Un bărbat şi mai multe femei

Teatrul de Artă București prezintă un ultim spectacol din Stagiunea de Vară ”teatru pe răcoare” de la Ceainăria Cinci și vă invită duminică, 4 septembrie de la ora 21, la comedia ”Un bărbat și mai multe femei” – cu Paula Chirilă și George Constantinescu, în regia lui Bogdan Hușanu.

Piesa abordează relaţia dintre bărbat și femeie, problema veșnică a superiorităţii unuia dintre sexe, prezentând relaţia conflictuală care se naște din stările oscilante ale femeii. Fiinţă necunoscută bărbatului, femeia nu poate fi deslușită nici de cea mai logică minte, în definitiv înnebunind bărbatul prin iubire, cu nerăbdarea ei, sau pur și simplu prin nervi.

Gavrunski, personajul masculin, ajunge să cunoască de-a lungul piesei mai multe tipuri de femei – înger, autoritară, disperată, victimă, femeia-paznic, femeia exaltată, acestea reprezentând norocul și ghinionul din viaţa lui.

Cum să devii dintr-un timid, un mare cuceritor de femei? Cât de mare este preţul pe care trebuie să-l plătești pentru a provoca suspinele lor? Află dintr-Un bărbat și mai multe femei.

Text: Leonid Zorin
Distribuţie: Paula Chirilă, George Constantinescu
Regie: Bogdan Hușanu

Preţ bilet întreg/studenţi: 20/15 lei, sau 15/10 lei până în seara spectacolului. Biletele se găsesc la Ceainăria Cinci 

Adresă: Str. Olimpului, nr.13 . Rezervări: 0734 847 594

Pam Pam

Teatrul de Artă Bucureşti vă invită și în această duminică, 28 august, la spectacolul ”Pam Pam” cu George Constantinescu, de la ora 21 la Ceainăria Cinci.

Teatru vechi pe timpuri noi. O comedie scrisă acum 80 de Constantin Tănase despre România de atunci şi de acum. Surprinzător, aceeaşi. Interpretat de actorul George Constantinescu și regizat de Bogdan Hușanu, spectacolul ”Pam Pam” prezintă un monolog umoristic despre situația deplorabilă a ţării şi implicit a sa, amară pe alocuri, dar plină de adevăruri.

Text: Constantin Tănase
Distribuţie: George Constantinescu
Regie: Bogdan Huşanu

Preţul unui bilet întreg/studenți: 15/10 lei. Rezervările se fac la numărul de telefon 0734847594

Sarmizegetusa în imagini - expoziţie foto semnată Clarisa Iordache şi Bogdan Manea

În perioada 27-28 august, parcul Grădina Icoanei din Bucureşti va găzdui evenimentul Grădina cu artişti, la care vor lua parte diferiţi împătimiţi ai obiectelor realizate manual, pictori, olari, fotografi, dansatori pe ritmuri irlandeze, jongleri şi chiar maseuri!

În cadrul acestui eveniment, va avea loc şi expozitia tematică Sarmizegetusa Regia în imagini, realizată de Clarisa Iordache, în colaborare cu fotograful Bogdan Manea. Fotografiile prezente în expoziţie sunt realizate de cei doi pe parcursul ultimilor şapte ani, în incinta sacră a celebrei cetăţi dacice.

Toate fotografiile vor fi însoţite de versuri semnate tot Clarisa Iordache, majoritatea regăsindu-se în volumul "De Sabie şi Neam" ce va putea fi cumpărat în cadrul evenimentului, împreună cu fotografiile din expoziţie.

Expoziţia dedicată Sarmizegetusei Regia îşi propune sensibilizarea publicului larg în ceea ce priveşte conservarea şi protejarea uneia din cele mai importante cetăţi dacice care fac obiectul patrimoniului mondial UNESCO, precum şi prezentarea unor aspecte ale zonei sacre, în diferite ipostaze, aşa cum au fost surprinse de cei doi fotografi. Mai mult, fotografiile realizate la Sarmizegetusa Regia reprezintă o dovadă de necontestat,  a felului în care arătau vestigiile dacice între anii 2004-2011. Instantaneele surprinse vor râmane astfel mărturii vii pentru cei care poate, în urma distrugerilor succesive ce au loc anual în aceasta zonă, nu vor mai avea ocazia sa afle cum arăta Sarmizegetusa Regia odinioară.


Aşadar, între 27-28 august, parcul Grădina Icoanei vă aşteaptă la Grădina cu artişti să vă destindeţi făcând o incursiune fotografică la Sarmizegetusa Regia, să vă cumpăraţi tot felul de accesorii realizate manual, să dansaţi desculţi in iarbă şi să petreceţi alături de noi, ultimul week-end ale acestei veri!

Gradina cu artisti - editia de vara

Deja e regula! Daca este vara, este si Gradina cu artisti, un binecunoscut eveniment de-acum, la care vor participa aceia care au ceva de spus in materie de arta.


Asadar, intre 27-28 august va asteptam cu mic cu mare in parcul Gradina Icoanei din Bucuresti, la o intalnire de taina in care vom invata impreuna sa confectionam tot felul de accesorii hand-made din materiale reciclate, ne vom plimba cu bicicletele, vom dansa in stil irlandez pana ne vor obosi picioarele, iar atunci, ne vom relaxa in spatiul destinat plimbarilor "desculte" in natura, vom picta si ne vom delecta simturile cu fotografii si versuri. Si, daca tot nu v-am convins, aflati ca cei mici vor rade copios la jongleriile din cadrul Gradinii, iar cei mari isi pot lasa grijile la cosul de gunoi, deoarece Gradina cu artisti au adus si maseuri pentru voi! 


