste de culcare iar noi cercetam fiecare coltisor al acelor ziduri. Descoperim si o litera straveche incrustata acolo si observam cum, langa acele ziduri nu creste niciodata nimic. Nici pe ele, nici langa ele. Un fenomen ciudat imi zic si pornesc la cercetat imprejurimile. Locul este plin de cimbrisor salbatic, galbenele, musetel si alte plante tamaduitoare. Parca e un colt uitat de lume si chiar asa se prezinta din moment ce abia prinzi o liniuta de semnal la telefon.

E primul meu contact cu ramasitele unor eroi pe care timpul parca ii tine inca in viata. Imi gasesc un loc departe de ochii lumii si privesc padurile. Si dealurile. Si incerc sa-mi construiesc o imagine despre cum aratau ei altadata...

Nu-mi dau seama cand a trecut o ora de cand suntem pe plaiurile dacilor si in cetatea lor, dar cu siguranta ca voi reveni aici, asa mi-am spus atunci. Si de sase ani incoace, in fiecare vara calc pe urmele stramosilor mei. De fiecare data este altfel...

Asa s-a incheiat prima zi. Obositoare, dar cu nerabdarea celei de-a doua. Mergem in inima dacilor maine in zori! La Sarmizegetusa Regia!

Drumul catre Sarmi, asa cum o alint eu de ceva ani incoace este de 25 de kilometri din tabara de la Costesti. 20 se parcurg cu masina, restul de 5 pe jos, deoarece este practicabil doar pentru masini de teren. Alte povesti, alte peisaje. Este de o frumusete rustica iesita din comun. Apa orasului, asa cum este denumit raul Gradistea, ce ne insoteste pana sus, serpuiteste cand in stanga drumului, cand in dreapta lui. Trece peste pietre si trunchiuri de copaci cu o viteza ametitoare. Tot la fel de repede ne potoleste si setea. La cateva luni dupa ce am fost in zona am aflat ca aceasta apa are un grad foarte redus de impuritati, mai exact 0.1% in 100 de litri. Ca sa nu mai spun cum te pune pe picioare dupa o ora si ceva de mers printre dealuri, pe un soare ce arde navalnic inca de la ora 8 dimineata!

Ajungem la zidurile cetatii. Este chiar Sarmizegetusa Regia! Cetatea lui Decebal! Cetatea care a suferit cele mai mari distrugeri in timpul razboiului din 105-106! Dupa un scurt moment de reculegere, pornim prin padure. De data aceasta, trunchiurile copacilor nu mai sunt noduroase si intortocheate ca cele de la Blidaru ci drepte, ca niste coloane infinite! Adevarati strajeri ai unei comori, inca nestiute. Descoperim o portiune din drumul pavat ce ducea catre incinta sacra, piatra langa piatra, taiate parca in linie, drum folosit de cei care veneau in cetate, la rugaciune si ritualuri.  La un moment dat, voalurile verzi ale padurii se dau la o parte intr-un mod misterios, deschizand un luminis de poveste! Suntem in zona sacra a Sarmizegetusei!

Pentru cateva fractiuni de secunda mi s-a taiat respiratia! Ma uit in jur si vad ca si cei cativa tovarasi de drum cu care eram au avut aceeasi reactie! Este de o frumusete inimaginabila iar sentimentul pe care il ai cand privesti templele pentru prina data este de nedescris. Atunci realizezi cat de avansati erau stramosii nostri, atunci realizezi ce insemna credinta altadata si, mai ales, atunci iti dai seama ce au lasat ei mostenire neamului astuia. Locul tace, este acolo parca de la inceputul veacurilor si, cu toate astea, te inseamna sa-i asculti povestea! Atunci i-am vazut pentru prima data! Sunt vii inca, asa cum au fost odata! Dacii mandri, semeti, cu privirea agera, pasul hotarat, hainele albe si cusma incovoiata pe cap. Dacii liberi gata oricand sa se jerfeasca pentru credinta, neamul si pamantul lor. Stramosii nostri de altadata! Sunt acolo, in casa lor sfanta si asteapta sa ne ridicam! 

Templele migalos construite sunt dedicate zeitatilor in care credeau dacii: Panteonul, cel mai mare dintre temple si deopotriva cel mai important, realizat din blocuri de andezit si stalpi de lemn este pozitionat in centrul zonei si dedicat Triadei Divine. Aici aveau loc ritualuri sacre, sustinute de preotii daci si de catre dacii cei mai inalti in rang. Templul era folosit ca si obiectiv astronomic, cu care dacii puteau afla zilele saptamanii, anii dar si cele mai importante evenimente astronomice, cum ar fi solstitiile si echinoctiile.