Si pentru ca tot este un eveniment care promoveaza obiectele hand-made, cu siguranta nu veti pleca cu mana goala din Gradina deoarece organizatorii au adunat o multime de artisti realizatori de bijuterii hand made si alte accesorii.


Intrarea este libera, iar marea intrunire va avea loc asa cum spuneam, in ultimul week-end al lui Gustar, intre orele 11-20. Ne intalnim asadar la Gradina, pentru un week-end plin de distractii si relaxare!

"Insomniacii" la Teatrul de Arta Bucuresti

Teatrul de Artă Bucureşti continuă seria de spectacole de teatru pe răcoare la Ceainăria Cinci şi prezintă joi, 18 august de la ora 21, comedia ”Insomniacii” scrisă de Mimi Brănescu, în regia lui Sorin Militaru. 

Distribuţia îi reuneşte pe Liviu Cheloiu, George Constantinescu şi Grigore Marin – trei nebuni care se întâlnesc noaptea în parc, pentru că la fel ca mulți dintre noi, suferă de insomnie. Dorinţa ieşirii din anonimat, din banalitatea vieţii şi a condiției umane dramatice, îi coduc la o serie de aberaţii născute din gânduri revelatoare şi rătăciri în absurd, într-un dialog amuzant despre... povestea lui Harap-Alb, extratereştrii, oameni-păianjeni, descoperiri şi alte asemenea. 

Insomniacii este o comedie delicioasă ce ridică un discret semn de întrebare asupra aberațiilor umane pe care le poate crea Sistemul.

Preţul unui bilet întreg este de 15 lei, iar pentru studenţi, de 10 lei (până în seara spectacolului) sau 20/15 lei joi seara.

Lumea saşilor de peste munţi

Aud mereu că, îndată ce treci munţii, parcă dincolo de ei trăiesc altfel de oameni. Mulţi spun că ardelenii sunt altfel. Altfel decât ce? Sau decât cine? Nu ştie nimeni exact în ce fel sunt altfel ardelenii, dar, cu toţii ştim că sunt aşa. Şi cum altfel ar putea fi, niste oameni, strănepoţii saşilor de altădată? Cum altfel ar putea fi românii care, vreme de mai bine de 800 de ani, au trăit, au luptat, au râs şi au plâns, au construit şi au suferit alături de saşi, secui şi unguri? S-au bătut între ei, s-au şi urât unii pe alţii, dar, dincolo de vreme, au rămas alături. Poate au uitat mai mult sau mai puţin vechile răni, dar cert este că astăzi, ori de câte ori treci munţii, întâlneşti altfel de oameni. 

Nimeni nu ştie ce i-a ţinut împreună atâta amar de vreme. Fiecare spune în felul său, cu dovezi palpabile că el are dreptul să fie acolo, pentru că, vreme de secole la rând, Ardealul a fost al lui. Toţi au dreptate. Pentru că astăzi, tot împreună sunt, Ardealul îi învaţă, ca odinioară Ştefan cel Mare, pe moldovenii săi: Ardealul nu este un pământ care să se împartă între oameni. Ardealul este al fiecăruia, după potriva hărniciei şi după înţelepciunea cu care îl lasă nepoţilor săi. Aşa am înţeles, ori de câte ori am trecut munţii, că Ardealul mi-a fost lăsat şi mie. Cu durerile lui, cu legendele şi tumultoasa istorie, Ardealul mi-a fost lăsat şi mie de către înaintaşi. Sângele meu nu este un amalgam nici de unguri, nici de saşi, nici de secui. Sunt munteancă venită din Regatul de odinioară al lui Mihai. Şi totuşi, cum am trecut munţii, am simtit că sângele meu rezonează cu acei oameni altfel. Şi astfel, am ajuns să le aflu năzuinţele, tristeţile, pribegiile, micile bucurii, traiul de zi cu zi şi să înţeleg de ce sunt altfel. 

Până anul acesta nu ştiam despre saşi mai mult decât oricare alt om care învaţă la istorie că... au trecut odinioară şi ei pe aici. Nu, ei nu au trecut pe aici... Saşii au stat aici încă de la mijlocul secolului al XII-lea când regele Geza al II-lea a început colonizarea lor, invocând raţiuni economice. Saşii şi-au clădit case aici. Şi şcoli. În fiecare comună săsească întâlneai câte o şcoală, în nişte vremuri în care învăţătura era la mare preţ. Saşii şi-au clădit aici biserici, după cum erau învăţaţi în îndepărtata Germanie de atunci. Mai târziu le-au şi fortificat, ridicând astfel adevărate redute în faţa duşmanilor. De-a lungul veacurilor, saşii au avut diferite privilegii, fiind puşi în funcţii înalte şi importante. La 1848, în timpul revoluţiei, unii saşi au sprijinit intelectualii români de la acea vreme pentru a obţine drepturi politice. Da, saşii au luptat alături de români şi pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă la 1918. În vremea comunistă, saşii au fost deportaţi în număr mare în Uniunea Sovietică şi Bărăgan. Puţinii rămaşi aici, au început să plece înapoi în Germania după 1989. Şi, an de an apoi, în perioada verii, saşii plecaţi revin în Ardeal să-şi revadă locurile în care au trăit, ei şi strămoşii lor, vreme de mai bine de opt veacuri. Nu, nu este corect să-i numim Sommersachen (saşi de vară) aşa cum o fac majoritatea. Mai degrabă i-am numi pribegi, pe cei care au fost scoşi din casele lor şi obligaţi să se întoarcă în Germania.

Astăzi se uită cu tristeţe la casele lor, locuite unele de rromi. Se uită cu tristeţe la bisericile pe care le-au ridicat cu trudă şi le-au îngrijit opt sute de ani. Majoritatea stau să cadă. Lumea nu-i mai înţelege pe uliţele satelor de unde acum 20 de ani au plecat. Majoritatea însă, înţeleg şi româneşte. Locuitorii caselor lor se uită astăzi cu uimire la ei. Poate unii erau copii când au plecat saşii. Poate că nici nu erau născuţi la vremea aceea. Cei mai mulţi însă ştiu doar poveşti despre saşi, auzite la gura sobei de la bunici. 

Saşii intră astăzi în muzee care se presupune că le reprezintă cultura şi istoria. Unele chiar o fac. Şi întâlnesc acolo, obiecte, unelte, cămeşi, costume, coajoace şi războaie de ţesut care odinioară le aparţineau. Fuseseră ale lor, poate lăsate din moşi strămoşi. Le îmbogăţiseră zilele, le aduceau venituri, se ţeseau poveşti în jurul lor. Astăzi, sunt toate învelite în tăcere, în muzee. Le putem spune saşi de vară celor care au cosntruit, punând piatră lângă piatră, ulucă lângă ulucă o bună parte din sateleşi oraşele Transilvaniei şi care mai apoi, le-au lăsat cu lacrimi în ochi în urmă? Cu siguranţă nu. Cine sunt saşii de vară, dacă nu cei scoşi din casele lor şi care anual, bat sute de kilometri să şi le revadă? Cine sunt aceia la care noi, turişti în satele lor, în casele şi bisericile lor, ne uităm cu uimire, judecându-i cu micimea măsurii neştiinţei? Poate îi întâlnim atunci când, ne minunăm la vederea înaltelor ziduri ale bisericilor lor. Poate trecem nepăsători pe lângă ei, când batem potecile pietruite ale satelor cu porţi înalte, până la ferecătura norilor. Poate nu le înţelegem limba. Dar astăzi, ne plimbăm alături de ei, prin locurile care odinioară le-au aparţinut. Ei le-au muncit. Ei au râs, ei au suferit, ei au trudit şi au construit pentru ele. Braşovul, Sighişoara, Sibiul şi multe altele asemenea lor, sunt operele saşilor. Şi între porţile de piatră ale munţilor există sute de sate care odată, forfoteau de saşi. 
Astăzi, cu mare noroc, îi mai întâlneşti în spatele unor porţi bine ferecate, pe saşii care s-au încăpăţânat, asemenea unor adevăraţi români, sa-şi lase vetrele. Sunt bătrâni, uitaţi de vreme. Mâinile le sunt crăpate, la fel ca scoarţa cea groasă a pământului pe care l-au lucrat o viaţă. Picioarele, ajutate de toiege, abia mai duc povara anilor, duminica la liturgii. Ochii le sunt trişti, împovăraţi de prea multe lacrimi. Au pierdut rude. Copii, fraţi, surori şi părinţi. Au pierdut agoniseli de o viaţă, pământuri şi case. Dar au refuzat să plece. Cineva trebuia să spună mai departe, turiştilor de azi, poveştile lor. 


Aşa au rămas aici. Nimic nu-i deosebeşte astăzi de români sau unguri. Doar ochii cei trişti păstrează în ei licărirea albastră a mândrilor şi ordonaţilor saşi. Şi casele lor...Casele acelea, înşirate una după alta, văruite în culori vii, aşezate într-o militărească ordine. Ce se întâmplă dincolo de porţile lor înalte, numai ei ştiu. Câte rugăciuni înalţă? Câte lacrimi mai udă pământul lor? Câte gânduri se îndreaptă din spatele porţilor, către cei duşi în Germania? Nimeni nu ştie. Cum nimeni nu ştie exact, ce-i aduce an de an inapoi, pe cei cărora unii le spun cu atâta uşurinţă Sommersachen. Nu sunt deloc saşi de vară. Sunt dovada încă vie a legăturii atât de trainice pe care omul, indiferent de naţionalitate, o construieşte cu pământul. Iar când pământul acesta este chiar mult încercatul Ardeal, atunci răspunsul este simplu.

Femeile lor, aprige şi straşnice mânuitoare atât a uneltelor de câmp cât şi a celor mai fine ţesături, nu prididesc în faţa oaspeţilor. Îţi pun în faţă, pe mese lungi şi frumos împodobite, blide cu dulceţuri, gemuri şi meşteşugite ciupercării, zacuşti aromate, supe gustoase sau cozonaci pufoşi cu bucăţi de ciocolată, încât nu mai reuşeşti în faţa atâtor bunătăţi sa-ţi mai pui întrebarea care e mâncarea tradiţională şi care a fost îmbogăţită de saşi prin priceperea lor? 