Cadranul solar, un cerc de andezit alcatuit din zece raze era folosit drept obiectiv astrologic dar si ca altar de sacrificiu. Celelate temple, toate in forma de patrulater se intind in toata zona sacra, fiind alcatuite numai din blocuri de calcar. Unul singur se diferentiaza de celelalte, Tempul dedicat zeitatii selenare, realizat sub forma unui singur cerc.

O zi intreaga de as fi petrecut aici si tot nu mi-ar fi fost de ajuns. Fiecare piatra are povestea ei aici. Fiecare templu are o alta intrebuintare, fiecare bloc de andezit a fost taiat meticulos si perfect. Stalpii de lemn care alcatuiesc Panteonul cu siguranta nu sunt aceiasi de acum 2000 de ani insa dispunerea lor ne ajuta sa ne facem o idee despre cum era construit templul in vremea lui Decebal.


Aici s-a dus una dintre cele mai grele batalii ale istoriei noastre. Aici au murit deopotriva barbati, femei, batrani si copii. Aici au murit si ostasi romani, incercand sa intre in inima dacilor. Aici, intr-o noapte crancena, s-a scris destinul acestui neam. In inima acestei cetati. Cu fiecare pas pe care il asterni in aceste locuri, franturi din aceasta istorie ti se dezvaluie. Aici am scris pentru prima data despre ei. Aici este casa noastra, a tuturor celor care simtim ca suntem fii de daci.

Aici s-au scris legende. Aici a murit un mare om. Aici a murit cel caruia ar trebui sa-i aducem recunostinta vesnica: Decebal! In locurile astea a curs sangele strabunilor nostri. Aici, fiecare frunza, fiecare piatra, fiecare fir de tarana vorbeste! Ascultati-le! Si faceti din toate, cronica sfanta a dacilor!

Cheile Rasnoavelor

Cheile Rasnoavelor reprezinta un loc impresionant, cautat anual de o multime de turisti. Parca de la an la an si strainii prefera aceste locuri, pentru ca le ofera un tablou de vis, o perspectiva inedita aspura naturii.

Odata ce ai intrat in Chei, imaginea se schimba, peisajul devine abrupt si colturos, stancile salbatice, asteptand parca sa fie cucerite. An de an, vara de vara traseele de alpinism isi astepata impatimitii. Cele mai cunoscute sunt Surplombele de Aur si Santinele Cheilor, locuri prin care deseori se antreneaza si Vanatorii de munte. Dar pe langa acestea, Cheile Rasnoavei abunda de trasee, marcate cu vopsea rosie, gata sa fie cucerite de turisti.

Ce poti practica in zona? De la bungee jumping de la 150 de metri cadere libera (aici in chei se afla ce-a de-a doua instalatie de bungee jumping, ca inaltime, din Europa) si pana la tiroliana sau cataratul la liber.

Si, cu toate ca in Cheile Rasnoavelor peisajul este pa cat de prietenos, pe atat de dificil, nimic nu e imposibil aici daca ai echipamentul potrivit. Poti chiar sa faci traversari “via ferrata”, in care daca esti doar un amator intr-ale alpinismului ar fi bine sa urci pe o scara fixa de 200 de metri lungime, ca sa studiezi fisurile peretelui stancos, denivelarile si surplombele, sau daca ai sange in vene si sete de adrenalina, te poti aventura cu incredere, dar numai sub indrumarea unui om care cunoaste bine muntele.

Salbaticia iti va oferi, pe langa liniste si o stare de bine, mai ales daca decizi sa vii cu cortul in zona. Cu toate acestea exista destule pensiuni in zona, cum ar fi Palade, Colt de Rai, Manolache sau Pensiunea Preda, unde te vei simti intr-adevar, ca acasa.

Tot din Cheile Rasnoavei mai te poti aventura pe unul din traseele nu mai lungi de doua ore ca si timp, catre Varful Postavarul, Dealul cu Mesteceni, Stejarii Argintii sau Poiana Brasov.
Indiferent ce ai alege sa faci in zona, fii sigur ca esti echipat corespunzator si ai sa vezi ca vacanta in Cheile Rasnoavei va fi una memorabila. Chiar daca, de exemplu, alegi Cheile Rasnoavei drept destinatie de week-end!