Iar casele, atât de ordonate, cu uşi joase şi fereste cu obloane, cu ştergare frumos lucrate, împodobite cu atât de preţioasa limbă germană din cărţile lor sfinte... casele în care găseşti paturi cu sertare, ca toată familia să stea laolaltă, lucrături din lână groasă, pălării şi şoşoni de pâslă, toate îţi amintesc astăzi de o comunitate şi nişte tradiţii pe cale de dispariţie. În pivniţele saşilor găseşti azi rachiu de soi şi licori dulcegi, uneori uşor înţepătoare, la mare căutare. Chiar cu toate poverile lor în spate, saşii ştiu la fel de bine să fie ospitalieri ca şi românii. Şi nu, ospitalitatea nu este o caracteristică a românilor, după cum vedem. Este doar trăsătura unui om bun la suflet, care ştie să se gândească şi la alţii, nu numai la el. 

Au trăit atâta amar de vreme laolaltă cu românii sau ungurii. Au învăţat să meargă mai departe indiferent de probleme, dar nu au uitat nimic din istoria lor. Şi doar cei puţini rămaşi aici o mai pot povesti. Aşa că, atunci când îi mai întâlniţi pe turiştii germani, nu-i mai ocoliţi şi nu le mai spuneţi saşi de vară. Căci aici, între munţi este casa lor, aşa cum este şi a multor altor români sau unguri. Nu le mai aruncaţi priviri iscoditoare şi pline de trufie. Căci fără ei, nu am fi avut azi nici Sibiu, nici Sighişoara, nici Sebeş, nici Bistriţa, nici Cluj sau Mediaş. Întrebaţi-i de vieţile lor de aici, de casele şi bisericile lor, de mormintele în care au fost puşi întru odihnă cei care nu au mai părăsit nicicând această ţară. Întrebaţi-i pe ei dacă sunt doar saşi de vară. Pentru că sigur, nu ştim multe despre ei. 

Aceştia sunt o parte din oamenii altfel de peste munţi. Sunt cei care, acum două decenii şi mai bine, au fost alungaţi din istoria noastră. Şi din casele lor. Şi din vieţile pe care şi le-au croit aici, vreme de opt sute de ani. De ce sunt altfel oamenii de peste munţi? Eu ştiu. Dar vă las să îi întrebaţi pe ei. Atunci când le vizitaţi bisericile fortificate. Când vă plimbaţi pe uliţele satelor lor. Când le ascultaţi poveştile, păşind pragurile caselor, asezându-vă cu respect şi bunăvoinţă, la mesele lor.

Despre Cârţa şi Cistercieni, cu Reger Michael

Se spune că omul sfinţeşte locul. Ce se întămplă oare când un astfel de om, îşi dedică viaţa unui loc deja sfânt? Păi cum ce? Apar poveştile. Aşa am descoperit de curând, povestea Abaţiei Cisterciene de la Cârţa. Prin ochii lui Reger Michael, preotul paroh al bisericii, devenită azi, evanghelică.

L-am întâlnit pe Reger Michael într-un week-end, acum mai bine de o lună. Îmi amintea de legendarii uriaşi care, în vremuri de demult, stăpâneau şi ţinuturile noastre. Însă Reger Michael nu este nici uriaş şi, nici vreun urmaş de-al lor. Este doar un preot care ştie multe despre Cârţa şi ai săi călugări cistercieni. Ţine cheile Cârţei şi de 16 ani o păzeşte şi o păstrează cu sfinţenie. Cârţa este împărăţia lui Reger Michael şi, de la an la an, a făcut din ea, un loc ce vorbeşte de la sine celor care au urechi să o asculte. Iar Cârţa vorbeşte. Despre un trecut învăluit deopotrivă în istorie şi mister, despre nişte călugări veniti aici tocmai din Franţa şi despre uimitoarea mostenire lăsată nouă de cistercieni.

Aşa se face că, aceşti cistercieni, înfiinţaţi ca ordin reformat în jurul anului 1098 în Franţa, de unii dintre călugării mănăstirii benedictine Citeaux şi-au luat sub jurământ angajamentul să respecte regula Sf. Benedict: orat et laborat (roaga-te şi munceşte). Totodată ei ţineau cu stricteţe cele trei jurâminte: castitate, sărăcie şi ascultare.

În ţara noastră, cistercienii au ajuns în jurul anului 1100 şi s-au aşezat între Valea Neagră şi Valea Racilor, pe malul stâng al Oltului (Terra luata de la valahi) cum o numeau ei. În acest perimetru, cistercienii au înfiinţat două mănăstiri: una la Igriş, în jud. Timiş, distrusă complet la invazia tătară de la 1241 şi unde funcţiona prima bibliotecă cunoscută pe teritoriul ţării noastre. Cea de-a doua abaţie construită de călugării cistercieni a fost la Cârţa, ridicată între 1205-1206, în timpul regelui Ungar Andrei al II-lea. 

Cistercienii construiau aceste lăcaşuri de rugăciune numai pe locuri mlăştinoase, fiind recunoscuţi pentru abilitatea lor de a ridica, în locuri nepopulate şi dificile, adevărate opere arhitecturale, în vreme ce, călugării benedictini preferau dealurile şi munţii. De altfel, şi numele ordinului cistercian provine de la latinescul cistercium, care înseamna puf sau papură.

Monopolul cistercienilor de la Cârţa 

La Cârţa, cistercienii au avut grijă ca în scurt timp, abaţia să devină un centru important, fiind mai tot timpul în vizorul regalităţii ungare. Aşa se face că, abaţia ajuta financiar pe cei care duceau diferite războaie şi, dacă nu-şi mai putea recupera banii, primeau în schimb câte o bucată de pământ. Drept urmare, au ajuns în timp să stăpânească 10 sate din împrejurimi.

La Cârţa, actualul pârâiaş care trece chiar prin curtea bisericii, îzvorăşte din spatele ei, unde în trecut era un heleşteu şi, trece mai departe peste Pârâul Morii. Un braţ al acestui pârâiaş trecea direct prim bucătăria cistercienilor, facilitând accesul la apă. După aproximativ 50–60 de ani de la stabilirea lor aici, cistercienii au primit dreptul de la regalitatea ungurească să sape un canal şi să-şi construiască moară. Astfel, nimeni în afară de ei, din toate cele 10 sate nu avea dreptul să cosntruiască mori. Şi asa, cum au început să deţină monopolul, au săpat un canal cu ecluze, iar cei care doreau să macine grânele, trebuiau să le plătească cistercienilor taxe. Sistemul era atât de bine pus la punct, încât, indiferent că era secetă sau iarnă, călugării deschideu ecluzele şi puteau măcina în voie, indiferent de anotimp sau condiţiile meteorologice.

Satele din jurul Cârţei sunt toate sate româneşti pe malul stâng al Oltului. Aşa erau şi atunci. Pe saşi, cistercienii i-au adus de pe partea dreaptă a Oltului, spunându-le că, ei nu lucrează cu aceşti schismatici, având nevoie de catolici. Odată ajunşi saşii aici, i-au legat de glie. Satul Cârţa a fost iobâgit de abaţie şi călugării ei până la închiderea abaţiei, de către regele Matia Corvin, la 27.02.1474. După această dată, Sibiul a preluat toate cele 10 sate în subordine, până la 1848.

Cum trăiau cistercienii la Cârţa

Cistercienii duceau o viaţă austeră, în post şi rugăciune. Prima slujbă începea la ora 3 a.m., iar ultima era la ora 21 p.m. Între ora 21 p.m şi 3 a.m, călugării se puteau odihni. Mai exista o slujbă şi la miezul nopţii, însă la aceasta participau numai anumiţi călugări. La ora 3a.m, cistercienii coborau din dormitoarele de la etaj, unde nu aveau voie să vorbească, direct în interiorul mănăstirii, pe o scară lungă. Fraţii laici, converşii, folosiţi la diverse munci precum lucrul câmpului, la cariera de piatră sau la căratul sacilor din moară, mâncau şi dormeau separat. Aceştia, spre deosebire de călugării cistercieni, aveau o altă intrare în biserică şi puteau mânca orice fel de carne, în vreme ce călugării consumau numai peşte. 

Cistercienii purtau robe lungi, colorate în alb şi negru. Ei erau cunoscuţi drept mari consumatori de vin. Au adus cu ei din Burgundia viţa de vie, pe care au altoit-o cu cea autohtonă. Există documente conform cărora un călugăr consuma între 5-7 litri de vin pe zi. Licoarea bahică produsa la Cârţa era îndrăgită şi căutată la acea vreme. Cunoscuţi sunt şi castelanii de la Rupea, care, în drumurile lor spre Mediaş, treceau prin Cârţa şi nu plecau mai departe decât la golirea pivniţei.

Semnul distinctiv al ordinului cistercian este toiagul păstoresc, cu crucea la bază. Toiagul este defapt o cârjă folosită pentru a recupera oile rătăcite şi a le alătura turmei. Ea simbolizează ideea de a nu uita că fiecare dintre noi putem avea la un moment dat, momente de rătăcire, iar Iisus Hristos este acolo, pentru noi, prin simbolul crucii, pentru a ne readuce pe calea cea dreaptă.

Slujbele la Cârţa de azi

Am mai aflat de la preotul Reger Michael şi cum se desfăşoară astăzi anumite ritualuri legate de unele dintre cele mai importante momente ale vieţii. La împărtăşanie de exemplu vin mai întâi bărbaţii, în ordine descrescătoare, de la cel mai în vârstă, până la ce mai tânăr. Cel mai tânăr are 14 ani, până la această vârstă fiindu-le interzis copiilor să se impărtăşească. La vârsta de 14 ani, copii sunt confirmaţi, ei dovedind că ştiu să spună Crezul. După bărbaţi, vin la împărtăşanie soţia preotului şi mai apoi, restul femeilor. Toţi, atunci când se împărtăşesc înconjoară altarul întrând prin spatele lui prin partea din stânga, şi ieşind prin partea dreaptă.

Preotul se împărtăşeşte de către episcop care, chiar dacă este laic are dreptul să îl împărtăşească. Se împărtăşesc cu azima, care în trecut era făcută cu ajutorul unor forme de fier, în care se punea puţin ulei şi aluat, dupa care se cocea. Bănuţii de azimă rezultaţi erau imprimaţi cu semnul cistercienilor, simbolul mielului, Hristos pe cruce şi potirul. Azima cea mare se folosea pentru împărtăşirea călugărilor cistercieni, iar cea mică, pentru laici. Vezi aici simbolurile de pe azimă şi instrumentul destinat coacerii. Azima se dă la începutul adventului (înaintea Crăciunului), la începutul postului mare, în ziua de Florii, în prima duminică din luna iulie şi de Ziua Recoltei.

Spovedania evangheliştilor este colectivă. Există mai multe formule de spovedanie şi, în funcţie de faza anului bisericesc în care se află se alege una dintre ele. Anul bisericesc evanghelic începe cu patru săptămâni înaintea Crăciunului (advent). Preotul rosteşte: “Aşa credeţi? Aşa să vi se întâmple”. Dacă însă cineva are nevoie de spovedanie individuală, se poate adresa oricând preotului.

Cât priveşte înmormântarea, am aflat de la Reger Michael că, în şase localităţi există şase datini diferite. Rămâne să le cercetez mai îndeaproape. În schimb, morţii nu intră în biserici, se face pomană însă nu se fac parastase. În trecut, călugării cistercieni erau înmormântaţi în biserică.

Nunta, este şi el un ritual diferit de cel al ortodocşilor. Se cheamă mirii de către preot, se aşează în genunchi în faţa altarului, li se citesc niste rugăciuni, pentru bunăstare, fertilitate, înţelegere, se sfinţesc verighetele numai la cerere, se dansează şi nu li se pun coroane pe cap.

Poveştile de la Carţa nu se încheie aici. Părintele Reger Michael mai are multe de spus despre construcţia abaţiei, despre legendele din jurul ei, despre frumoasa orgă adusă aici la 1777, despre mobilierul atât de frumos pictat, despre cimitirul din curte şi asa zisele fantome ale Cârţei. Vom continua istorisirile Cârţei aşa cum nu le-am mai găsit în altă parte.

Cu o privire îngăduitoare, preotul Reger Michael ne petrece din poartă. Ştie că am să mai revin aici. Ştie că mi-a plăcut Cârţa. Şi ştie şi că am să scriu despre ea. Ce nu ştie Reger Michael însă este faptul că, alături de cea cu care îşi duce zilele, a sporit prin munca şi dăruirea sa, sfinţenia acestui lăcaş. Iar asta o vedem cu uşurinţă, de fiecare dată când îi trecem pragul.

Galerii cu fotografii de la Cârţa găsiţi aici şi aici şi aici!

Biserica fortificată din Moşna

La numai 10 km distanţă de Mediaş se află comuna Moşna, vechi centru săsesc, atestat încă de la 1283, când, în documentele vremii, apare menţionat şi numele preotului din Moşna. Localitatea, (Meschen în germană,) are astazi puţin peste 3000 de locuitori, însă istoria ei se vede la orice pas.

 Punctul de atracţie în Moşna îl reprezintă biserica fortificată. Amplasată în centrul comunităţii săseşti, biserica avea atât rol religios, cât şi de apărare în caz de pericol. Astfel, saşii construiau bisericile în aşa fel încât, în cazul unui asediu, toată populaţia săsească să se poată refugia rapid în biserica aparată de ziduri masive. Intrările folosite frecvent pentru accesul în incinta fortificaţiei erau cele de nord şi de sud. Intrarea în biserică se făcea prin portalul de vest.

În epoca medievală, Moşna devenise un important centru economic al saşilor, concurând până în anul 1533 cu Mediaşul şi Biertanul pentru obţinerea titlului de reşedinţă de scaun. Datorită prosperităţii economice, comunitatea săsească a ridicat la Moşna una dintre cele mai importante biserici-hală fortificate din zona Târnavelor. Ea poate fi admirată şi astăzi, deşi lucrările de restaurare în interiorul bisericii sunt încă în desfăşurare.

Ridicată între 1480-1486, actuala biserică a fost construită de pietrarul sibian Andreas Lapicida pe locul unei bazilici anterioare de la care constructorul a şi folosit unele materiale. Stilul în care a fost realizată construcţia este gel gotic târziu, dovadă fiind şi ancadramentul de piatră al uşii, datat 1501, ridicat de acelaşi constructor sibian. Biserica actuală, terminată la sfârşitul secolului al XV-lea, ar putea fi etapa a treia sau a patra de construcţie; ea nu este însă o clădire unitară ci s-a format prin extinderea bisericii anterioare, refolosită parţial. Pereţii de N şi de S aparţin unor etape diferite, corul fiind refăcut pe fundaţii anterioare.

Ceea ce frapează în interiorul bisericii sunt pilaştrii de susţinere deoarece toţi sunt în poziţie înclinată, spre exterior pentru a susţine bolţile navelor laterale, construite înaintea navei centrale. Navele sunt despărţite de aceste coloane, patru perechi la număr, dintre care, cele trei de la vest sunt consturite din cărămidă. Ele sunt decorate diferit de grupul de coloane din partea estică, realizat din piatră refolosită de la vechea bazilică. Bolta corului şi a absidei se încheie cu două chei de boltă pe care figureză un licorn şi Fecioara Maria cu Pruncul. Aceasta din urmă datează de la 1525. Monogramele şi iniţialele de pe cheile de boltă din nava centrală nu au fost încă descifrate.Pe strana din piatră pot fi observate şi astăzi iniţialele meşterului pietrar. Strana datează din anul 1500 şi se termină cu trei arce în acoladă, de pe peretele sudic al corului.



Un alt element impresionant în interiorul bisericii din Moşna este corul. La 1520, în urma primirii unor fonduri pentru fortificare este înălţat un nivel suplimentar al corului, mai lat şi cu guri de tunare între contraforţi.



În ce priveşte incinta bisericii fortificate din Moşna, observăm o particularitate a construcţiei: turnul acesteia nu este lipit de biserică, asa cum se obişnuia la majoritatea construcţiilor fortificate din acea perioadă, ci se află la o distranţă de aproximativ 4-5 metri de biserică. Acest lucru nu a putut fi explicat de către specialişti până acum, dat fiind faptul că, majoritatea fortificaţiilor în Evul Mediu se dezvoltau în jurul unui turn. Acest turn, în zonele locuite de către saşi, fie aparţinea primilor colonişti saşi, fie secuilor, populaţie anterioară acelor locuri, stabilită în zonă, înaintea colonizării saşilor. (imagini cu turnul, aici).

În exteriorul bisericii se pot observa încastrate în zid guri de tragere şi guri de aruncare, acestea din urmă fiind folosite pentru a arunca pietre, ulei, apa sau smoală. Gurile de aruncare au fost amplasate în eventualitatea cazului în care atacatorii treceau de zidurile fortificaţiei, ajungând până sub zidurile bisericii. Gurile de tragere erau folosite iniţial pentru arbalete, pentru ca, mai târziu în epocă, prin ele să se tragă cu arme de foc.

     Sub clădirea care făcea legătura dintre turn şi biserică a fost construită o încăpere cu boltă semicilindrică, ce reprezenta o mică capelă, datată sec. al XIV-lea, în care a funcţionat şi un osuar. Ceea ce a mai rămas din această capelă se poate observa prinsă în actualul zid de incintă, în partea de nord-est. (Imagini aici)

Lângă turnul de vest a mai fost ridicat un turn cu trei niveluri, devenit în timp, sediul primăriei din Moşna. Turnul clopotniţă se află pe partea de sud a incintei şi a fost înălţat la un moment dat cu un al saptelea nivel, prevăzut cu un drum de strajă, realizat din lemn.

Zidurile fortificaţiei aveau o înălţime de 9m şi descriau un perimetru dreptunghiular, curtina fiind întreruptă de două turnuri şi două bastioane. Coridorul de acces în incinta fortificaţiei era apărat de o hersă glisantă. Cele două bastioane se aflau în colţurile de NV şi SV, cel din urmă fiind transformat în şcoală şi, ulterior, dărâmat. Interiorul curtinei avea cămări amplasate pe două niveluri, deasupra cărora se aflau drumurile de strajă. Majoritatea acestor încăperi au fost însă, demolate de-a lungul vremii.

Biserica a beneficiat de lucrări de renovare, reparaţii şi reconstrucţii în anii: 1575, 1630, 1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824, 1919, 1998, 2000. În prezent, în interiorul bisericii din Moşna se desfăşoară lucrări de renovare.


Săpăturile arheologice realizate de-a lungul vremii în interiorul fortificaţiei au scos la iveală faptul că cetatea a fost construită în marginea unei mlaştini, foarte probabil pe un platou uşor înălţat faţă de nivelul acesteia; acest platou fusese dealtfel folosit şi în alte epoci istorice: în jumătatea estică a terenului delimitat de incinta actuală apar frecvent urmele unei locuiri preistorice (foarte probabil de epoca fierului) caracterizată printr-o ceramică grosieră şi prin urme consistente de arsură. De asemenea, săpături recente au relavat şi două ace de păr săseşti, frumos împodobite cu pietre semipreţioase, datate sfârşitul secolului XVIII.După cum spuneam, Biserica din Moşna a fost restaurată într-o oarecare măsură. Din păcate, un minim de reguli în ceea ce priveşte restaurarea monumentelor istorice nu a fost respectat. Puteţi vedea aici şi aici imagini cu noul acoperiş al turnului îmbrăcat în ţiglă metalică. 

Pe o ploaie mocănească am vizitat Biserica din Moşna. Abia dacă am reuşit să facem câteva fotografii în interior, deoarece lucările erau în toi, iar şeful de şantier, mai că vroia să ne scoată de mână afară. Cât despre poveştile acestei Biserici, mulţumesc domnului Cosmin Rusu pentru precizări, pentru că, evident, la Moşna nu era nimeni în acel moment care să ne explice câte ceva. Aş fi curioasă să îmi spună cei care au mai vizitat Moşna dacă au avut parte de ghid. 


Planul general al bisericii

O galerie cu imagini de la Biserica din Moşna puteţi vedea aici. Informatiile legate de săpăturile arheologice prezente in acest material sunt proprietatea http://cronica.cimec.ro.

Simfonia farfuriilor italiene

Cu siguranta ca unul dintre ingredientele renumite ale Italiei, este capitolul gastronomic. Ce-ar fi sa-i cunoastem secretele?

Desigur ca pentru iubitorii modei, capitala Italiei se afla la Milano. Pentru cei care adora soarele, Riviera este locul potrivit, iar pentru aceia care sunt pasionati de istorie, Roma este capitala cu cel mai interesant trecut. Dar pentru iubitorii gastronomiei, o destinatie italiana este greu de stabilit. Sa calatoresti pana la Toscana pentru o friptura florentina? Sau pana in Sardinia pentru bottarga din ton?

Si deciziile nu se opresc cu siguranta aici. Este crucial sa determini care restaurant trattoria are cele mai delicioase produse gastronomice pentru care merita sa te lupti ca sa le poti gusta macar.

Regiunea Piedmont

Piedmont, regiune recunoscuta pentru vinurile sale de exceptie si preparatele gastronomice delicioase, este probabil cea mai eleganta regiune a Italiei. Este patria trufelor albe, adesea servite peste orez, paste sau carne cruda. Alte specialitati regionale includ pasta de oua agnolotti, precum si carne de pasare, inabusita. Ciocolata din Torino, precum si placintele, inclusiv Gianduja, o pasta de ciocolata cu alune, toate sunt delicioase si foarte cautate.

Festivalul Cetăţilor Dacice, ediţia a V-a!

Miezul verii, în judeţul Alba, înseamnă istorie şi spectacol. Vino la Festivalul Cetăţilor Dacice, în Cetatea de Baltă, în zilele de 25-26 iunie, pentru a gusta farmecul antichității și, mai ales, pentru a-i vedea pe daci în carne și oase!

În alte cuvinte, Festivalul Cetăților Dacice este un eveniment cultural-sportiv, viu, divers, de valorificare a patrimoniului dacic de pe cuprinsul judeţului Alba, în așa fel încât lumea dacilor să te surprindă chiar şi acum, după două mii de ani. Te aşteaptă lupte de gladiatori, cascadorii cu cai, călătorii, spectacole rock, aprinderi de torțe și proiecţie de film istoric. An de an, Festivalul Cetăţilor Dacice (ediția a V-a în 2011) vine cu toată această scenografie de legendă, sfidând ritmul și gălăgia mileniului III. Totul, în organizarea Consiliului Judeţean Alba, așa încât tu să te simţi în alte vremuri și cu alte gânduri… Adică în lumea dacilor liberi, pentru care cetatea, vinul şi sabia erau totuna cu viaţa.

Toate acestea se vor întâmpla la zilele toride de 25-26 iunie, în satul Cetatea de Baltă, la numai 25 km distanță de municipiul Blaj. Echipe de feciori din cele cinci cetăţi dacice ale judeţului (Cetatea de Baltă, Cricău, Cugir, Ighiu, Săsciori) se vor întrece în probe pline de culoare şi umor, denumite „Întrecerile Dacice”, pentru câştigarea dreptului de a găzdui următoarea ediţie a festivalului. Este și motivul pentru care festivalul are loc, anul acesta, la Cetatea de Baltă, războinicii de pe Târnave fiind cei care au câștigat concursul ediției anterioare.

Sâmbătă, 25 iunie 2011

Târgul meșterilor populari (ora 11.00). Îți place istoria? Cu siguranță îți place tradiția! Nu rata primul eveniment din cadrul Festivalului Cetăților Dacice – târgul meșterilor populari, care vin la Cetatea de Baltă din toate colțurile țării. De la Humulești la Arad și de la Arud la Sighișoara, artizanii vor expune ceramică, suveniruri dacice, cioplituri în lemn, produse hand-made, obiecte din piele, măști, vase – adică artă țărănească autentică.

Proiecție de film – Dacii (ora 16.00). Pe un scenariu scris de inegalabilul Titus Popovici, Dacii (1967) a rămas un punct de cotitură în producția de film românesc istoric. Preferat de însuși Sergiu Nicolaescu, care a semnat regia, Dacii oferă nu numai o splendidă incursiune în trecutul tulbure al dacilor, dar oferă și partituri actoricești de elită, încă exemplare pentru actoria de film contemporană: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Ion Besoiu.

Phoenix & invitații săi (ora 19.30). Ca întotdeauna, seara de sâmbătă a Festivalului Cetăților Dacice înseamnă concert de muzică. Nu orice concert și nu orice muzică, însă. Pe scenă vor urca formațiile rock Paradigma, Riff și Vița de Vie, culminând cu turul de forță al veteranilor de la Phoenix. Pe scurt, o noapte incendiară, pentru care cuvântul-cheie e distracția autentică.

Rugul lui Zamolxe (ora 23.30). Focul, vinul, sabia și credința în Zamolxe… Sunt cele patru coordonate ale vieții de dac iar Festivalul Cetăților Dacice va fi ocazia perfectă să le descoperi în toată splendoarea. Mai exact, vino să vezi procesiunea de foc de sâmbătă seara, care se va încheia, târziu în noapte, cu un foc gigantic – Rugul lui Zamolxe –, în cinstea zeului dacilor.

Nume mari la această ediție…

Sergiu Nicolaescu. De zeci de ani, filmele sale au marcat cinema-ul românesc. Nu doar că au făcut istorie, dar au însoțit generații întregi de români. Altfel spus, toți am crescut cu filmele lui iar titluri caMihai Viteazul ori Nea Mărin Miliardar fac, deja, parte din lista obligatorie de filme a oricărui cinefil. La Festivalul Cetăților Dacice – conform tradiției acestuia de a oferi publicului un film despre viața dacilor – se va proiecta Dacii, una din primele superproducții românești, marca Sergiu Nicolaescu

Phoenix. Orice prezentare e de prisos. Phoenix este mai mult decât o trupă rock, mai mult chiar decât un brand. E istorie vie, fascinantă, inepuizabilă, e rock autentic și spectacol debordant, iar toți cei ce au avut șansa de a merge la concertele trupei timișorene pot confirma superlativele. Vino, deci, la festival și cântă cu Phoenix, imediat după concertele Viţa de Vie, Ruff şi Paradigma!

Daca vrei sa-i vezi pe nemuritorii daci şi la ediţia anterioară a festivalului, clik aici! 

http://iatalumea.blogspot.com/2009/06/festivalul-cetatilor-dacice-prima-zi.html

http://iatalumea.blogspot.com/2009/06/festivalul-cetatilor-dacice-ziua-doua.html

Sursa articol: http://stiri.turismalba.ro